Poezia Marcelei Benea a atins o etate
venerabilă, lăsându-și cu mult în urmă, în junețe, pe autoarea ei, cea care a
plăsmuit-o și o plăsmuiește. Îmi amintesc de răsăritul acestei poezii încă din
adâncile noastre tinereți, hălăduitoare, visătoare, prin cenaclurile de la
Universitate, de la „Tinerimea Moldovei”, Biblioteca republicană, Casa
municipală a tineretului. Întruniri de cenacluri cu ședințe aproape ritualice,
în care poeții noii generații se înfățișau unii în fața altora, se înfățișau
loruși, se cunoșteau, se îndrăgosteau, cei mai generoși, de creația altora, ba
– de ce n-am spune-o? – se întâmpla să se îndrăgostească și unii de alții.
Țin mite această poezie de la înfățișarea ei în colecția editorială „Debut”, binecuvântată de filotimi ce ne prefațau cărțuliile, al meu fiind generosul Gheorghe Vodă. Apoi primele autografe pe care ni le acordam unii altora pe cele dintâi cărți ale noastre.
Pe cât aveam să înțeleg atunci sau, poate, ceva după, versurile Marcelei Benea emanau un aer de estetică interbelică, curentele căruia adiau între simbolismul și modernismul poeziei românești, amintind de Lucian Blaga sau Magda Isanos. Dar era și un suflu de pe culmile noii poezii românești, care se afirma chiar atunci, pe când eram studenți: Stănescu, Sorescu, Blandiana, Buzea, Mălăncioiu... Pentru că unii dintre noi citeau cu nesaț primele cărți ale celor ce aveau să constituie tumultoasa generație a șaizeciștilor.
Colega, tânăra poetă și, deja, profesoară de limbă și literatură, mi se arăta ca o delicată, cuminte, bine-crescută săteancă-intelectual; săteanca păstrătoare de zestre, nu doar materială, ci și de zestre a sufletului, spiritului, cuvântului, limbii materne. Scria Marcela în acele timpuri: „Și de-s țărancă, mă mândresc/ și-mi pare/ că soarele la țară e mai mare/ și că se rupe și răsare/ de la brâul lanului de grâu”, pentru ca, peste decenii, să revină cu percuții de ecou spre spațiul rustic, atât de firesc poeziei sale. Însă deja limbajul preia, firesc, însemnele acestui pătrar de veac: „Despre tine, țăranule drag,/ nu mai e modern să se scrie,/ de parcă pâinea ar crește așa,/ din senin/ dintr-un tratat științific/ sau din hard-discul unui calculator.// Acum mă las pradă criticii,/ disprețului unora, purtători/ de semețe armuri metafizice/ și-mi recunosc, fără jenă,/ profunda, îndelungata-mi rudenie/ cu cea a sângelui tău,/ ce poartă mireasma integră,/ bogată, a țărânei”. Tema, ideea, metafora revin la nivelul altor octave și orchestrări, metamorfozate în timp: „și atunci recunoscui cântecul ce-l căutam/ și l-am zis înainte, și l-am zis,/ de parcă nu cântam eu, ci tot neamul/ mi-l puse la buze îngerul satului meu”; „și mă gândesc la tot ce e bine/ pentru o țărancă plecată/ dintr-un sat cu nume văratic”, ce-și unduiește ecoul dinspre și spre blagianul: „Sat al meu, ce porţi în nume sunetele lacrimei, la chemări adânci de mume în cea noapte te-am ales ca prag de lume şi potecă patimei”.
Revenind spre începuturi, oarecum o invidiam pe Marcela Benea pentru că, chiar după intervenția brutală a editurii în primul sa carte, „Zestre”, în ea rămăsese și un vers cu îngeri, despre îngeri: „ai s-auzi îngeri în ceruri plângând – / lacrima lor te va lumina”. O invidiam și din motivul că un poem al meu despre îngerii ce poposiseră de pe alte meleaguri astrale pe turnul de televiziune fusese „izgonit” din manuscrisul primei mele cărți.
Zic de îngeri și din motivul că draga noastră colegă-poetă-țărancă-intelectual se dovedi a fi și a rămâne preocupată de reinterpretarea miturilor lumii sau a basmelor noastre. În cărțile ei intervin momente-accente livrești cu Borges, Kafka, Marquez, Confucius, glosarul de nume culturale fiind continuat de Celan, Esop, Montale, Elytis, Grass, Appolinaire... Apoi Chile, Sena, Ucraina, Malaysia, Maroc, Ararat în intercomunicare cu nume ce atestă o perspectivă religioasă a poeziei: Dumnezeu, Fiul Omului, Sfântul Ioan Gură de Aur, Paști, Arhangheli. Nu lipsesc nici textele în centrul cărora se află Poetul, Poezia, Poemul... – o bogată panoplie de simboluri capabile să arunce o primă punte dinspre cadrul poetic spre înțelegerea poeziei înseși, în vastitatea căreia e recognoscibil și versul emblematic al Marcelei Benea, căreia, în zi de 4 iunie, e momentul să-i urăm: La mulți ani!
