ION DRUȚĂ: 3.IX.1928 - 28.IX.2023

 

3.IX.1928 - 28.IX.2023

Leo BUTNARU
 
 

JURNAL CU ION DRUŢĂ

 
 
3.XI.1970
 
        Din „Cartea Poeziei”– mărturisirile lui Vasile Coroban, rondelurile lui Boţu, poezia a doua a lui Codru şi „Murea pe scenă cineva” de Matcovschi. Din Ion Druţă: „Acel simplu om al nostru, care întâia oară le-a zis florilor din capul primăverii lăcrămioare, trebuie să fie şi el aşezat printre marii poeţi ai neamului nostru”. Spre final: „«Mioriţa» ne-a creat o magistrală pentru secole, şi ar fi stupid să încerci cu opincuţele tale a bătători o cărăruşă în preajma acele magistrale numai din teama să nu-ţi pierzi individualitatea».
 
7.VI.1971
 
        Citesc „Doina” lui Ion Druţă, publicată în nr. 5 al revistei „Teatr” (Moscova). La noi, trebuia să se numească „Semănătorii de zăpadă”. Dar – interzisă de a fi publicată şi montată. Proştii, fricoşii... Cuvintele nu-şi pot afla adevărata lor valoare. Muzica noastră, frumoasă, duioasă, melodioasă – şi chinuitul surogat muzical. Druţă tinde spre frescă şi monumental: accente de irealitate în vecinătatea mitului. Aici, „Hora fetelor”, precum „Periniţa” în altă piesă a sa, „Casa mare”, ţine de laitmotiv, de contrapunct; un ecou ce revigorează omul. Umor fin. Probabil, greu de montat. Gligore: „Dar ştii dumneata oare, frumoasă  domnişoară, de ce mă tot încăpăţânez eu să beau?” Doina: „De ce?” „Pentru că nu există dreptate”. D.: „Chiar pentru aceasta ar şi trebui să bei?” Gl.: „Ba nu, pentru că eu de-acu am băut din cauza că nu există dreptate! Şi am hotărât să nu pun picătură în gură”. (Traduc din ruseşte.)
Doina – personaj ireal. Spre finalul actului II, se înfăţişează şi ea. Drept cunoştinţă veche a lui Tudor. Îl descoase de câte în lume, lună şi stele.
        Consider că niciun alt final de piesă, din câte s-au scris la noi, nu este atât de puternic. Până la durere sfâşietoare, până la lacrimi.
        Druţă face un rechizitoriu dur personajelor sale. În afară de Doina, Veta şi Gligore. Chiar şi Fima e supus oprobriului. (De altfel, nu mi s-a părut prea bine individualizat. Neconturat deplin. Pentru că, atunci când Tudor îi spune să ducă strugurii la Chişinău, Fima tace, nu se opune.)
        Pe 21 martie a. c, Ion Druţă a publicat în „Komsomoliskaia pravda” eseul „Plugarii în Chişinău” (Хлебопашцы в Кишиневе).
 
28.VII.1971
 
        Îmi amintesc că, acum vreo doi ani, după examen, Dodiţă mă întrebase:
– Cum de s-a întâmplat că n-ai luat nota maximă? Cum iese, eminent în şcoală, foarte bun la două-trei sesiuni de examene şi acum cobori?
– Am luat un «bine» în loc de un «foarte» din motivul că nu m-am lăsat convins de Druţă că Gheorghe Doinaru ar fi fost atât de legat de pământ, încât să lase baltă dragostea sa.
 
2.VIII.1971
 
        Am citit „Măicuţa-glie” şi „Adio, Gulsarî” de Aitmatov. Pentru a doua nuvelă, i s-a decernat al doilea premiu Lenin. Sunt nerăbdător să găsesc timp pentru a-i citi şi „Geamilia”, pe care Louis Aragon a tradus-o în franceză, afirmând că ar fi cea mai bună povestire de dragoste din câte cunoaşte el. Ba chiar a specificat: „Din lume” şi că „Manon Lescaut” sau alte opere celebre de acest gen nu importă pentru el, când are în faţă „Geamilia”. (Cam mult zel în această exagerare bine intenţionată... De altfel, pentru „Geamilia” Aitmatov a luat primul premiu Lenin.)
        „Adio, Gulsarî”, viaţa unui biet cal în colhoz... Probleme violente, arzătoare, pe care scriitorii din Moldova (noastră) abia dacă îndrăznesc să le... şoptească. Cu excepţia lui Druţă care, pare-se, are multe în comun cu Aitmatov, sau Aitmatov – cu Druţă: e acelaşi lucru.

