DIN POEMELE RECENTE

 

Leo Butnaru

FLUTURELE ȘI DUMNEZEU

 
               &            
 
Din capul locului
mai bine zis din capul genezei
Creatorul a inclus egalitatea între vultur și fluture
nefăcând un cer imens pentru primul
și un cer de cameră pentru al doilea... – ambilor
dându-le aceeași nemărginire-a tăriilor.
 
Undeva pe aici
în această logică sub-
cerească
este inclus și omul ca egal între egali...
 
Sau poate: inegal între inegali...
 
               &            
 
O fi fost vreun poet pe corabia lui Columb?
Nu-i exclus. Chiar el observase cum
de pe săratele catarge lucioase ale caravelelor ancorate
faldurile uriașe ale velelor fuseseră coborâte și înflorate de
puzderia marilor fluturi tropicali
de parcă tocmai ei au fost ființele care primele
au înțeles ce și cum
cu cine va avea de furcă lumea nouă.
 
...Iar catargele înflorate de fluturi sau altfel zis – înfluturate
arătau pur și puțin spus exotic – arătau minunate
și înfiorate
înfiorate...
 
...Iar la ordinul „Pânzele sus” e de imaginat ce feerie flutura
între mare și cer unde
pentru a se tăinui pe Sine
Cel care există pretutindeni
Dumnezeu a creat inexistenta albăstrime a tăriilor.
 
Inexistența e cel mai sigur ascunziș.
 
               &            
 
Fluturi obosiți, curioși sau doar isteți
se rânduiesc pe acul mare al orologiului din turnul orașului
și călătoresc circular pe perimetrul cadranului
o bună parte din scurtele lor vieți.
 
Pentru ei, lepidopterul alai pe acul-catargul timpului
ar echivala oarecum cu o călătorie-n jurul lumii.
Ce minunat e să fii fluture și în buricul târgului
să-ți duci traiul-alaiul în namiaz sau, noaptea, 'n bătaia lunii!
 
În acest oraș cu monumentul unui oarecare navigator pe soclu
ce-și are ațintit spre fluturii nu prea mari
uriașul binoclu,
să zicem spre exoticul tărâm, unde, din păcate
s-a întâmplat marele balamuc
în care pieri căpitanul Cook.
 

               &            
 
Fluture pe floare.
Arare
dă din aripioare.
Le tremură.
Apoi parcă și le răsfoiește
ca pe două file școlare.
Cu versuri, firește.
Fluturele pe sine se răsfoiește
pe sine se citește.
Ba se mai pare
pe sine se moare.
Dar până una alta
pe sine se trăiește.
 
               &            
 
Dacă ești atent
simți cum fluturii miros a flori de câmp – unii
alții – a ovăz și orz vălurat ca undele de vâltoare.
 
Buburuza miroase a mac 
vaca-domnului amintește ușor floarea de spânz
ce gâdilă frageda copită de mânz.
 
Libelula miroase puțin a cicoare
dar mai mult a spic de secară verzui ne-
pârguit.
 
Iar greierul
chiar dacă e verzui și el
miroase totuși a amurg și a țârâit.
 
               &            
 
Presupun că
primul haiku
(absolut neconștientizat!)
mi s-a întâmplat când...
 
Dar să iau firele întâmplării pe rând:
 
copil de nici vârsta școlii încă
pe la amurg
revenind de la joacă
treceam pe lângă fierăria colhozului
la acea vreme de seară deja părăsită de fierar
care își încuia baroasele ciocanele cleștele
într-o ladă de tablă groasă – grea
prinsă cu lanț de o șină de cale ferată
îngropată pe jumătate în pământ
aproape de marile foale de
suflat în jarul vetrei.
 
Tocmai în una din serile de toamnă
                                  deja răcoroase
mi s-a și întâmplat
                              se pare
(absolut neconștientizată...)
primul haiku-înfiorare:
                                    în drumul
de la joacă – spre casă
în dreptul fierăriei fără ușă
îmi ațintii ochii
privind lung-îndelung cum
nicovala era ornată de câțiva fluturi care
își tremurau micile evantaie ale aripilor multicolore.
                                Peste ani
scriitorul de versuri ce ajunsesem
avea să-și dea seama de ce
în acea seară deja răcoroasă de toamnă
în ajunul brumei poate
plăpânzii fluturi poposiseră pe luciul nicovalei:
după sfârșitul zilei de muncă a
mânuitorului de grele baroase
nicovala era caldă încă.
 
               &            
 
În gândul său mic
fluturele înjură omul care a stins lumânarea
astfel salvându-i viața.
 
Iar odată
în clarobscurul bisericii
văzând cum fluturele se aruncă în flacăra lumânării
undeva prin rugăciunea „tatăl nostru”
apăru și acest distih:
„o fluture blestemat
de a fi un ego-Herostrat!”
 
               &            
 
ne uimește ne încântă
ne predispune să scriem
un infinit de cântece și poeme
faptul că fluturii nopții sunt atrași de lumină
de parcă noi
oamenii
am fi altcumva
și nu tot
la lumină am veni
 
               &            
 
peste păpădii
și flori de sunătoare (...în gol) fâlfâie din aripioare
fluturi-cap-de-mort în aproape egală măsură cu
lepidopterele-cap-de-viu prin locuri unde probabil uneori
omul își pune capăt zilelor cârtița își pune capăt nopților
prin care – unele și celelalte – miresele lui Chagall
sau Margareta lui Bulgakov zboară peste un cuib de cuci în care
pacienții cu caiete dictando în mâini stau relativ ogoiți sub privirea
dictatorului surdo-mut: Neantul... – mintea căruia
are mereu o Idee avans față de mulțimea sentimentelor
păpădiilor sau fluturașilor...
 
               &            
 
Seară de primăvară toridă la Iași.
Singur la Casa Pogor.
În camera pentru oaspeți
în loc de ventilator – doar
un fluture buimac
care
după stinsul luminii se ogoi
și în odaia întunecată abia-abia
se auzea ca și cum foșnetul aripilor sale … – parcă
undeva în Japonia
de pe piciorul gheișei aluneca ciorapul…