EMIL CONSTANTINESCU FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU SCRIITORII

 

11.VIII.2000

Pe la ora 15 și ceva, la Vila Stancu apare președintele Emil Constantinescu. Pantalon, cămașă blugi, încălțat în teniși. Președintele scriitorilor, Laurențiu Ulici, îl însoțește prin curte, apoi ne prezintă pe câțiva, care eram la... îndemână, pe terasă. Peste ceva timp – în clubul vilei. Eu mă așez lângă intrare, președintele: „Veniți aici”. „Aici” e chiar în dreapta sa. Eu: „Dacă, pe moment, aveți nevoie de o mână dreaptă...”

Prezenți Laurențiu Ulici, Alex și Domnița Ștefănescu, George Arion, Alexandru Condeescu, Marius Tupan, Ion Țăranu, Gabriela Adameșteanu, soția lui Bujor Nedelcovici. Intră și Ion Drăgănoiu, care ajunge unul din protagoniști, în răspăr ușor cu președintele-oaspete. În pahare se pune whisky. Constantinescu: „O duceți bine. Nu știu dacă eu voi putea să vă primesc la fel”. Ulici: „Noi suntem bine dotați. Mai decât președinția”. Apoi Constantinescu prinde a povesti cum, până la venirea sa la Cotroceni, capii (Năstase, Văcăroiu etc.) obișnuiau să improvizeze diferite mese, vânători, chiolhanuri. Cică el, Emil C., a curmat dezmățul. Apoi spune că ne va invita la un ceai la reședința de la Neptun, ce se află la câteva sute de metri de vila scriitorilor. La un moment dat, Drăgănoiu constată malițios: „Am impresia că tot ceea ce am obținut după decembrie 1989 a fost suta de metri de plajă ruptă din plaja lui Ceaușescu; acolo, unde facem nudism”. Drăgănoiu povestește că, pe vremuri, la gardul ce înconjoară plaja nomenclaturiștilor se posta Adrian Păunescu. Stătea acolo, până apărea cineva care-l cunoștea, Gogu Rădulescu, să zicem, pe atunci deja cam bătrân. Poetul îl saluta respectuos și tov. Gogu îl chema, îl trecea dincolo de gard, ducându-l în casa celor mari. „Poate că chiar la Ceaușescu, cine știe”. Apoi către oaspete: „Dacă m-ați vedea pe mine stând la gard, m-ați invita dincolo?” Constantinescu caută formula de a evita directitudinea prea familiară. Domnița și Alex oarecum revoltați că Drăgănoiu monopolizează discuția. Ion ia fundul de sticlă al whisky-ului ce mai rămăsese neturnat.

Prima întrebare o pusese însă Alex: „Domnule președinte, în situația în care ne aflăm, domnia voastră, care cunoașteți mai multe, ne-ați putea da un motiv de optimism oricât de mic?”

Președintele intră într-o explicație (dar după destule clipe de prolog-tăcere) mai de durată. Decizia de a nu mai candida (a luat-o de unul singur: „I-am spus doar lui Isărescu, la doi consilieri și soției. Ultimele fraze mi le-am scris chiar cu 3-4 minute înainte de-a apărea la televiziune”.)

Ce are de gând să facă „după”, că foarte curând i se încheie mandatul? Va scrie 4 cărți. Memorialistică? Așa ceva. Astfel că multe lucruri le va dezvălui în acele volume.

Când a venit la Cotroceni: „Eu m-am prezentat ca la serviciu, cum eram obișnuit. Întreb: Ce destinație au aceste aparate de telefon? Mi se dă o listă cu numele persoanelor cu care se întreține legătura. Păi, să fi știut dumneavoastră ce persoane erau acolo! Unele din cele mai corupte!”

ORAȘUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ PE... DON / Jurnal 19.IX.2015

 

Din mesajul lui D. Diakov (Voronej):

De altfel, Voronejul și România sunt legate și printr-o altă asociație, despre care, acum 9 ani, eu am scris într-un ziar democratic regional, la care am fost redactor-șef mai mult timp. Am decis să vă trimit spre judecată și acest text despre orașul Gheorghiu-Dej din Rusia.

            Lui D. Diakov:

            Vă mulțumesc pentru articolul temeinic documentat despre orașul sovietic din regiunea Voronej, care purta numele lui Gheorghiu-Dej. Să știți că mi s-a părut și mie interesant faptul, chiar am scris niște notații laconice pe blogul meu personal.

