sâmbătă, 30 decembrie 2023
marți, 26 decembrie 2023
luni, 25 decembrie 2023
DIALOG ÎNTRE GENERAȚII
Tineri prieteni, dragi cititori, pe parcursul anilor, la editura
Junimea” din Iași, am publicat câteva cărți de... leologisme. Dar ce ar fi să fie leologismele? Ele
reprezintă idei secundate de sentimente, cărora subsemnatul le poate oferi o
formulă stilistică personală. Sunt sintagme, metafore, monoversuri, impulsuri
oarecât memorabile. Pentru că, în orice pulsiune și manifestare a sa, prin
gândire-simțire-scriere, viața e o modalitate, plurală, de expresie, de
transmitere de mesaje. Leologismele țin de dezvăluirea de sine, de spovedania-instantanee; spovedania-bliț.
Poate că ar fi chiar un gen de
literatură... la minut. Fiecare ar constitui o maximă, în care maximă este
ideea, pe când forma e minimă. Ar fi și leologismul
un aforism care, după mine, înseamnă respect pentru timpul cititorului, dar în
special pentru inteligența acestuia. Pentru voi, tineri prieteni, dragi cititori, am ales unele din leologisme dedicate copiilor și
copilăriei, urmând îndemnul înțelept al bunicului Ion Creangă: „Hai mai bine
despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi, drept
vorbind, acesta-i adevărul”.
Leo Butnaru
· Fiind copil, alergam, alergam din răsputeri întru întâmpinarea Lui și
nimeni nu ar fi cutezat să-mi spună că nu aș alerga în direcția cea bună,
pentru că Dumnezeu e pretutindeni.
·
Când se întâmplă ca, printre
aplauzele de pe Pământ, Dumnezeu să distingă și micuțele aplauze de copil,
evanghelistul scrie: Și a auzit Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a
fost dimineață: ziua a opta.
·
Ați ascultat vreodată?... Uimitor
în câte moduri intonează copilul numele mamei sale: mamă…
·
În rugăciunile copiilor Dumnezeu e
„redus” până la dimensiunile unui Moș Crăciun sau Moș Nicolae oarecare, cărora
li se cer lucruri atât de pământești. Nu însă și neimportante. Spre exemplu, o
păpușică, o înghețată...
·
Copilăria lui Isus Hristos ar fi
însemnat deja maturitatea lumii?... Probabil, și da și nu. Îndoiala tot de
Dumnezeu fiind dată (și ea).
·
Copiii basarabeni învață în
Transilvania, bănățenii vin pe la Chișinău... înseamnă că – deocamdată? – nu a
renăscut niciun imperiu...
• Xero-copii
și xero-bătrâni ai scrisului, ai poeziei.
· De la un moment încolo, încetul cu încetul, din genialitatea și desăvârșirea stării
de copilărie cădem în iremediabila imperfecțiune a maturității.
·
Dat fiind că astăzi până și copii
de 2-3 ani sunt „legați” de computer, de aia îl și auzi câte pe unul din
aceștia zicând: „Mă skype în pamperși!”
· Astăzi, deja nu mai există copii de la țară și copii de la oraș: pur și
simplu, există doar copii din internet.
· LUMEA COPIILOR ORIGINALELOR.
· Clerul l-a excomunicat, copii l-au sanctificat. Da,
e vorba de Ion Creangă.
·
Cei mari nu-și puneau mintea cu
noi, copii, ci doar sentimentele și le puneau cu noi, copiii. Adică dragostea.
·
Pe timpul copilăriei mele sătești,
printre experiențele acumulate era și cea de-a putea deosebi, chiar legat la
ochi, cum ar mirosi țărâna unei gropi săpate pentru beci și a celei săpate
pentru mormânt.
·
Pământul în pericol. De unde
speranța că până și miliardele baloanelor de săpun ale copiilor de pretutindeni
curăță cât de cât atmosfera atât de poluată.
·
Pe când eram copil, se întâmpla
de-a mă gândi să cânt cât mai tare, un cântec despre fluturi, încât aerul
vâlvorat al respirației mele cântătoare să ajute fluturii despre care cânt să
se înalță, să zboare.
