O VIZITĂ LA ION DRUȚĂ. MOSCOVA

 

VIZITĂ LA ION DRUȚĂ

Jurnal

 
27.II.1977
 
        Suntem tot mai des „ciupiţi” de C.C. Literatura publicată în „Tinerimea...” le cam stă în gât. Merge greu. Unii inşi au grijă să fim ţinuţi în şah permanent. 
        „Sovetskaia Moldavia” critică „Mirosul de gutuie coaptă” a lui Druţă. Nuvela a apărut încă acum patru ani, însă, aici, tot atâta vreme a fost trecută sub tăcere... Acum?... Vedeţi, ’neavoastră... Se ştie de unde porneşte campania.
        Şi tocmai acum câteva zile mi s-a ivit ocazia să plec la Moscova. L-am rugat pe Ion Druţă să-mi facă rost de un bilet de favoare pentru „Sfânta sfintelor” (Teatrul Armatei; regia lui Ion Ungureanu). M-a invitat să-i fac o vizită acasă. Plecând de la el, am rămas convins că, acolo, la Moscova, Druţă e mult mai informat decât s-ar crede despre cele ce se pun la cale la Chişinău. Zicea că vrea să rupă orice legătură cu editurile şi teatrele din Moldova.
        Mă mustră uşor că aş fi, chipurile, prea timid. „Şi atunci, la întâlnirea de la Institutul Agricol, când te-am cunoscut, rămâneai la vreo 20 de paşi în spatele nostru” (modul lui de-a exagera cu bună intenţie...). Excesul de modestie îl tratează drept un neajuns al moldoveanului. „Suntem prea nu ştiu cum, aşa...”
            Îmi arată decupările recenziilor la spectacolele sale, apărute la Vilnius, Tula etc. Elogioase. Mai zice: „Sovetskaia  Moldavia însă nu pot s-o citesc. Cam ştiu ce scriu. Mă pricep”. (Însă numărul curent al gazetei chișinăuiene îl avea la îndemână!)
        La Moscova te poţi întâlni şi cu cei cu care ani de zile nu te-ai văzut la Chişinău: compozitorul Ion Macovei, sufletist, f. talentat, cuceritor prin felu-i de-a fi.
La spectacolul „Sfânta sfintelor” – foarte mulţi moldoveni. Moscova parcă focalizează, dar şi risipeşte iremediabil.
 
19.III.1977
 
        Când l-am vizitat la Moscova, Ion Druţă mi-a vorbit cu rezervă, chiar cu neîncredere despre F. Şi V. Cine ştie ce suspiciuni, poate că şi nefondate, îl vor fi pus în gardă. Ceva nu i-o fi plăcut sau cineva a iudit, cum se zice la Negureni. Nu prea se înţeleg multe din acel druţian: „Mi se pare că...”  Mai curând, ar fi la mijloc strădania cuiva, care i-a transmis fel de fel de zvonuri; o uşoară turnătorie.

LOCUL DE VECI AL LUI ION DRUȚĂ

PRIMA LUNĂ DE TOAMNĂ

FĂRĂ ION DRUȚĂ

(3.IX.1928 – 28.IX.2023)

Suntem în prima lună de toamnă... Fără Ion Druță (3.IX.1928 – 28.IX.2023), care, pe 30 august 2023, își semna testamentul, cerându-și iertare de la cititori că nu-l mai poate scrie de mână, ci l-a potrivit, literă cu literă, la computer. Celebrul scriitor menționa: „Corpul meu să fie transportat în patria mea mică, la Soroca, la Lumânarea Recunoștinței... Cer să fiu înmormântat în liniște și cu multă modestie, fără discursuri lungi și cu intrări în diferite locuri unde am activat. Poate cu excepția Teatrului Național, unde se mai aud replicile eroilor mei”.

Aici inserez două imagini din 23 septembrie 2017, când se ținea Festivalul de Literatură Chișinău - București.

