IDEI - ORIGINI ȘI CONTAMINĂRI

 

Leo Butnaru

„Transhumanța” ideației întru creație 

Dacă i-am aplica literaturii principiile euristice, am încerca o grea dezamăgire: rar scriitor ar putea fi recunoscut ca original, autentic în demersurile sale; puțini literați au reușit să abordeze aceleași teme, respectând (și) unul din principiile de bază ale creației – de la identic la diferit. Iar temele, su­biectele, genurile, speciile, stilurile, înaintea cărora stă însuși materialul literaturii – limba, nu au o paternitate posibil de identificat, decât la modul generalității și genialității colective. Neaparținând nimănui ca... drept de autor, ele sunt în egală măsură ale tuturor autorilor care au fost, sunt și vor veni. Astfel că reluările și reelaborările elementelor fundamentale ale artei sunt solicitate imperios de evoluția analogiilor, încă din timpuri imemoriale, când a început pelerinajul temelor, ideilor, motivelor ce aveau să revină iar și iar în creația artistică. Deja nu doar Cel de Sus știe că Biblia are ce are cu literatura religioasă sumeriană. Cei care au trudit la ctitoria Sfintei Scripturi au tras cu ochiul și prin tratatele păgâne ale contemporanilor – Arrian din Nicomedia, Marc Aureliu, Luchian, Iosif Flavius... Să se mai remarce câte coincidențe demonologice sunt în „păcătoasele” opere ale lui Plutarh-păgânul politeist și în Noul Testament!

Și astăzi, noi toți, scriitori și cititori, ne aflăm în această – hai să-i zic românește, aproape... mioritic – transhumanță universală a ideației întru creație, diversificare, pe nou relegare, reîntrupare artistică. Ba mai mult, prin... ricoșeu, în turbioanele, învolburările de atare gen e și „recenta” inteligență artificială, supusă și ea legităților misterioase de izvodire a operelor sau, mai rar, a capodoperelor de sinteze idei-sentimente, conștient-subliminal. Iar noi, reiterez, suntem în interiorul circuitului și nicidecum nu putem fi absolut... puri, absolut originali în compozițiile literare, filosofice etc. Râvnim sau nu descoperiri, personalizări tematice, de viziune, de stil, nu o singură dată ele se iscă, se mișcă în convertizorul intimității auctoriale. Însă însușirea unor procedee sau metode de creație inedite nu ar însemna, pur și simplu, o discretă sau abilă „retragere la timp” de la izvorul inspirației, ideației, deschis de înaintași, ci imperioasă necesitate de a-ți dezvălui și osebirile harului de care dispui, ordonându-le, sistematizându-le și sincronizân­du-le într-o viziune personală.

Unii autori reușesc să disocieze temele până la un punct, în concordanță cu specificul conștiinței umane, prezente într-un timp istoric, etic și estetic. De aici încolo, alt­cineva întrevede o continuare și modificare de optică. Firește, în acest caz nu poate fi vorba de necroforii ce se hrănesc din „cadavrul” ideal al spiritului continuu, avându-se în vedere doar incontestabilii creatori care știu că, până la urmă, în artă, destinul propriu este con­­diționat de prevalarea individualului. Aflându-se într-un proces intim-familial de interacțiune cu obolul predecesorilor, artistul de talent nu numai că face școală de însușire a datelor profesiei după „lecțiile” altora, ci retranscrie și aplică aceste „prelegeri” într-un mod personal, rar întâlnit, dar posibil totuși, care duce (dacă nu la descoperiri...) la revitalizări și nuanțări unice.

Generații succesive de poeți, scriitori în general, îi datorează lui Homer ceea ce o religie datorează fondatorilor ei care, inclusiv evangheliștii, conform metodei/ manierei generale de literaturizare din timpurile lor, compilau și combinau, adunau diverse elemente eterogene, nu de puține ori contradictorii, străduindu-se, pe unde se putea și cum se putea, să le pună de acord, dându-le oarecare coerență și credibilitate, iar alteori lăsându-le pur și simplu fără modificări.

Iar astăzi, cu gândul la extremele relativități pe care le acceptă și chiar încearcă a le teoretiza postmoder­nismul, la un moment dat îți vine să spui: oare mai are rost să dis­tanțezi prin nesfârșite perechi de ghilimele citatele din alte texte, când, de fapt, orice text e guvernat de intertextualitate, reprezentând o esențializare textologică, plus intervenția... neceremonioasă, imprevizibilă până la înspăimântare îngrijorare, a inteligenții artificiale? Devine parcă obsesivă ideea imposibilei (deja) originalități, textele (artistice) din zilele noastre nefiind decât sinteze ale alchimiei literare de până la noi, rezultate din circuitul intertextual precedent. Direct sau implicit, orice text constituie un mozaic de preluări care absoarbe și transformă alte texte, cum remarcă Bahtin.

Și totuși, chiar în mozaicul inevitabil de teme, idei... anticizate, clasicizate, avangardizate, postmodernizate etc., literatura scriitorilor cu adevărat talentați pare proaspătă, originală, îmbietoare, generoasă pentru cititori.

P.S. Bineînțeles, precum și domniile voastre, dragi colegi, se întâmplă să împrumut și eu idei de la marii înaintași, însă încercând să le ofer unele nuanțe, particularizându-le, precum în cazul acesteia: A fi sau  nu fi? – Acesta e răspunsul...