 
11.XI.1972
 
        La teatrul „Cikalov” (botezat cu numele unui... aviator) din oraşul Nikolaev (pe Bug) am vizionat spectacolul Cât o fi să mai trăim (piesa georgianului Iosiliani). Înclin să cred că umorul gruzinilor e unul aparte, autonom oarecum în contextul general al genului. Zic, gândindu-mă şi la Dumbadze.
        Bătrânul tată Agabo Bogveradze seamănă oarecum cu tatăl din Ultima lună de toamnă a lui Druţă, cu toate că acţionează altfel, cu mai multă ghiduşie. Tema: pleacă lumea din sat, cine rămâne acolo? Nata. Gavriş îmi spuse că în unele localităţi rurale din Ucraina pedagogii nu se pensionează, pentru că nu are cine să le ia locul: tinerii nu vin, nu revin.
 
20.II.1973
 
        Brusc, mă hotărăsc să plec la Chişinău. Presupuneam că la „Casa Presei” ar fi zi de cenaclu. La etajul doi, îl întâlnesc pe Iulian Filip. „Hai cu mine, mi s-au promis bilete pentru Păsările tinereţii noastre” (de Druţă). În drum, ne întâlnim cu Marinescu şi Jorj. Colegul îi invită şi pe ei la spectacol. Dânşii acceptă. 
 
25.X.1973
 
        Ieri, citit-am în revista „Iunost’” nr. 9 nuvela lui Druţă „Запах спелой айвы” (Miros de gutuie coaptă). Mare scriitor al acestui plai căruia nici cele mai sus-puse organe ale republicii nu-i vor putea „reaşeza” creierii.
        Dacii aduceau jertfă zeilor pe cel mai destoinic dintre tineri. Acesta, căzând în suliţe, primea moartea cu seninătate, zâmbind. Iată un ecou la Druţă: „El zâmbi, pentru că ce alta ar mai putea face un moldovean care, iată, îşi vede cu proprii săi ochi sfârşitul?”
        E o răscolitoare mărturie despre indiferenţa noastră faţă de moştenirea pe care ne-au lăsat-o predecesorii. Clopotniţa lui Ştefan cel Mare ar trebui să vestească şi astăzi, să ne unească, – acesta ar fi subtextul nuvelei.
        Detalii psihologice surprinzătoare, convingătoare: „Când moldoveanul nu prea are motive de emoţii speciale, el dă o fugă în trecutul neamului său, descoperă ce a fost mai dramatic acolo, cele mai triste amintiri ale sale” (trad. mea).
        Auzisem presupunerea că, odată ce s-a îndepărtat cu traiul de aceste pământuri, de oamenii lor, plecând la Moscova, în scrisul său Druţă a devenit mai puţin veridic, mai puţin convingător. „Doina”, „Păsările tinereţii noastre”, „Povara bunătăţii noastre” (partea a II-a), această nuvelă recentă combat atare aserţiuni. Din depărtarea sa, Druţă ne este şi mai apropiat. De acolo, de unde se află, el luptă cu mai multă siguranţă pentru afirmarea talentului său căruia aici alde Racul şi alţi „mititei”, vorba lui Eminescu, deseori invocat de Ion Osadcenco, încercau şi încearcă să urce, precum furnicile, pe un munte, spre a începe a-l dărâma; încep cu... vârful. Din Moscova, Druţă poate striga. De-ar fi rămas aici, nu ar fi putut nici să şoptească. De acolo, dânsul poate reaminti vorbele pe care i le spusese lui Ştefan cel Mare mama sa, în faţa cetăţii Neamţ. (Druţă scrie că i le-ar fi spus sihastrul Daniil): „Odihna oşteanului care a suferit înfrângere e pe acelaşi câmp, unde a fost zdrobită oastea sa”. Astfel că: „Ştefan şi-a adunat ostaşii rămaşi în viaţă, s-a întors pe câmpul de bătălie şi a învins”. (Pe câmpul de hulă şi injurii! – ăsta e, azi, motivul tovărăşeilor!) Ce ar fi făcut cenzura de la noi în cazul frazei: „Toţi ar fi vrut să audă răspunsul dumneavoastră în aceeaşi limbă, în care s-a lămurit Ştefan cu sihastrul Daniil”? Iar în acest loc „redactorii” ar fi fost pur şi simplu necruţători: „Horia şedea ghemuit: acest film i-a rănit adânc demnitatea sa naţională”.
        De acolo, Druţă poate reaminti şi despre cele ce i s-au întâmplat lui Nicolai Costenco, poetului deportat (circa 10 ani de GULAG).
        Fostul profesor de franceză al Janei plecă din Chişinău după „conferinţa consacrată problemei provenienţei limbii moldoveneşti. Erau luate în discuţie două versiuni absolut diferite”. Horia avu, totuşi, ceva noroc, ajungând la Căpriana, pe când alţii se pomeniseră duşi ceva mai depărtişor – în Siberia. E adevărul adevărat!
        Dar cum procedează, azi, intelectualitatea fricoasă? „Presentimentul pericolului ce se apropia nu-l părăsea. Dacă el ar fi fost un şef militar, ar fi dat alarma, ridicându-şi ostaşii. Dacă ar fi avut cinci-şase feciori, i-ar fi strigat pe fiecare în parte pe nume, pentru ca ei să împartă acelaşi destin cu tatăl lor. Iar dacă ar fi fost un ţăran analfabet de la începutul acestui secol, ar fi luat ţăpoiul şi ar fi mers într-acolo, pe culmea dealului, unde se afla clopotniţa. Însă, vai, el nu era decât un intelectual contemporan şi de aceea se împleticea prin hudiţele satului”.
        Da, şi mie mi se pare că „ei parcă nici nu ar fi copiii unui şi aceluiaşi popor”. Apoi: „Sărmana literatură naţională, la ce ţi-a fost dat să ajungi, dacă în numele tău sunt căzniţi cei mai destoinici cititori ai tăi?...” Adevărat! Motiv din care au fost scoşi din învăţământ, alungaţi de la catedrele universitare un Ciocanu, un Mazilu!
 