·
Copii i-au scris scrisoare lui Moș
Crăciun. Înainte de a o expedia, le-au citit-o de două ori părinților cărora,
de altfel, le-au lăsat și o copie.
·
Copiii nu sunt chiar atât de atei,
pentru ca să nu creadă în existența lui Moș Crăciun.
·
– Ții minte cam pe când ți s-a
încheiat copilăria? – Da. Era prin anul în care nu mai ardeam de nerăbdare să
mă întâlnesc cu Moș Crăciun, ci cu Alba ca Zăpada.
·
Gura copilului spune adevărul
(...auzit de la părinți, dar pe care aceștia vor să-l ascundă).
·
Pentru ca să mai aflați câte ceva
din relațiile părinți – copii, citiți inscripțiile din casa scării.
·
Copii ascultători, alții supuși...
Poporul nostru nici nu poate propune altceva spre maturizare.
·
Copil. Copăcel. Primul pas.
Nesigur ca un start fals validat totuși.
·
Ascultarea copilului e de calibrul
unui colibri.
·
Odată, în poarta curții noastre,
gândind ca un copil ce eram, am avut totuși prima revelație de om matur: nicicând și niciunde nu există atâta spațiu, de cât
ar avea nevoie copilăria!
·
Ajungând pe pământ, primul lucru
pe care-l face zăpada e să ia amprentele digitale ale copilăriei.
·
Se știe, sau nu se prea știe, sau
doar se presupune pentru cine bat clopotele. Însă e sigur că acești clopoței
prinși la undițe și zdruncinați smucit de trasul peștilor bat pentru copilăria
mea.
·
Dacă ar fi să aleg între copilăria
Și maturitatea mea, ce alta să aleg
decât – Și – Și?
·
Copiii văd în părinți trecutul,
părinții văd, anticipat, în copii trecutul viitorului.
duminică, 24 decembrie 2023
DIN „EXPRES CULTURAL”
De la
antropologie la gloatologie
...Ea are ceva ereditar, fenomenologie studiată în linie de
subiect zisă: de la antropologie la gloatologie.
(Iar a spune generație/generații e un mod de a mai împuțina, parcă, gloata sau
a o diversifica oarecât.)
Dar, oh! iată totuși cum, perpetuum, din frumuseți individuale se creează urâciunea gloatei!Și cum arată? – așa, de-a latul, în față – cam un kilometru, doi și mai mulți kilometri de mutră otova. Altfel spus, prostie en gros. Iar când unii inși țin să se evidențieze din gloată, se creează impresia că deja se adună o gloată și mai mare. (Ajunsă la dispersie, gloata devine publicul larg... Adică e tot ea, însă într-o formă oarecât modificată.)
Iar dacă cei din urmă ajung cei dintâi,
înseamnă că gloata pe care o aveau în față a fost călcată în picioare. E
poziția cea mai inofensivă, când, în numele prezentului neguros, politicienii
făgăduiesc gloatei viitor luminos. Iar în politică, mai totdeauna gloata are un
vot consultativ-punitiv: urletul (de aprobare sau dezacord). La auzul urletului
apar tot alți și alți politicieni-„proroci”, încât se face strâmt până și în
pustiu (unde se vorbește aiurea, zice scriptura). Iar când nu prea sunt (...să
admitem, dar e greu de crezut) politicieni-oratori, care să-i vorbească aprins,
mobilizator, pe mutra de sute de metri lățime a gloatei se așterne plictisul
ce-i scoate și mai mult în evidență ignoranța. (De altfel, când privești
gloata, ceva anume, neidentificat, nu-ți vine în minte cum arată castravetele
murat?) Cum s-ar spune, gloata este ignoranță multilateral dezvoltată. În
acțiune. De-ți amintești și pentru azi potrivești: În comunism, era periculos să
ai dreptate – veneau doi și te ridicau, iar un altul te-ar fi lichidat. În
democrație, e periculos să ai dreptate – poți fi devorat de gloată. Ceea ce te
face să-ți zici că chiar prietenii sunt buni și „eficienți” doar luați aparte.
Adunați împreună, ei ar aduce – pardon – a mică sau mai măricică gloată, sau a
miting contra a... etcetera.
Gloata patriotardă se teme cel mai mult
de un adevăr ce i s-ar spune în față: Dispersarea!