ION DRUȚĂ: 3.IX.1928 - 28.IX.2023

 

3.IX.1928 - 28.IX.2023

Leo BUTNARU
 
 

JURNAL CU ION DRUŢĂ

 
 
3.XI.1970
 
        Din „Cartea Poeziei”– mărturisirile lui Vasile Coroban, rondelurile lui Boţu, poezia a doua a lui Codru şi „Murea pe scenă cineva” de Matcovschi. Din Ion Druţă: „Acel simplu om al nostru, care întâia oară le-a zis florilor din capul primăverii lăcrămioare, trebuie să fie şi el aşezat printre marii poeţi ai neamului nostru”. Spre final: „«Mioriţa» ne-a creat o magistrală pentru secole, şi ar fi stupid să încerci cu opincuţele tale a bătători o cărăruşă în preajma acele magistrale numai din teama să nu-ţi pierzi individualitatea».
 
7.VI.1971
 
        Citesc „Doina” lui Ion Druţă, publicată în nr. 5 al revistei „Teatr” (Moscova). La noi, trebuia să se numească „Semănătorii de zăpadă”. Dar – interzisă de a fi publicată şi montată. Proştii, fricoşii... Cuvintele nu-şi pot afla adevărata lor valoare. Muzica noastră, frumoasă, duioasă, melodioasă – şi chinuitul surogat muzical. Druţă tinde spre frescă şi monumental: accente de irealitate în vecinătatea mitului. Aici, „Hora fetelor”, precum „Periniţa” în altă piesă a sa, „Casa mare”, ţine de laitmotiv, de contrapunct; un ecou ce revigorează omul. Umor fin. Probabil, greu de montat. Gligore: „Dar ştii dumneata oare, frumoasă  domnişoară, de ce mă tot încăpăţânez eu să beau?” Doina: „De ce?” „Pentru că nu există dreptate”. D.: „Chiar pentru aceasta ar şi trebui să bei?” Gl.: „Ba nu, pentru că eu de-acu am băut din cauza că nu există dreptate! Şi am hotărât să nu pun picătură în gură”. (Traduc din ruseşte.)
Doina – personaj ireal. Spre finalul actului II, se înfăţişează şi ea. Drept cunoştinţă veche a lui Tudor. Îl descoase de câte în lume, lună şi stele.
        Consider că niciun alt final de piesă, din câte s-au scris la noi, nu este atât de puternic. Până la durere sfâşietoare, până la lacrimi.
        Druţă face un rechizitoriu dur personajelor sale. În afară de Doina, Veta şi Gligore. Chiar şi Fima e supus oprobriului. (De altfel, nu mi s-a părut prea bine individualizat. Neconturat deplin. Pentru că, atunci când Tudor îi spune să ducă strugurii la Chişinău, Fima tace, nu se opune.)
        Pe 21 martie a. c, Ion Druţă a publicat în „Komsomoliskaia pravda” eseul „Plugarii în Chişinău” (Хлебопашцы в Кишиневе).
 
28.VII.1971
 
        Îmi amintesc că, acum vreo doi ani, după examen, Dodiţă mă întrebase:
– Cum de s-a întâmplat că n-ai luat nota maximă? Cum iese, eminent în şcoală, foarte bun la două-trei sesiuni de examene şi acum cobori?
– Am luat un «bine» în loc de un «foarte» din motivul că nu m-am lăsat convins de Druţă că Gheorghe Doinaru ar fi fost atât de legat de pământ, încât să lase baltă dragostea sa.
 
2.VIII.1971
 
        Am citit „Măicuţa-glie” şi „Adio, Gulsarî” de Aitmatov. Pentru a doua nuvelă, i s-a decernat al doilea premiu Lenin. Sunt nerăbdător să găsesc timp pentru a-i citi şi „Geamilia”, pe care Louis Aragon a tradus-o în franceză, afirmând că ar fi cea mai bună povestire de dragoste din câte cunoaşte el. Ba chiar a specificat: „Din lume” şi că „Manon Lescaut” sau alte opere celebre de acest gen nu importă pentru el, când are în faţă „Geamilia”. (Cam mult zel în această exagerare bine intenţionată... De altfel, pentru „Geamilia” Aitmatov a luat primul premiu Lenin.)
        „Adio, Gulsarî”, viaţa unui biet cal în colhoz... Probleme violente, arzătoare, pe care scriitorii din Moldova (noastră) abia dacă îndrăznesc să le... şoptească. Cu excepţia lui Druţă care, pare-se, are multe în comun cu Aitmatov, sau Aitmatov – cu Druţă: e acelaşi lucru.