25.IV.1974
 
        Tiraspol. Astăzi, la hotelul „Drujba”, îl văzui pe Ion Druţă. Venit şi el, de la Moscova, la seminarul unional de dramaturgie. Doi critici de teatru – două critice, mai bine zis, din Moscova: Medvedeva şi Jukova. Corespondenta autohtonă zice: „Unde a mâncat lupul măgarul, vine încă nouă ani. Aşa e şi cu ele – sunt primite bine în Moldova, de ce să nu vină?” Prima e ramolită rău, abia se mai ţine în ţâţâni. Cam astea ar fi, dacă n-ar trebui să amintesc şi de Mi. Prepeliţă chinuit de o totală suferinţă: rău la serviciu, dezamăgiri în viaţă ş.a.
 
10.IX.1974
 
        Mare, mătăhălos, intră aproape val-vârtej redactorul şef. Exploziv: „Leo, citeşte! Pregăteşte imediat materialul pentru numărul curent”. Abia încep să-mi trec ochii pe prima filă, el însă: „Lasă cititul, vezi cine e autorul!” Văd: Ion Druţă. Ciubaşenco zice că le vom şterge nasul celor de la săptămânalul „Cultura”. Adică, vom avea şi duminică un număr căutat, precum cel din 1 septembrie, cu interogativul „De ce?” al lui Em. Bucov. Mi l-au şterpelit până şi din colecţie. Vorbit-am cu V. Vasilache şi S. Saka să se angajeze în discuţie. Primul – da, secundul – se mai gândeşte.
        Ia atitudine Lazăr Ghelman, care îl înfierează pe Bucov. Aminteşte că el, însărcinat de P.C. Român, i-a publicat primele încercări literare.
        „T.M.” e tot mai în atenţia publică. E bine sau?...
 
27.II.1977
 
        Suntem tot mai des „ciupiţi” de C.C. Literatura publicată în „Tinerimea...” le cam stă în gât. Merge greu. Unii inşi au grijă să fim ţinuţi în şah permanent. 
„Sovetskaia Moldavia” critică „Mirosul de gutuie coaptă” a lui Druţă. Nuvela a apărut încă acum patru ani, însă, aici, tot atâta vreme a fost trecută sub tăcere... Acum?... Vedeţi, ’neavoastră... Se ştie de unde porneşte campania.
        Şi tocmai acum câteva zile mi s-a ivit ocazia să plec la Moscova. L-am rugat pe Ion Druţă să-mi facă rost de un bilet de favoare pentru „Sfânta sfintelor” (Teatrul Armatei; regia lui Ion Ungureanu). M-a invitat să-i fac o vizită acasă. Plecând de la el, am rămas convins că, acolo, la Moscova, Druţă e mult mai informat decât s-ar crede despre cele ce se pun la cale la Chişinău. Zicea că vrea să rupă orice legătură cu editurile şi teatrele din Moldova.
        Mă mustră uşor că aş fi, chipurile, prea timid. „Şi atunci, la întâlnirea de la Institutul Agricol, când te-am cunoscut, rămâneai la vreo 20 de paşi în spatele nostru” (modul lui de-a exagera cu bună intenţie...). Excesul de modestie îl tratează drept un neajuns al moldoveanului. „Suntem prea nu ştiu cum, aşa...”
        Îmi arată decupările recenziilor la spectacolele sale, apărute la Vilnius, Tula etc. Elogioase. Mai zice: „Sovetskaia  Moldavia însă nu pot s-o citesc. Cam ştiu ce scriu. Mă pricep”. (Însă numărul curent al gazetei chişinăuiene îl avea la îndemână!)
        La Moscova te poţi întâlni şi cu cei cu care ani de zile nu te-ai văzut la Chişinău: compozitorul Ion Macovei, sufletist, f. talentat, cuceritor prin felu-i de-a fi.
        La spectacolul „Sfânta sfintelor” – foarte mulţi moldoveni. Moscova parcă focalizează, dar şi risipeşte iremediabil.
 