Fiecare să înceapă serios a munci! Și a studia! Deoarece gloata este imbatabila
dovadă că mintea puțină unește mai ușor și pe mai mulți decât deșteptăciunea.
Însă asta e, nimic de făcut: ca și
opinia publică, ceea ce se numește caracter național ține de mulțime, de
gloată, nu de personalități.
Deloc puțini oameni nu-și pun problema
libertății personale. Dacă unii din ei și-ar pune-o, gloata umană ar fi mai
mică. Gloata care, congenital, își este proprie stăpânitoare de robi, ea nefiind
decât poporul pierdut în el însuși. Pentru că, din păcate, de când dăinuie el,
poporul nu a fost, nu este și nu va fi în stare să expulzeze gloata sau
gloatele din sine.
În linia ideatică antropologie – gloatologie e de constatat că, de când lumea, a existat
gloata „clasică”, iar de la un timp apăru și atipicul… om-gloată. Astfel că prin
lume, prin bulucuri, prin strânsuri fără sens și sensuri umblă de haram
omul-spam.
Ah lume, lume, cam asta ți-e soarta: Cu cât rămân mai
puțini Oameni, cu atât e mai mare gloata…
...Astfel că, dragă cititor, pentru ca să te descurci cu
oamenii, nu intra în gloată. Fiindcă de ai ghinionul să fii înghesuit în
cuprinsul bulucului, nu-ți mai e dat norocul să găsești poteca pe care să fugi
de tine sau să te întorci la tine însuți. Iar propriul tău crez depinde de ceea
ce dorești să faci: să te „evidențiezi” în gloată sau să te rupi de ea. Pentru
că a viețui omenește înseamnă să trăiești mai departe de înghesuială... letală.
A ieși în lume înseamnă să știi a evita gloata.
Prin urmare, atenție, Omule, Cititorule: de ești de unul
singur față în față cu gloata, opune-te din răsputeri să nu te facă zero! Chiar
dacă mulțimea îți urlă, blasfemator, din spate.
Urletul gloatei pe omul forte îl ajută să facă și alți
pași înainte, spre ce are în suflet și în minte.
NICOLAI COSTENCO (1913 – 1993) – 110 ANI DE LA NAȘTERE
În anul 1993, am alcătuit și editat o mică antologie a lui Nicolai Costenco în colecția „Poezii de duminică” a Editurii Uniunii Scriitorilor (EUS) cu un tiraj de 10 000 de exemplare. Coperta – Nicolae Răileanu cu o reproducere din pictura lui Andrei Sârbu.
Iar din notele jurnaliere cu Maestrul, le rețin pe următoarele:
31 ianuarie 1985
Într-adevăr, undeva pe lângă Norilsk, după Cercul Polar, în anii săi de deportare post-Gulag, distinsul poet se salvase ca prin minune în urma prăbuşirii unui avion (An-2). Povestea că zburau pe timp de ceaţă. În avion să fi fost vreo zece călători. Era cam frig, şi Costenco se dăduse spre coada avionului, unde se oploşise şi o femeie ce avea în braţe un copil. Aici părea să fie mai cald.
Apoi Costenco se trezi abia în salonul unui spital, unde află că avionul se izbise într-un pisc montan. În timpul izbiturii feroce, partea din urmă, coada, se desprinse, căzând aparte cu cei trei călători ce se oploşiseră mai la cald – femeia, copilul şi Nicolai Costenco. Astfel dânşii se salvaseră, pe când ceilalţi călători şi membrii echipajului se stinseră din viaţă.
Gândindu-mă la cazul cu manuscrisul trimis prin poştă, îmi zic că Nicolai Costenco avusese convingerea că realizase o muncă enormă, necesară şi cu destule calităţi artistice.
joi, 21 decembrie 2023
DIN CAIETELE TRADUCĂTORULUI
Atunci când un traducător foarte bun transpune în limba națiunii sale o mare operă a unui scriitor dintr-o altă țară, când acea operă apare de sub tipar sau e prezentată în librării, ar trebui să se intoneze imnurile celor două țări ai căror cetățeni sunt scriitorul și traducătorul, doi binefăcători, doi învingători. De ce doar sportivii să aibă parte de atare solemnități înălțătoare, la care unii, mai sentimentali, chiar lăcrimează?