CUM E, TOTUȘI, LA DOSTOIEVSKI?...

IDEI - ORIGINI ȘI CONTAMINĂRI

 

Leo Butnaru

„Transhumanța” ideației întru creație 

Dacă i-am aplica literaturii principiile euristice, am încerca o grea dezamăgire: rar scriitor ar putea fi recunoscut ca original, autentic în demersurile sale; puțini literați au reușit să abordeze aceleași teme, respectând (și) unul din principiile de bază ale creației – de la identic la diferit. Iar temele, su­biectele, genurile, speciile, stilurile, înaintea cărora stă însuși materialul literaturii – limba, nu au o paternitate posibil de identificat, decât la modul generalității și genialității colective. Neaparținând nimănui ca... drept de autor, ele sunt în egală măsură ale tuturor autorilor care au fost, sunt și vor veni. Astfel că reluările și reelaborările elementelor fundamentale ale artei sunt solicitate imperios de evoluția analogiilor, încă din timpuri imemoriale, când a început pelerinajul temelor, ideilor, motivelor ce aveau să revină iar și iar în creația artistică. Deja nu doar Cel de Sus știe că Biblia are ce are cu literatura religioasă sumeriană. Cei care au trudit la ctitoria Sfintei Scripturi au tras cu ochiul și prin tratatele păgâne ale contemporanilor – Arrian din Nicomedia, Marc Aureliu, Luchian, Iosif Flavius... Să se mai remarce câte coincidențe demonologice sunt în „păcătoasele” opere ale lui Plutarh-păgânul politeist și în Noul Testament!

Și astăzi, noi toți, scriitori și cititori, ne aflăm în această – hai să-i zic românește, aproape... mioritic – transhumanță universală a ideației întru creație, diversificare, pe nou relegare, reîntrupare artistică. Ba mai mult, prin... ricoșeu, în turbioanele, învolburările de atare gen e și „recenta” inteligență artificială, supusă și ea legităților misterioase de izvodire a operelor sau, mai rar, a capodoperelor de sinteze idei-sentimente, conștient-subliminal. Iar noi, reiterez, suntem în interiorul circuitului și nicidecum nu putem fi absolut... puri, absolut originali în compozițiile literare, filosofice etc. Râvnim sau nu descoperiri, personalizări tematice, de viziune, de stil, nu o singură dată ele se iscă, se mișcă în convertizorul intimității auctoriale. Însă însușirea unor procedee sau metode de creație inedite nu ar însemna, pur și simplu, o discretă sau abilă „retragere la timp” de la izvorul inspirației, ideației, deschis de înaintași, ci imperioasă necesitate de a-ți dezvălui și osebirile harului de care dispui, ordonându-le, sistematizându-le și sincronizân­du-le într-o viziune personală.

Unii autori reușesc să disocieze temele până la un punct, în concordanță cu specificul conștiinței umane, prezente într-un timp istoric, etic și estetic. De aici încolo, alt­cineva întrevede o continuare și modificare de optică. Firește, în acest caz nu poate fi vorba de necroforii ce se hrănesc din „cadavrul” ideal al spiritului continuu, avându-se în vedere doar incontestabilii creatori care știu că, până la urmă, în artă, destinul propriu este con­­diționat de prevalarea individualului. Aflându-se într-un proces intim-familial de interacțiune cu obolul predecesorilor, artistul de talent nu numai că face școală de însușire a datelor profesiei după „lecțiile” altora, ci retranscrie și aplică aceste „prelegeri” într-un mod personal, rar întâlnit, dar posibil totuși, care duce (dacă nu la descoperiri...) la revitalizări și nuanțări unice.

DIALOGAȚI CU COPIII

 

JURNAL 1993