5.III.1977
 
        Ieri, la Uniunea Scriitorilor din Moldova, Nic. Savostin vorbeşte foarte frumos despre Druţă, acuzând neghiobia „băştinaşă” care atacă opera acestuia.
Noaptea, cutremur de pământ.
 
19.III.1977
 
        Când l-am vizitat la Moscova, Ion Druţă mi-a vorbit cu rezervă, chiar cu neîncredere despre I.F. Şi N.V Cine ştie ce suspiciuni, poate că şi nefondate, îl vor fi pus în gardă. Ceva nu i-o fi plăcut sau cineva a iudit, cum se zice la Negureni. Nu prea se înţeleg multe din acel druţian: „Mi se pare că...”  Mai curând, ar fi la mijloc strădania cuiva, care i-a transmis fel de fel de zvonuri; o uşoară turnătorie.
 
1.VII.1977
 
        La Chişinău, în turneu, celebrul teatru din Moscova „Leninski komsomol”. La conferinţa de presă, regizorul Marc A. Zaharov pare a fi un om integru, principial, combativ, deschis problemelor, îndurerat de ele. A vorbit (dar cum!) despre Ion Druţă! Ministrului culturii îi transpira creierul.
        Emil Loteanu toarnă un film după proza lui Cehov. O spune Oleg Iankovski care evoluează într-un rol central.
 
2.VII.1977
 
        Iată un poem din... proza lui Druţă (eu îi voi potrivi doar „barele”  transcrierii în chip de vers): „Inima bate încet şi greu,/ bate în piept,/ bate în tâmple,/ bate în vârful degetelor,/ iar totul din jur zace nemişcat,/ scăldat în lumină,/ pentru ca o ţărancă din câmpie,/ încurcată în ale ei,/ să vadă odată şi odată/ cum sunt toate rânduite/ pe această lume”. Pasajul l-am extras din romanul „Povara bunătăţii noastre”, partea a II-a. În proza lui Druţă există mai multe poeme.
 
22.III.1985
 
Valeriu Senic, nimeni altul decât redactorul-şef la “Literatura şi arta”, scrie o recenzie la „Clopotniţa” lui Ion Druţă şi, fire… romantică fiind, i-o dă lui Mihail Dolgan, membru al colegiului redacţional, să afle părerea. Şi iat-o: criticul să nu vorbească prea mult despre Baltă, personaj obtuz, deoarece la Academie se ştie (Iu-ha-ha!) că, plăsmuind acest personaj, Druţă l-a avut de prototip pe… S. S. Cibotaru. Incredibile surprize în literatura noastră… Dar şi în… mentalitatea moldovenească (academică). Senic cedează.
 
11.II.1986
 
        Colca (Nic. Vieru) a fost la Moscova, cu Beşleagă, Cimpoi, Celac (…) la o discuţie despre proza tânără. Zice că întâia oară, când, aflându-se la Moscova, Cimpoi nu-i sună, nici la telefon, nici la uşă, lui Druţă. S-a depus polei între ei, Druţă refuzând prefaţa pe care i-a ticluit-o Cimpoi la opere alese. Cică, las’ s-o scrie Hropotinschi. Motivul ar fi că prozatorul nu a fost satisfăcut de o altă prefaţă, scrisă de Cimpoi pentru volumul din seria „Biblioteca şcolarului” de la Kiev. Ucrainenii au cerut un text pe înţelesul elevilor, iar Druţă ar fi dorit, probabil, ceva mai mult, chiar dacă se scrie şi pentru şcoală. Nu e oare şi aici dragonul nesăţiosului orgoliu? Posibil că în cazul li I. Dr. el nu ar fi atât de supărător şi periculos… Dar cine ştie?...
 
26.II.1986
 
        Despre ceva din ce am vrut să întreb eu s-a vorbit astăzi la mitingul dedicat congresului scriitorilor. Gh. Malarciuc a readus în prim-plan beţia de la Taraclia a unora dintre şefi, expunerea ostentativă a importanţei anumitor personaje. I-a alertat pe făptaşi: peste scurt timp, i-am văzut pe Gheorghiu şi Damian urcându-se la Cibotaru şi Prohin, să ia decizii, să vadă ce au de făcut pentru a-şi salva pielea, „reputaţia”. Aceeaşi chestiune de muşamalizare. Lupan, drastic, despre faptul că nici până astăzi nu avem întreaga creaţie a lui Druţă, deoarece el încă acum zece-cincisprezece ani spunea adevărul, despre acela, „pe care nici cuvânt nu am cum să-l numesc”. (Satrapul Bodiul, adică.)
 
