MARI SAVANȚI „ÎNSTRĂINAȚI” APĂRÂND LIMBA ROMÂNĂ LA... MOSCOVA / Jurnal, 7.I.2014

 

Puțini dintre români au auzit, probabil, de laureatul Premiului Nobel (1978), cosângenaul nostru, fizicianul sovietic Piotr Căpiță, fiul generalului de origine basarabeană Leonid Petrovici Căpiță, inginerul și constructorul fortificațiilor de la Kronstadt.

Piotr Căpiță s-a născut la 9 iulie 1894, în orașul Kronstadt, iar în 1905 a început gimnaziul, unde, deși cunoștea foarte bine limba română, a întâmpinat greutăți la învățarea limbii latine și a ales să se retragă pentru a studia la liceul real Kronstadt, pe care l-a absolvit cu succes în 1912. Însă, la Facultatea de fizică și matematică a Universității din Petrograd nu îi acceptau pe absolvenții liceului real și, de aceea, Căpiță a intrat la facultatea de electromecanică a Institutului Politehnic Petrograd (IPP). Încă de la primele ore de curs a fost remarcat de către profesorul său de fizică, A.F. Ioffe, care i-a propus să participe la cercetări în laboratorul său.

Fiul lui Piotr Căpiță este academicianul rus Serghei Căpiță, vorbitor și acesta al limbii române. S-a născut la 14 februarie 1928, la Cambridge, Marea Britanie și a crescut în URSS, unde s-a mutat în 1935 împreună cu părinții. Timp de 35 de ani a condus catedra de Fizică a Institutului fizico-tehnic din Moscova. A fost vice-președinte al Academiei Științelor Naturale a Federației Ruse, membru al Academiei Europene, Laureat al Premiului de Stat din URSS și al Premiului UNESCO pentru activitatea de popularizare a științei. Fratele său, Andrei Petrovici Căpiță, este savant-geograf, profesor la Universitatea de Stat „M.V. Lomonosov” din Moscova.

Serghei Căpiță despre tatăl său și moștenirea limbii române (Sursă: Magazin Bibliologic, Chișinău):

„Reporter: (…) Și a două surpriză este că vorbiți atât de bine limba noastră...

Serghei Căpiță: Iată că și dvs., când vă referiți la această limbă, recurgeți la exprimarea eufemistică. Academicianul Piotrovski, un mare românist și un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situația lingvistică din Basarabia, inclusiv despre maniera multor intelectuali, iscată din rațiuni de circumspecție politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română și n-ai ce-i face. Bovarismul politicienilor de la Chișinău, care poate fi numit cu un cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să mă cobor atât de jos, întreținut, ba nu – generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră de ignoranță agresivă. Eu nu cred că, în condițiile creșterii nivelului de instruire și ale democratizării, opacitatea obscură a acestor grupări șovine nu va fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă, depinde de vorbitorii acestei limbi, în primul rând de intelectualii de la voi, care trebuie să spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică, atunci țineți-vă de ceea ce se numește demnitate intelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baștină ale străbunicilor mei, Țin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate care include pentru un intelectual și datoria de a cunoaște și de a vorbi limba mamei care i-a dat viața și l-a crescut.

Dacă bunicul și bunica erau basarabeni vorbitori de limba română, dacă tatăl meu și mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situației lor, nu au prea avut condiții să se și afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deși m-am născut și am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei și mi-am luat și eu o soție basarabeancă, de prin părțile Sorocii, așa încât, atunci când ne retragem în căminul nostru familial, mai vorbim și românește. Am și mers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeție la părinții și la rudele soției mele…”