Iosif BRODSKI „Să nu ieși din casă” (poem, 1970). Traducere și lectură: ...

Disciplina: Limba română Subiectul: „Vrăbiuța uitucă”, după Leo Butnar...

Limba română cl.1 Textul ,,Vrăbiuța uitucă" după L. Butnaru

INTERNAȚIONALIZAREA STEPELOR

 

Multietnicitatea poezie ruse are o tradiție de secole, unul dintre înaintemergătorii ei nefiind altul decât prințul moldav Antioh Cantemir (1709-1744), deschizătorul de drum pentru prozodia și stilistica poetică modernă rusă, Aleksandr Pușkin (1799-1837), fiul unui african, Mihail Lermontov (1814-1841), descendent dintr-o familie scoțiană, la origini trăgându-se de la cvasi-legendarul bard-proroc Thomas Learmonth (sec. XIII), Gavriil Derjavin (1743 – 1816), coborând din tătarii de pe Volga, după ce un anume Brahim-murza a părăsit Hoarda de Aur, ajungând la Moscova, unde, după ce este creștinat, se află în slujba țarului. Au existat și alți mari poeți, pe care diverse popoare i-au dăruit Rusiei, iar printre ei, bineînțeles, Osip Mandelștam, Boris Pasternak sau Iosif Brodski, vlăstare din neamul biblic, iar ca vocație și incantație, metaforic „precizând”, din Cântarea cântărilor.

În lung timp de elaborare a „Panoramei poeziei avangardei ruse”, am constatat că din cei peste 250 de autori antologați cam fiecare al șaselea avusese descendență israelită. Și iată respectivii autori în acest volum antologic, ce oglindește mișcarea și afirmarea poeziei avangardei ruse, dar și a celei universale la începutul secolului trecut.

Primele manifeste ale avangardismului rus, care aveau un caracter combativ, patetic, alcătuite din fraze laconice, energice, imperative, aproape ca ordinele de luptă, au fost elaborate, semnate, colectiv sau personal, și de Osip Mandelștam („Dimineața acmeismului”, 1912 / 1913), Benedikt Livșiț („O palmă dată gustului public”, 1912; „Juvelnicul juzilor”; „Duceți-vă dracului!”, 1914; „Manifestul zburătoarei federații a futuriștilor”,1918), M. Rossiianski („Mănușă aruncată cubofuturiștilor”, 1913), Boris Pasternak, Viktor Șklovski („Un stop de dohot”,1915), Dmitri Maizels („Proclamarea lumenismului”, 1921), Ilya Selvinski, Vera Inber, Evgheni Gabrilovici („Construcția sub jurământ a poeților-constructiviști”, 1922-1923, „Declarația centrului literar al constructiviștilor”), Boris Kușner, Osip Brik („Pentru ce luptă frontul de stânga al artelor”, 1923). Dziga Vertov („Noi”, 1923)... 

OMUL NEGRU, 1925

Se împlinesc 95 de ani de la definitivarea ultimei variante a poemului „Omul negru” al lui Serghei Esenin, considerat unul dintre cele mai frumoase, dar și mai dramatice din poezia lumii.

OMUL NEGRU

Prietene, prietene,

Sunt bolnav, sunt foarte bolnav.

Nu știu boala de unde se trage.

Ori că vântul fluieră deocheat

Peste câmpul pustiu

Ori, ca pe-un crâng septembrie,

Alcoolul creierul mi-a devastat.

Capul meu dă din urechi

Ca din aripi o pasăre.

Pe picior, ca pe un gât prelung,

Nu mai poate să penduleze.

Omul negru,

Negrul om

Pe margine de pat mi se așază,

Omul negru

Noaptea-ntreagă nu mă lasă să dorm.

Omul negru

Își trece degetul pe-o carte mizerabilă

De te ia greața

Și, fonfăind, peste mine,

Ca peste un mort monahul,

Îmi citește viața

Unui oarecare ticălos și chefliu,

Abătând spre suflet alean și spaimă,

Omul negru,

Negru, tuciuriu!

„Ascultă, ascultă, –

Îmi spune bălmăjit, –

În carte sunt multe gânduri

Și planuri minunate

Pentru mulțime de ani.

Omul acesta

Trăia în țara

Celor mai dezgustători

Tâlhari și șarlatani.

În decembrie-n țara aceea

Zăpada-i diavolesc de curată

Și vifornițele prind cu

Vesele fuse să toarcă.

Acel om era aventurier,

Însă de cea mai înaltă,

Elitară marcă.

Elegant,

Plus la toate – poet,

Chiar dacă de-o forță

Nu prea mare, dar

Sigură, știind să atragă,

Și pe-o oarecare femeie

De patruzeci și ceva de ani

O numea iubită

Și fetiță dragă.

Fericirea, – zicea, –

E-n dibăcia minții și mâinilor.

Toate sufletele neîndemânatice

Oricând de nefericite sunt știute,

Poți să juri.

Nu face nimic

Că prea multe chinuri

Duc la incoerente

Și mincinoase gesturi.

Prin furtuni, uragane,

În frigul existenței

Sau altă dată

La pierderi grele

Sau când îți e trist

A părea zâmbitor și simplu-n toate –

E cea mai superioară artă”.

UN MARE POET URUGUAYAN

Din poezia lumii      

            Jules SUPERVIELLE (1884-1960)

Poet franco-uruguayan. Născut la Montevideo. Primele încercări literare îl ispitesc încă la vârsta de 9 ani. Și-a făcut studiile la Paris, unde mai apoi a și locuit, însă fără a pierde legăturile cu Uruguayul. Pe cont propriu, în 1901 publică placheta de poeme „Negurile trecutului”. 