15.IV.1986
 
        Sunt la o consfătuire a literaţilor, ce are loc în oraşul Penza. Potapov de la ziarul „Pravda” aminteşte de cazul cu Ion Druţă, când, de la Chişinău, Bodiul a trimis o scrisoare la CC al PCUS „să se ia măsuri cu naţionalistul”. Alte personalităţi intrate în conflicte şi dizgraţii: Vladimir Solouhin (s-a ales cu o mustrate aspră pe linie de partid), Alim Keşokov, fraţii Ibraghimbekov.  Paralel, însă, există „o rezervaţie de scriitori incriticabili”. De unde şi noţiunea „literatura secretarilor” (Zasurski).
 
7.IX.1986
 
        Ion Druţă publică la noi (în „Literatura şi arta” – n.m.) nuvela „Toiagul păstoriei”. După ani şi ani, ne înfăţişează câte ceva. Lucrare dramatică, zguduitoare în subtextele sale. Cu părere de rău, caz generalizat. Eroziunea relaţiilor dintre oameni, dezbinarea dintre rubedenii, precum şi în interiorul neamului întreg, este groaznică. Ce vom învăţa oare? Poate vom înţelege ceva, totuşi…
        Lucrarea stătuse multe luni la revista „Orizontul”. Fusese chiar plasată în şpalturi, numai că o dispoziţie a cuiva de sus care, astăzi,  a ajuns jos, anulase intenţiile redacţiei. Chiar şi acum mă invitase „litul” (cenzura), pentru că eram de serviciu la număr. Intenţionau să clarifice ceva, însă se răzgândiră, muşamalizând cazul. De, paralizia inerţiilor. De altfel, ca şi în cazul pictorului Aurel David, numele şi arta căruia sunt ţinute departe de atenţia publicului. 
 
8.IV.1987
 
        Telefonează Petru Cărare. A sosit de la o casă de creaţie din (sau: de sub) Moscova. Şi e vorbăreţ, ca totdeauna. Povesteşte că a fost la „Mârţoaga cu zurgălăi”, însuşi Druţă ajutându-l cu biletul, altfel – vagă speranţă să fi nimerit la spectacol. Vrea să scrie nişte impresii, să  ni le prezinte. Poftim. Să ştim şi noi.
 
 
5.VII-9.VIII.1987
 
 
        De la Uniunea Scriitorilor din Moldova, este expediată o telegramă pe numele secretarului CC al PCUS Iakovlev. Confirmare că a fost primită. Telegramă de alarmă. Leprele nomenklaturiste mai că dau colţul de spaimă.
        Cu câteva zile în urmă, în „Literaturnaia gazeta”, două pagini dramatice, semnate de Ion Druţă şi Kapitolina Kojevnikova. Teza de bază: în Moldova nu miroase a restructurare. Intelectualitatea – prigonită. Mahării – afonii, nu au nimic cu adevărul.
        Iar mai înainte, pe 1 iulie, avusese loc seara televizată a lui I. Druţă. De două ori la televiziune, o dată la radio extrase din dialogul cu sala – publicate în „LA”. Lucruri care păreau să nu mai poată fi spuse niciodată aici, la noi.
        Ion Druţă ne invită la restaurantul „Butoiaş”. Suntem vreo 20 de scriitori, plus N. Sulac. Vibrant, ferm.
 
13.IV.1988
 
        Sunt la Moscova, întrunire dedicată literaturii pentru copii. Îmi propun, după amiază, să trec pe la librăria „Drujba”, să văd ce noutăţi româneşti sunt. Chiar dacă suntem în perestroika, la Chişinău încă nu vine cartea românească, prohibită de Bodiul prin 1968, se pare. Când intrasem la facultate, se mai putea procura ediţii bucureştene la librăria „Meridian” de la Botanica.
        Masă rotundă cu participarea  criticilor literari Aleksandr Arhanghelski, Pavel Frenkel, Lola Zvonariova, Valentin Maslovski.
        Se vorbeşte şi despre Druţă: eseurile inspirate de ţările baltice, „Sfânta sfintelor”, „Miros de gutuie coaptă”…
 