            Iată un mic extras din notațiile mele:

Îmi amintesc că de orașul sovietic… Gheorghiu-Dej am aflat în Crimeea, la Koktebel, acum vreo patru ani, pe când mai era teritoriu ucrainean, de la un coleg din Moscova. Iar Google îmi spusese că acea localitate urbană inițial fusese un sat, pre nume Liski, la cam o sută de kilometri sud de Voronej, pe malul drept al Donului. Azi e un nod feroviar important. Între 1923-1942, s-a numit Svoboda (Libertatea). Re-rebotezat în 1965, dându-i-se numele lui Gheorghiu-Dej care, se spunea în nota topografică: „… a fost secretar general al PCR. Nu poți crede că cineva mai ține minte meritele sale față de patria mamă și față de mișcarea comunistă internațională. Față de URSS – cu atât mai mult… Liski s-a învrednicit de atare onoare probabil din considerentul că, în tinerețe, Gheorghiu-Dej a fost electrician la căile ferate… Greu de spus cum se numeau, după redenumire, locuitorii acestui orășel: gheorghiudejiști, așa ceva?”

Întrebarea era valabilă până la 1991, când Liski și-a recăpătat numele de origine. (Adio, tovarășe Dej!) Însă etimologia acestui termin nu o dă niciunul din celebrele dicționare – Dal, Ojegov, Efremov, Fasmer… Dar, așa cum e antrenant să mai cercetezi prin fi și erele web, când nu te îndeamnă-nu te cheamă nicio grabă anume, eu dau de termenul „liska”, ucrainean, gândindu-mă că, la plural, ar putea fi „liski”. Liska înseamnă li șiță. De ce nu ar fi lișițe acolo, pe Don, Liski fiind și un port fluvial important?... (Asta așa, ca să-i ajut pe… ruși…) Iar regiunea Voronej e una de permanentă intersectare istorică, etnică, până acum doi ani – „frățească” dintre ruși și ucraineni…

 

MARE-MIC FOTBAL: BRAZILIA – GERMANIA 1-7! Jurnal / 9.VII.2014

Doliu în Brazilia. Doliu și umilință după ce naționala Germaniei i-a distrus cu 7-1! Și nu se poate fără glume, care au început să se iște chiar în procesul mâncării de papară europeană de către „faimoșii” latinoamericani. Iată unele comentarii pe burtiera televizorului și pe facebook:

– Minutul 30: 0-5. După halul în care joacă, e clar: brazilienii s-au considerat învinși când nemții nici măcar nu se dăduseră jos din autocar.

– Nu înțeleg de ce sunt brazilienii supărați. Au luat 5, deci au trecut clasa. Cu încă unul iau și bac-ul.

– Organizatorii le-au cerut celor două echipe să nu mai intre în teren după pauză pentru a putea proteja gazonul în vederea jocurilor din liga a II-a braziliană.

– Cică Brazilia ar vrea să nu se mai joace repriza a doua… astfel rezultatul oficial va fi de doar 3-0.

– Decât să ia bătaie cu 5-0 de la Germania, nu era oare mai bine ca brazilienii să rămână acasă?

– Nemții ăștia sunt atât de prevăzători, că au dat toate cele cinci goluri cu o repriză mai devreme.

– Aveți idee, Brazilia când o sa joace semifinala?

– Cam asta e diferența: noi jucăm amicale cu Albania, nemții cu Brazilia.

– …Și iată cum Neuer îi salvează pe nemți!!!

– Mă uit la meci pe un site englezesc, că siteul TVR a rămas undeva pe la 0-2. Ori ține cu Brazilia, ori nu i-au plăcut banii mei dați pe taxa aia tv. Oricum, la ora asta nu știu unde să-i plătesc din nou ca să aflu scorul.

– Gata, a sunat Merkeloaica să-i oprească pe tinerii ăia.

– 0-6 și nemții sunt furați pe față! N-ar trebui ca la 3 goluri să le dea un corner?

– Zici că joacă Serena Williams cu Gloria Bistrița.

– Marele noroc al nemților e că nu s-a calificat și Viitorul Constanța.

 – Și iată că Pițurcă și-a deschis telefonul! Poate îl sună cineva, că tot are de plătit pensia aia alimentară atât de mare. (Eu unul, i-am zis lui Piț-urcă – Piț-coboară... – L.B.)

– 0-7. Maestre, bag-o și p-aia cu „Eins, zwei, Polizei / Drei, vier, grenadier’ / Fünf, sechs, alte hex’ / Sieben, acht, gute Nacht!”( „Unu, doi, polițai / Trei, patru, grenadier / Cinci, șase, vrăjitoare bătrână / Șapte, opt, noapte bună!”)

– La meciul ăsta, în statistici, brazilienii stau mai bine doar la clăile de păr de pe cap.

– Meciul ăsta va fi o inspirație pentru Hollywood. Ați văzut cum defilează numele jucătorilor când se afișează scorul? Zici că e generic de film.

– Brazilienii așteaptă acum concluziile lui Mihai Stoichiță.

– N-ar fi nedrept fotbalul dacă ar înscrie acum Brazilia? Păi, cum să fie vorba în meciul ăsta de gol de onoare?