În capitala franceză, a frecventat mediile avangardiștilor din primele decenii ale secolului trecut. Prima carte importantă de poeme, „Debarcadere”, îi apare în 1922. O alta, a fost „Prietenii necunoscuți” (1934). Publică și volume de proză, romane, consacrarea venindu-i după ce editează la „Gallimard” culegerea de nuvele cu caracter mitologic „Orfeu” (1950). Scrie teatru. O altă carte reprezentative de poeme, „Corpuri tragice”, îi apare în 1959. De trei ori, a fot nominalizat la Premiul Nobel.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Ploaia și tiranii

Văd cum cade ploaia     

În băltoace lucitoare,

Pe grava noastră planetă

Ploaia cade netă

Ca în timpurile lui Homer

Sau ale lui Villon

Peste copii și mamele lor,

Peste spinările oilor,

Ploaia ce se repetă

Dar nu poate să înmoaie

Duritatea craniilor

Și inima tiranilor

Fără a-i favoriza pe ăștia

Cu atenția sa;

Ploiță cu stropi opac-argintii

Cade mărunt, cade pieziș

Cât ține Europa,

Adunând viețuitorii

Sub un singur acoperiș

În pofida infanteriei care

Își încarcă armele,

În pofida guralivelor ziare

Pline de semne și teme,

Blânda ploiță înmoaie

Drapele solemne.

Călător, călător…

Călător, călător, s-accepți eventualul retur,

Pentru alte chipuri în firea ta nu mai e loc;

Modelat de atâtea priveliști visu-ți la nou soroc

Lasă-l să se refacă într-un statornic contur.

Fugi de orizontul zgomotos ce te cheamă mereu,

Pentru a-ți asculta în fine propria-ți rumoare, șoptire

Care acum ocrotește a verdeții multiplă arcuire,

Palmierul ce se înclină peste izvorul sufletului tău.

Caii timpului

Când caii timpului mi se vor opri la prag

Voi ezita puțin să-i văd cum beau

Pentru că acela va fi sângele meu ce potolește setea.

Ei își vor îndrepta spre mine ochii plini de recunoștință

În timp ce trăsăturile lor mă vor cuprinde-n slăbiciune

Abandonându-mă atât de obosit, de singur și dezamăgit

Când noapte trecătoare mi se va insinua sub pleoape

Dintr-o dată făcând să-mi regăsesc forțele

Pentru ca într-o zi când vor sosi atelajele însetate

Să mai fiu în viață și să le pot ostoi setea.

TOTDEAUNA - MAREA POEZIE: Yvan GOLL

DIN POEZIA LUMII

Yvan GOLL (1891-1950), Franța

Alsacian de origine, cu numele adevărat Isaac Lang, fiul unui negustor de îmbrăcăminte. Rămâne orfan de tată la șase ani. A făcut studii în drept la Strasbourg, Fribourg-en-Brisgau și München. A scris în limbile franceză și germană, primele sale poeme ținând de apariția și evoluția expresionismului german. Volumul de debut, „Canalul Panama”, îi apare în 1914, semnat cu pseudonimul Iwan Lassang. În timpul primului război mondial locuiește în Elveția, după 1919 revenind la Paris împreună cu poeta și soția sa Claire Goll, care avea să fie și traducătoarea majorității operelor sale. Redactează revista „Surréalisme”. În 1939 emigrează la New York, revenind în Franța în 1947. Dintre cărțile sale amintim de „Recviem pentru morții Europei” (1916), „Matusalem sau burghezul veșnic” (1922), „Grajdul lui Augias” (1924), „Poeme de dragoste” (1925), „Poeme geloziei”, „Poeme despre viață și moarte” (ambele – 1926), „Cântecul lui Ioan-fără-Țară” (1936 / 1939), romanul „Agnus Dei” (1929).

Prezentul grupaj e din volumul „Le Nouvel Orphee” (1923).  

În traducerea lui Leo BUTNARU

Satul

Casele putrezesc de-a lungul pajiștilor

Piatra se dizolvă

Apa mucegăiește

Câteva fire de iarbă galbenă între buze

Și nu-ți deschide pleoapele albastre.

Bivoli ca niște măști ale disperării

Alege din ierburi cele mai caste margarete:

De fapt nu le pasă ce și cum.

Un centaur cabalin

Sub platani

Tăiați în jumătate:

Calul înhămat la trăsura pământului

Și eu – cealaltă jumătate a lui, semizeul

Mergând alene pentru a nu-l obosi prea tare –

Din biserica gârbovită

Și cadranul florii-soarelui  

Se desprind minute

Și veri.

Ceasul-deșteptător

Noaptea fântânile ruginesc

Coșurile de fum ard ca niște trabucuri: nimic nu rămâne din ele.

În catedrale, în patul lor de piatră

Îngerii sunt mușcați de ploșnițele stelelor.

Am vrea să descâlcim ghemul meridianelor

Dar unde să găsești capătul firului

Aruncat tocmai în vârful pământului?

Mortarul cerului se prăbușește

Drumurile de pe țară sunt spiralate

Și nu mai știu încotro să meargă în gol.

Deja cocoșul țipă pentru ajutor

Soarele fardează ieșirile din bordeluri

Prin lunci șerpuiește

O apă inocentă

Cânta

Un om singuratic mai sforăie

Pentru că spiritul de veghe deșteptătorul

Și-a rupt arcul.

Telefonul fără fir

Orizonturile mă aud?

Sonete fără fir

Pentru ciocârlii

Printre macii câmpului

Inima mea este impecabilă

Fără a fi fost culeasă

Dar ceea ce e trist:

Eu am ucis telegrafistul

Deja nimeni

Nu va mai auzi din turnuri

Sufletul meu care strigă

Ajutor.