25.IX.1990
 
        O memorabilă întâlnire-dublet: mergeam spre US şi, lângă şcoala de arte plastice „Igor Vieru”, îl întâlnesc pe M. Cimpoi însoţit de un distins domn cu care îmi face cunoştinţă şi care se dovedeşte a fi… renumitul Klaus Heitmann, atât de hăituitul savant în presa noastră de Stati & K⁰. „Marele răufăcător” s-a dovedit a fi unul dintre puţinii care au avut dreptate în aprecierea literaturii din stânga Prutului.
        Mă întorc, însoţindu-l, împreună cu Cimpoi, spre hotelul „Codru” în pragul căruia îl întâlnim pe… Ion Druţă. A venit incognito de la Moscova la Congresul Scriitorilor, nu l-a aşteptat nimeni la aeroport. Fireşte, prozatorul se cunoaşte destul de bine cu dl Heitmann. Schimbă câteva fraze, oaspetele german fiind grăbit la degustaţia de vinuri de la Cricova. Rămânem în trei şi luăm masa la „Codru”. Printre altele, Druţă îşi aminteşte că, ani în urmă, Marin Preda venise la Moscova şi, pentru traducerile din opera sa, ridicase un onorariu serios. Însă peste o zi, povesteşte Druţă, se pomeneşte sunat la telefon de marele român care-i solicită un împrumut de… 30 de mii de ruble! „O fi văzut nişte blănuri scumpe”, se gândeşte Druţă. Şi îi spuse lui Preda: „Cam n-o să-ţi pot da suma cerută”. „De ce?”  „După masă merg să-mi procur maşină”. Au pus ambii receptoarele şi cu asta s-a încheiat.
        Mergem la US unde se ţine şedinţa comitetului de conducere în vederea deschiderii, poimâine, a congresului literaţilor. Cam dezlânat, dezorientat – se caută tonalitatea şi vectorii acestui for. Deruta persistă.
 
13.IV.1991
 
        Stupida asociaţie „Frăţia”. Colaboraţionişti ceauşişti cu colaboraţioniştii brejnevişti-bodiulişti fac cumetrie comună. Cine sunt colaboraţioniştii noştri? – Se cam ştie cine sunt… Un bard învineţitul de mânie, cu ochi sticloşi, fâţâie din fesele lui cât două nuci ca să-şi reaşeze fotoliul de salvator al naţiunii în locuri de unde s-ar vedea mai bine. Zadarnică treabă! „România literară” din 3 aprilie scrie: „Este o «frăţie…» la care au aderat (între alţii) mulţi dintre dinozaurii cultului personalităţii, în cap cu iniţiatorul… Adrian Păunescu, urmat de Al Balaci, Paul Everac, Anghel Dumbrăveanu, M. Ungheanu, E. Barbu, Paul Anghel, Ion Gheorghe şi alte paleobipede mai mititele… În «Frăţia» au intrat şi Grigore Vieru, L. Lari, N. Dabija, Ion Druţă, dintre naivii noştri confraţi basarabeni, care probabil cred că tot ce româneşte grăieşte este şi un model de iubire de ţară şi de cinste. Oare ei n-au citit elogiile scandaloase aduse lui Ceauşescu de Păunescu, Dumbrăveanu şi Balaci? Şi cum de nu leagă de numele unui E. Barbu atâtea umilitoare dovezi, ştiute nouă tuturor, ale obedienţei faţă de P.C.R.? (…) Dumnezeu să-i aibă în pază pe colegii noştri de peste Prut, căci pe murdare mâini s-au mai dat”.
 
8-12.VI.1994
 
        La Teatrul Naţional din Galaţi – colocviu şi recital de poezie. Eu citesc inclusiv „Hamlet cel bătrân”, după care, într-o pauză, D. R. Popescu îmi spune (de faţă cu Ioanid): „Hamlet, să ştii că şi eu am scris o piesă despre Hamlet după ce a îmbătrânit. Acţiunea e un fel de reînviere a prinţului danez şi se petrece, adică, după moartea sa, ca o reluare şi continuare, cum cred eu că ar fi trebuit să se dezvolte, a destinului său”.
        Apoi cu DRP şi Romanescu discutăm despre confuzele mişcări în politică ale lui Ion Druţă. Că a făcut ce a făcut pentru naţiune, la un anumit timp, pentru ca azi să facă şi mult rău…
 
 
19.VII.1994
 
        Când revine Soljeniţîn, „pleacă” Druţă. Primul se întoarce în Rusia. Al doilea – în R. Moldova. Doamne, fereşte, să nun vină care cumva şi Soljeniţîn în Basarabia! Cu toate că, în comparaţie cu Ionică „al nostru”, rusul e mai onest faţă de această parte de Românie: scria doar că, dacă Basarabia doreşte să se reintegreze României, n-are decât… Pe când Druţică-Druţişor are o poziţie  destul de dubioasă, umblând cu viclenia sa ce se iţeşte de sub şăpcuţa-i cu bumb în creştetul capului. Druţă încă nu ştie de ce naţionalitate ar fi el. Şi iată-l revenit să-şi fericească rătăciţii, în înţelegerea lor ce e de fapt neînţelegere, concetăţenii strangulaţi de toate nenorocirile posibile. Oare nu a văzut că e secetă, că e lipsă de spaţiu locativ, că e cam… neobrăzat în adunarea onorariilor grase pentru lingerea sa pe bot cu comunismul de ieri, cu cel de  azi?...
 
