Leo Butnaru
VOCAȚIE ȘI DESTIN
(O prefață)
Drept prolog la captivanta și
exemplara biografie a autorului Micului prinț, în special din considerentul
că laitmotivul întregii sale creații este unul legat de miracolul avionului
care „te cufundă direct în plămada misterului”, împreună cu tânărul, curiosul și
studiosul cititor să ne amintim că, în istoria civilizației umane, primele
zboruri au fost efectuate cu planorul, în 1890. Iar peste zece ani, la 20 iunie
1900, ca și cum la început de secol și de mileniu, în orașul Lyon, se naște
Antoine-Marie Roger de Saint-Exupéry despre care – atenție! – unii exegeți spun că s-ar fi înălțat pentru
prima oară cu avionul pe când avea 6
ani, alții, mai probatoriu, demonstrând că acest eveniment i se întâmplă la
vârsta de 12 ani când, fără frică, își manifestă dorința de a zbura,
temeritatea fiindu-i răsplătită de pilotul Jules Védrines care-l luă în carlingă.
Foarte devreme se „implicase” micul lyonez în „istoria” aviației, dat fiind că
primul avion cu motor fusese construit nu mai devreme de 1903...

Cu titlu de pre-concluzii ce ar
reieși din cunoașterea biografiei și scrisului său, din ceea ce se poate înțelege
prin prelungirea asociativă a sugestiilor pe care ți le oferă cu prisosință cărțile
sale, ești îndreptățit să presupui că tânărul Antoine trăia intens o stare de
miracol care, pe lângă fermecarea firii, trezește și regretul că mintea, conștiința,
sufletul nostru nu sunt totuși suficient de cuprinzătoare, pentru a învălui,
dar a și explica semnificații mai complexe, mai de altă natură, ca și
cum transcendente umanului, însă ne-imposibil a fi, până la urmă,
compatibile cu acesta, familiare lui. Și atunci în firea tânărului se naște și
mai aprinsa dorință de a depăși o anumită condiție, de a desfereca grele
încuietori, de a descifra noi coduri de semnificații, idei și sentimente. E o
stare cu neputință de tradus în cuvinte, însă care te stăpânește ca un suflu,
ca o vibrație, ca o miraculoasă înzestrare a firii tale receptive, sensibile (și)
și la freamătele de – parcă – dincolo de ea, de dincolo de uman. E starea a ceva
– scria Saint-Exupéry – „care-mi biciuiește instinctul înainte de a-mi bate la
poarta conștiinței”.
Debutul scriitoricesc și-l face
în 1926, cu nuvela Aviatorul. În timpul vieții, a editat volumele Curierul
de sud, 1928; Zborul de noapte, 1931 (Premiul Femina); Pământ al
oamenilor, 1939 (Premiul Academiei Franceze); Scrisoare către un ostatec,
1943; și, în același an, capodopera sa – Micul prinț, în care sentimentul
poeticului e atoatecuprinzător, lirismul, metafora probând ideația unui anumit
mod de a înțelege și devenind componentele intrinseci ale operei, ba chiar ale
viziunii sale asupra lumii, cosmosului. Și, bineînțeles, vizunii asupra
destinului Omului, pentru că: „A fi om înseamnă în chip neîndoielnic a fi
răspunzător... Înseamnă a fi mândru de o biruință pe care au repurtat-o
camarazii tăi. Înseamnă a simți, punând și tu o piatră la temelie, că astfel
contribui la clădirea lumii”.
Războiul îl cunoaște nemijlocit,
în Spania unde, în 1937, este trimisul ziarului Paris-Soir, pentru care
expediază corespondențe din Madrid și Barcelona. Iar în 4 septembrie 1939 este
mobilizat, având gradul de căpitan și, în pofida faptului că, din considerente
de sănătate, i se constată inaptitudinea pentru zbor (până atunci, se prăbușise
de trei ori cu avionul), plus că depășea limita de vârstă prevăzută pentru
pilotaj, până la urmă ajunge totuși
aviator activ în escadrila de recunoaștere 2-33. Urmează alte interdicții de a
zbura, alte peripeții, adică accidente de avion, inclusiv aterizarea forțată în
Pustiul Sahara, pe care o și descrie în Pământ al oamenilor. Iar la 31
iulie 1944, pilotul-patriot, celebrul scriitor Antoine de Saint-Exupéry nu se
întoarse la aeroportul Borgo, pierzându-se undeva în spațiile Corsicăi. Parcă
emblematic, ca un însemn al destinului, acea misiune de luptă constase în
fotografierea aeriană a unor obiecte din apropierea Lyonului său natal...