Țin mite această poezie de la înfățișarea ei în colecția editorială „Debut”, binecuvântată de filotimi ce ne prefațau cărțuliile, al meu fiind generosul Gheorghe Vodă. Apoi primele autografe pe care ni le acordam unii altora pe cele dintâi cărți ale noastre.
Pe cât aveam să înțeleg atunci sau, poate, ceva după, versurile Marcelei Benea emanau un aer de estetică interbelică, curentele căruia adiau între simbolismul și modernismul poeziei românești, amintind de Lucian Blaga sau Magda Isanos. Dar era și un suflu de pe culmile noii poezii românești, care se afirma chiar atunci, pe când eram studenți: Stănescu, Sorescu, Blandiana, Buzea, Mălăncioiu... Pentru că unii dintre noi citeau cu nesaț primele cărți ale celor ce aveau să constituie tumultoasa generație a șaizeciștilor.
Colega, tânăra poetă și, deja, profesoară de limbă și literatură, mi se arăta ca o delicată, cuminte, bine-crescută săteancă-intelectual; săteanca păstrătoare de zestre, nu doar materială, ci și de zestre a sufletului, spiritului, cuvântului, limbii materne. Scria Marcela în acele timpuri: „Și de-s țărancă, mă mândresc/ și-mi pare/ că soarele la țară e mai mare/ și că se rupe și răsare/ de la brâul lanului de grâu”, pentru ca, peste decenii, să revină cu percuții de ecou spre spațiul rustic, atât de firesc poeziei sale. Însă deja limbajul preia, firesc, însemnele acestui pătrar de veac: „Despre tine, țăranule drag,/ nu mai e modern să se scrie,/ de parcă pâinea ar crește așa,/ din senin/ dintr-un tratat științific/ sau din hard-discul unui calculator.// Acum mă las pradă criticii,/ disprețului unora, purtători/ de semețe armuri metafizice/ și-mi recunosc, fără jenă,/ profunda, îndelungata-mi rudenie/ cu cea a sângelui tău,/ ce poartă mireasma integră,/ bogată, a țărânei”. Tema, ideea, metafora revin la nivelul altor octave și orchestrări, metamorfozate în timp: „și atunci recunoscui cântecul ce-l căutam/ și l-am zis înainte, și l-am zis,/ de parcă nu cântam eu, ci tot neamul/ mi-l puse la buze îngerul satului meu”; „și mă gândesc la tot ce e bine/ pentru o țărancă plecată/ dintr-un sat cu nume văratic”, ce-și unduiește ecoul dinspre și spre blagianul: „Sat al meu, ce porţi în nume sunetele lacrimei, la chemări adânci de mume în cea noapte te-am ales ca prag de lume şi potecă patimei”.
Revenind spre începuturi, oarecum o invidiam pe Marcela Benea pentru că, chiar după intervenția brutală a editurii în primul sa carte, „Zestre”, în ea rămăsese și un vers cu îngeri, despre îngeri: „ai s-auzi îngeri în ceruri plângând – / lacrima lor te va lumina”. O invidiam și din motivul că un poem al meu despre îngerii ce poposiseră de pe alte meleaguri astrale pe turnul de televiziune fusese „izgonit” din manuscrisul primei mele cărți.
Zic de îngeri și din motivul că draga noastră colegă-poetă-țărancă-intelectual se dovedi a fi și a rămâne preocupată de reinterpretarea miturilor lumii sau a basmelor noastre. În cărțile ei intervin momente-accente livrești cu Borges, Kafka, Marquez, Confucius, glosarul de nume culturale fiind continuat de Celan, Esop, Montale, Elytis, Grass, Appolinaire... Apoi Chile, Sena, Ucraina, Malaysia, Maroc, Ararat în intercomunicare cu nume ce atestă o perspectivă religioasă a poeziei: Dumnezeu, Fiul Omului, Sfântul Ioan Gură de Aur, Paști, Arhangheli. Nu lipsesc nici textele în centrul cărora se află Poetul, Poezia, Poemul... – o bogată panoplie de simboluri capabile să arunce o primă punte dinspre cadrul poetic spre înțelegerea poeziei înseși, în vastitatea căreia e recognoscibil și versul emblematic al Marcelei Benea, căreia, în zi de 4 iunie, e momentul să-i urăm: La mulți ani!
_page-0001.jpg)
_page-0002.jpg)
_page-0003.jpg)
%20PAGINI_page-0003.jpg)