12.XII.1995
 
        O vânzoleală orgolioasă, supra-orgolioasă, criminală, a celui ce se crede şi se vrea cel mai de seamă dintre pruto-nistreni: Ion Druţă. Să-l lăsăm în pace, cu mare regret însă, pentru că deja s-a şi sinucis ca spirit rector ce părea să fie, ca om al unei etici a verticalităţii, ca…
 
29.III.1998
 
        TVR a prezentat filmul (secolului, – scrie în program) „Doctorul Jivago” (Anglia, 1965) după romanul omonim al lui Boris Pasternak. Bun, dar depărtişor situat de o formulă slavono-iudaică (Rusia – Pasternak), de o atmosferă rusească aproape dostoievskiană aflată nu că în decădere, „în criză”, ci în schimbare: caracterul raskolnikovskian se decantează, în reacţie cu criza socio-psihologică, de bunt, de răzmeriţă; se decantează, alambicat, ca printr-un alambic de epocă nouă în caracterele lui Mişa şi Larei (Larisa). O frază din meditaţiile naratorului: „Blestemata noastră forţă de îndurare”. Subţiată, în scădere de tensiune, ar fi prin apropiere şi cea basarabeană „povară a bunătăţii noastre”, pusă într-un titlu de roman trist de mai înţeleptul în tinereţe Ion Druţă. Acum a cam deraiat.
 
31.X.1998
 
        La TVM, apare Druţă, sosit de la Moscova, cică „într-o seară de purificare a sufletului”. Ca totdeauna, această tradiţională bună intenţie se soldează cu un rezultat opus: după veninul bolborosit, agramat, de Druţă sufletele se poluează, se întunecă, se încrâncenează. Uimitor, el, dându-se drept om evlavios, religios, predicator de apostolism-pavelism, poate înrăi atât de mult lumea, poate debita atâtea injurii foarte prost camuflate. Vai de capul nostru…
 
30. V.2004
                                    
        Ne întâlnim cu pictorul Ion Moraru, la atelierul său de pe strada M. Costin, unde aleg una din lucrările pe care avusese generozitatea să mi-o promită. Pentru că, pe 3 iunie, împreună cu feciorul, pleacă în SUA, unde sunt ca şi cum stabiliţi.  
        La un moment dat, venind vorba de tertipurile autodemolatoare ale lui Druţă, mi se rupe o butadă cam păcătoasă: „Am impresia că deja Badea Mior a ajuns un Badea Maior...”, pentru că Druţă ideologizează fals-etocentric nişte aberaţii ce se nasc în scăfârlia unui om ce nu are prea multă carte. Chiar de scrie cărţi. Druţă mi se pare un bastard al provincialismului basarabean filorus.
 
23.XII.2006
 
        După emoţiile urărilor tradiţionale de final de an, Ion Simuţ mai zice: „Am scris in numărul ultim din acest an al «României literare» despre Ion Druţă, cu aplicaţie la «Povara bunătăţii noastre». Sunt curios cum o să-ţi pară”. Probabil, dânsul a citit varianta nerevăzută, neredactată de Druţă care nu mai e atât de „ostil” faţă de fiul preotului, a eliminat diverse înjurături, ca semnalmente ale înaintării sale în ortodoxiei, ca, probabil, credincios. Pentru că, în multe atitudini ale sale, nu prea părea să fie, dându-se cu antihriştii, comuniştii – adică. Până şi astăzi apare la televizor asistat de – cine credeţi? – rătăcitul şi neargăsitul şi nisprăvitul Haralambue Corbu şi cu deşucheata în toate Maţievschi. Halal creştin! Alături de slugoii regimului comunist de ieri şi de astăzi!
 
13.5.2007
 
        Astăzi – înmormântarea lui Al. Ciubaşenco... În vara anului 1974, mă aştepta să revin (după serviciul militar) în redacţia „Tinerimei...” (tinerime – ce cuvânt neactual pentru noi...), unde era redactor şef... Îmi acordă imediat anumite – mici – privilegii. Publicarăm Druţă „Eminescu – Poet Naţional”, „Vitalie Rusu – o explozie pe scena teatrală chişinăuiană”, un eseu sau două inspirat de Ţările Baltice…) – pe atunci neagreat de autorităţile vârfuite de veterinarul Bodiul, ajuns prim-secretar. Îi scriam scrisori, lui Druţă, din partea lui Ciubaşenco, acesta le semna. S-o fi păstrat? Pe fundalul vremii, mai bine zis – în cloaca ei (erau timpuri de teroare ideologică), transnistreanul Al. Ciubaşenco a fost un om onest. Pus de partid, dar mai având şi niţel curaj. În octombrie ar fi împlinit 70 de ani... Devreme, totuşi...
1.VI.2012 
 
