– Se știe
– iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la
capătul unei întâlniri providențiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé,
tânărul Paul Valéry a avut un fel de „șoc existențial”, care avea să-i schimbe
destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci
când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la
Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj
de... 40 de exemplare), devenea el însuși un maestru. Ați trăi și Dvs. o astfel
de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiți.
–
Diferența de vârstă dintre Mallarmé și
Valéry era de 30 de ani fără unu. Fac acest calcul, pentru a-mi aminti cine, la
vremea debutului meu (în presă, în mai 1967), la Chișinău, ar fi putut să-mi
devină, eventual, maestru de direcție,
să zic așa. Fie și la distanță, să-mi fie, prin creația sa, exemplu, punct sau
traseu de orientare. Dar nu face să-mi amintesc un astfel de decalaj de vârstă
între colegii mei de debut și posibilii maeștri
ai scrisului moldovenesc-socialist-realist de atunci. Eu unul nu găseam repere
pentru admirație, venerație și jind de a mă lipi de vreun magistru. Pur și
simplu, aceștia nu existau, scriitorii aflați cam la cincizeci de ani de
existență fiind angajați în servirea pe cinste (partinică!) a celor ce
elaboraseră așa-zisul cod al constructorului comunismului. Iar decalajul dintre
noi, cei la 17-18 ani, și colegii din generația 60, unii dintre care făceau
tentative de înnoire a discursului litera dintre Nistru și Prut, era, în medie,
una de cincisprezece ani. Ei bine, acei colegi se aflau încă ei înșiși într-o
perioadă de formare și consolidare de destin literar, abia de-și publicaseră
câte 2-3 cărți care, bineînțeles, nu făcuseră găuri în cerul literaturii
române. Da, să o luăm în totalitatea literară panromânească, la vremea
debutului nostru deja afirmându-se distinct mai mulți autori, pe care îi
citeam, și cu care „ai noștri” ar fi concurat cu mare dificultate. Știam și
admiram cărțile lui Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid
Dimov, Ștefan Augustin Doinaș, Geo Dumitrescu, Cezar Baltag, dimpreună cu cele
ale marilor nume afirmate în interbelic – Arghezi, Barbu, Blaga, Bacovia, Bogza
etc., etc. Dintre aceștia, posibil să se fi găsit cineva care, dacă mi-ar fi
fost dat, la capătul unei întâlniri providențiale,
să-mi fi devenit idoli. Însă pe colegii mai în vârstă de la Chișinău doar îi
urmăream cât de anevoios se maturizau, având și ei restricții impuse de
cenzură, ideologia bolșevică, resimțind presiuni partinice, din păcate
majoritatea din ei angajându-se deja cu trup și suflet în serviciul realismului
socialist, fideli partidului unic și buldog. Personal, simpatizam formulele
ceva mai moderne ale prozodiei lui Gheorghe Vodă și Ion Vatamanu, primul dintre
ei având a-mi deveni un susținător pe
față, ajungând, să zic, filotimul meu. Îi rămân mereu recunoscător. Din păcate,
însă, cu timpul, ambii au cam renunțat la prozodia, la metafora modernității.
Cred că în
formarea, în orientarea mea estetică un rol de neglijat l-au avut două cărți
deosebite în contextul post-dezghețului hrușciovist: „Oameni, ani, viață” a lui
Ilya Ehrenburg și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev (pe 27 aprilie 1970
notam în Jurnal: „Am început să-l
citesc pe Ehrenburg, «Oameni, ani, viață». Prologul sesiunii de examene e
destul de amenințător”.) Întâmplarea făcuse ca, pe când consultam colecția revistei
„Novîi mir” la Biblioteca Republicană pentru o teză de curs, am dat și de
numerele în care fusese publicată respectiva carte a lui Ehrenburg. Nu știu
dacă aș fi citit-o, dacă nu mi-ar fi atras atenția o notă circumspectă, în care
redacția lua distanță față de teme, idei, nume apărute în virtutea
subiectivismului, dar mai ales a experienței și personalității autorului. Însă
pe atunci Ehrenburg era considerat un clasic în viață al literaturii sovietice,
uns cu toate alifiile aprecierilor oficiale, predat în școală etc., și nu putea
fi stopat chiar la fiece semafor al ideologiei pernicioase.
De ce o fi fost oare
circumspect până și redactorul-șef de la „Novîi mir” Aleksandr Tvardovski, care
ceva mai târziu avea să-l publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea
m-a pus pe lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg, în care mă captivau
cu adevărat memoriile sale pariziene, viziunea sa destul de neortodoxă asupra
artei occidentale, în care protagoniști apăreau Picasso, Renoir, Sézanne, Mane
etc., scriitori francezi, actori. Ehrenburg invoca și numele unor scriitori
ruși/„sovietici” despre care nu se prea știa – Mandelștam, Țvetaeva, Babel...
Plus că, în întregul ei, ca stil, atmosferă, substanță memorialistică, dar și
poetică, narațiunea emana un estetism aparte, o pledoarie pentru altfel de
artă/literatură decât cea a realismului socialist.
Era manifestată prudență
și față de „Iarba uitării” a lui Kataev, și acesta un stâlp de nădejde al
regimului, se părea, dar care, iată, punea probleme (se subînțelegea din nota
redacției „Novîi mir”) ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui Kataev
avea fler, antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi solicita cititorului
chiar abilitatea de a descifra unele momente, detalii, de a ghici cine ar fi cutare
personaj (Komandorul, Prințișorul, Ochi albaștri, eteronime sub care un cititor
cât de cât avizat îi „depista”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov, Burliuk,
Mandelștam, Esenin, Bulgakov, Bagrițki...).
Din
aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam,
descoperea o lume a literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea
lectură ce părea realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să
înțeleagă că, de fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie
sau în istoria literară din prima jumătate a secolului XX bolșevic. Era o
lectură care te făcea să înregistrezi anumite disonanțe... instructive, fără de
care destinul, la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi putut s-o ia în cu totul altă
parte. Din acele cărți pricepeai că există și altceva, totuși, în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul
hrușciovist care, din păcate, deja era stopat. (De altfel, termenul dezgheț/ оттепель îi aparținuse de
asemenea lui Ehrenburg și tot în revista „Novîi mir” fusese lansat, în 1956.)
Prin urmare,
la nivelul de instruire și inițiere a unui debutant de la Chișinău, pentru mine
un rol de neglijat l-a avut și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev, pe care,
de la un moment dat, o conștientizam și o „asimilam”, în anumite pasaje cu tentă
teoretică chiar o studiam, ca pe o irepetabilă prelegere captivantă,
instructivă. Mai bine zis, lecțiile despre literatură pe care i le dădea Ivan
Bunin, academician la 42 de ani (în Odessa albgardistă), tânărului Valentin
Kataev încercam să le însușesc și eu. Printre altele, Bunin îi spunea
ucenicului său ascultător: „Să scrii zi de zi, ca și cum te-ai afla la muncă,
la serviciu”.