– Tot sunt norocoși brazilienii că la ei în țară se joacă cel mai frumos fotbal. E drept că trebuie să vină Germania să-l joace, dar orișicât!

– Gata, 1-7. Ce era de dovedit s-a dovedit: brazilienii ăștia nu doar că dansează ca Mazăre, dar mai și joacă fotbal ca el.

– Eu zic că dacă juca Neymar (sănătate!) altul era scorul! (Nu, nu era altul. Însuși Scollari a comentat: „Neymar e atacant, nu știe să se apere…”)

Astfel că lumea multe secole înainte va invoca acest anti-eveniment brazilian și perfect eveniment european… Istoria fotbalului mondial s-a îmbogățit trăsnet!

 

 

DIN POEMELE RECENTE

 

Leo Butnaru

FLUTURELE ȘI DUMNEZEU

 
               &            
 
Din capul locului
mai bine zis din capul genezei
Creatorul a inclus egalitatea între vultur și fluture
nefăcând un cer imens pentru primul
și un cer de cameră pentru al doilea... – ambilor
dându-le aceeași nemărginire-a tăriilor.
 
Undeva pe aici
în această logică sub-
cerească
este inclus și omul ca egal între egali...
 
Sau poate: inegal între inegali...
 
               &            
 
O fi fost vreun poet pe corabia lui Columb?
Nu-i exclus. Chiar el observase cum
de pe săratele catarge lucioase ale caravelelor ancorate
faldurile uriașe ale velelor fuseseră coborâte și înflorate de
puzderia marilor fluturi tropicali
de parcă tocmai ei au fost ființele care primele
au înțeles ce și cum
cu cine va avea de furcă lumea nouă.
 
...Iar catargele înflorate de fluturi sau altfel zis – înfluturate
arătau pur și puțin spus exotic – arătau minunate
și înfiorate
înfiorate...
 
...Iar la ordinul „Pânzele sus” e de imaginat ce feerie flutura
între mare și cer unde
pentru a se tăinui pe Sine
Cel care există pretutindeni
Dumnezeu a creat inexistenta albăstrime a tăriilor.
 
Inexistența e cel mai sigur ascunziș.
 
               &            
 
Fluturi obosiți, curioși sau doar isteți
se rânduiesc pe acul mare al orologiului din turnul orașului
și călătoresc circular pe perimetrul cadranului
o bună parte din scurtele lor vieți.
 
Pentru ei, lepidopterul alai pe acul-catargul timpului
ar echivala oarecum cu o călătorie-n jurul lumii.
Ce minunat e să fii fluture și în buricul târgului
să-ți duci traiul-alaiul în namiaz sau, noaptea, 'n bătaia lunii!
 
În acest oraș cu monumentul unui oarecare navigator pe soclu
ce-și are ațintit spre fluturii nu prea mari
uriașul binoclu,
să zicem spre exoticul tărâm, unde, din păcate
s-a întâmplat marele balamuc
în care pieri căpitanul Cook.
 

ȘEICUL ȘI SÂNGELE SEMIT. SAU INVERS, SĂ NU SE SUPERE NIMENI

                                JURNAL,  23.I.2015

(Un text solicitat de colega Irina Nechit pentru Jurnal de Chilinău)

De obicei, omul care iese cu bine dintr-o grea încercare are o poftă irezistibilă de a râde. Posibil, e și cazul meu. Acum un timp, am fost supus unei intervenții chirurgicale și am avut nevoie de donația de sânge a 5-6 oameni. Unii colegi scriitori s-au arătat gata de a mă ajuta, astfel că, grație generozității lor, azi pot mărturisi-scrie inclusiv aceste lucruri. Iar odată ce în ispita redacției este invocată revista „Charlie Hebdo”, îmi amintesc un banc ce ar veni, parcă, la temă.

Se spune că un șeic, cu o grupa rara de sânge, avea nevoie de o transfuzie. Compatibil cu el, l-au găsit doar pe Ițic care a fost rugat să-i dea sânge arabului. Ițic se duce la Rabi și-l întreabă ce sa facă, iar acesta îi spune:

– Poți să-i dai sânge, este și el om, îți ajuți un semen…

Împăcat cu sine și cu Cel de Sus, Ițic îi oferă sânge șeicului, iar acesta, recunoscător, îi face binefăcătorului său cadou o casa cu piscină și o mașina luxoasă.

După un timp, șeicul iar are nevoie de sânge și Ițic este solicitat din nou. Acesta iar se sfătuiește cu Rabi care îi dă din nou dezlegarea pentru a-l ajuta pe arab.

După a doua transfuzie, șeicul îi trimite lui Ițic o sticlă de vin scump și un buchet imens de flori. Ițic începe să fie cam nedumerit dar… făcuse o faptă bună: salvase un om.