        Mircea V. Ciobanu în „Jurnal de Chişinău”: „Zilele acestea, prim-ministrul a fost vizitat de Ion Druţă. Scriitorul l-a informat: «Primesc scrisori de la cititori, care se plâng că nu au acces la cărţile mele». Dar volumele maestrului pot fi găsite în librării! Alte cărţi, de pe acelaşi raft, se şi cumpără. Şi decide, de fiecare dată, cititorul. Faptul că volumele scriitorului poporului nu sunt tipărite, ca pe timpuri, în tiraje astronomice, ca apoi să fie distribuite în biblioteci, e o problemă de altă natură. Completarea bibliotecilor (la indicaţia guvernului, nu la solicitarea bibliotecarului) cu cărţi ale unui anume scriitor înseamnă o discriminare a altor autori. O cenzură voalată”.
 
19.I.2014
 
        La şedinţa de Consiliu a USM se anunţă şi un punct de… mare discreţie. „Să n-o păţim ca anul trecut, după o dezvăluire pripită şi mediatizare antinomică…” Să ţinem în secret candidatura celui pe care-l propune, la solicitarea Academiei Suedeză, candidat la Premiul Nobel. A figurat şi numele lui Ion Druţă, iniţial avusese susţinători (Bantoş Ana, Pohilă Vlad), dar contraargumentele au fost  covârşitoare, pornindu-se de la poziţia ambiguu, pernicioasă a lui Druţă în ce priveşte fundamentalismul moldovenesc primitiv, refuzul lui de a colabora cu alţi colegi, cu USM; cazul cu refuzul, iniţial, de a deveni membru al Arcademiei Române etc. În fine, chiar şi susţinătorii lui au bătut în retragere. Ana Bantoş: „Profesorul Constantin Ciopraga o avea de doctorand pe soţia lui Vlad Cubreacov, care îşi luase o temă legată de comparativismul între proza lui Rebreanu şi cea a lui Druţă. Însă când a aflat poziţia lui Druţă faţă de Academia Română, a refuzat, spunând că el nu poate face referinţă la cineva, care are un comportament atât de reprobabil”. Vlad Pohilă: „Când aveam probleme cu editarea revistei «Glasul» la Riga, ne-am gândit să-i cerem ajutor lui Ion Druţă, care avea autoritatea care se ştie. I-am telefonat la Moscova, însă ne-a răspuns soţia lui, care ne-a cerut să-i spunem în ce problemă solicităm scriitorul, iar aflând ce şi cum, ne-a spus să nu-l deranjăm pe Ion Panteleevici. Cică e ocupat, lucrează etc. Noi insistăm, că am vrea să aflăm poziţia lui personală, însă dânsa zise că asta ar fi poziţia: ceea ce ne-a spus ea… Da, a dat ceva bani, dar mai departe nu a vrut să ne susţină…”
 
19.VII.2016
 
        Şedinţa Consiliului USM. Înaintarea candidaturilor la Premiul Naţional. 
Istorie. Primul Premiul de acest fel (se numea Premiul de Stat al RSSM) l-a luat Em. Bucov (1966). Conjunctural-partinic, bineînţeles.
        În anul următor, se preconiza să se meargă pe aceeaşi cale, poate niţel mai puţin compromiţătoare, fiind propus Andrei Lupan. Acesta însă are o revendicare: „Nu mi-l daţi mie, daţi-i-l lui Druţă”. Ion Druţă însă se afla în oarece dizgraţie şi, totuşi, cam tânăr faţă de cei aranjaţi deja la coadă la premiu. Decizie: să fie înaintaţi ambii, astfel că premiul îl primesc ambii, şi Lupan, şi Druţă.
        În anul următor, văzându-se că pot merge chiar şi câte doi scriitori la Premiu, sunt propuşi Nic. Costenco cu „Coţofenele albastre” şi Vlad. Beşleagă cu „Zbor frânt”. Însă nu primeşte niciunul din ei. Cei de sus, ieşea, şi-au făcut ei înşişi dreptate: aha, şmecheriţi voi, însă decidem noi!
Beşleagă avea să ia premiul respectiv exact după zece ani de la prima tentativă, în 1978. avea 47 de ani. (Druţă – la 37 de ani.)
        Costenco, nu prea agreat de putere, primeşte premiul abia în anii de perestroika, în 1988, la 75 de ani de la naştere. Premiat la o dublă vârstă decât cea a lui Druţă-premiatul. După care avea să mai trăiască 5 ani.