În imagine: scenetă studențească, 1969: „șeicul” - Mihai Poiată-Ștefan, anfitrioni - Mihai Lescu și Leo Butnaru

După a treia transfuzie, Ițic primește doar o scrisoare de mulțumire.

Supărat, se duce la Rabi și îi povestește ce a primit prima a doua și a treia oara, fiind total nemulțumit doar de scrisoare…

La care Rabi îi spune:

– Vezi, deja șeicul a început să aibă sângele nostru!

…Astfel că și eu sunt în așteptare să văd cum va lucra în mine sângele donat de prietenii mei binefăcători cărora le sunt adânc recunoscător și le urez sănătate, voie bună, zâmbete luminoase. Mai pot spune că, în așteptarea efectului transfuziilor, nu am emoții adumbrite, știindu-mi binefăcătorii generoși, oameni cu inimă mare.

Irina îmi răspunde:

„Mulțumesc din suflet, Leo, mi-ai scris o poveste hazlie cu lacrimi, să fii sănătos, multe pagini inspirate și de-acum înainte!

Cu aleasă prețuire, Irina”.

Bineînțeles, că astfel de comunicare face bine la inimă.

LA PLECAREA LUI VLADIMIR BEȘLEAGĂ

 

MARI SAVANȚI „ÎNSTRĂINAȚI” APĂRÂND LIMBA ROMÂNĂ LA... MOSCOVA / Jurnal, 7.I.2014

 

Puțini dintre români au auzit, probabil, de laureatul Premiului Nobel (1978), cosângenaul nostru, fizicianul sovietic Piotr Căpiță, fiul generalului de origine basarabeană Leonid Petrovici Căpiță, inginerul și constructorul fortificațiilor de la Kronstadt.

Piotr Căpiță s-a născut la 9 iulie 1894, în orașul Kronstadt, iar în 1905 a început gimnaziul, unde, deși cunoștea foarte bine limba română, a întâmpinat greutăți la învățarea limbii latine și a ales să se retragă pentru a studia la liceul real Kronstadt, pe care l-a absolvit cu succes în 1912. Însă, la Facultatea de fizică și matematică a Universității din Petrograd nu îi acceptau pe absolvenții liceului real și, de aceea, Căpiță a intrat la facultatea de electromecanică a Institutului Politehnic Petrograd (IPP). Încă de la primele ore de curs a fost remarcat de către profesorul său de fizică, A.F. Ioffe, care i-a propus să participe la cercetări în laboratorul său.

Fiul lui Piotr Căpiță este academicianul rus Serghei Căpiță, vorbitor și acesta al limbii române. S-a născut la 14 februarie 1928, la Cambridge, Marea Britanie și a crescut în URSS, unde s-a mutat în 1935 împreună cu părinții. Timp de 35 de ani a condus catedra de Fizică a Institutului fizico-tehnic din Moscova. A fost vice-președinte al Academiei Științelor Naturale a Federației Ruse, membru al Academiei Europene, Laureat al Premiului de Stat din URSS și al Premiului UNESCO pentru activitatea de popularizare a științei. Fratele său, Andrei Petrovici Căpiță, este savant-geograf, profesor la Universitatea de Stat „M.V. Lomonosov” din Moscova.

Serghei Căpiță despre tatăl său și moștenirea limbii române (Sursă: Magazin Bibliologic, Chișinău):

„Reporter: (…) Și a două surpriză este că vorbiți atât de bine limba noastră...

Serghei Căpiță: Iată că și dvs., când vă referiți la această limbă, recurgeți la exprimarea eufemistică. Academicianul Piotrovski, un mare românist și un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situația lingvistică din Basarabia, inclusiv despre maniera multor intelectuali, iscată din rațiuni de circumspecție politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română și n-ai ce-i face. Bovarismul politicienilor de la Chișinău, care poate fi numit cu un cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să mă cobor atât de jos, întreținut, ba nu – generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră de ignoranță agresivă. Eu nu cred că, în condițiile creșterii nivelului de instruire și ale democratizării, opacitatea obscură a acestor grupări șovine nu va fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă, depinde de vorbitorii acestei limbi, în primul rând de intelectualii de la voi, care trebuie să spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică, atunci țineți-vă de ceea ce se numește demnitate intelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baștină ale străbunicilor mei, Țin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate care include pentru un intelectual și datoria de a cunoaște și de a vorbi limba mamei care i-a dat viața și l-a crescut.

Dacă bunicul și bunica erau basarabeni vorbitori de limba română, dacă tatăl meu și mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situației lor, nu au prea avut condiții să se și afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deși m-am născut și am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei și mi-am luat și eu o soție basarabeancă, de prin părțile Sorocii, așa încât, atunci când ne retragem în căminul nostru familial, mai vorbim și românește. Am și mers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeție la părinții și la rudele soției mele…”