DUPĂ JUMĂTATE DE VEAC ȘI... CEVA...

 

... În primăvara anului 1974, secția scrisori a ziarului „Tinerimea Moldovei” îmi repartiză (și) un plic venit de foarte departe, în care se aflau versurile unui autor, ce nu descindea din sfera umanioarelor, Vasile Nedelciuc, care își făcea doctorantura la Institutul de Aviație din Moscova, unde avea să obțină gradul științific de doctor în științe în domeniul calculatoarelor (1979). Mă bucur că debutul său a trecut prin sectorul artă-cultură al TM, pe care îl aveam în grijă. Evenimentul primordiului, să zic așa, se întâmpla pe 31 mai 1974, apoi autorul reveni și pe 31 august 1975, zi care nici cel mai faimos proroc nu ar fi putut prevedea că, din 1989, la Chișinău, în Estul Românesc, avea să devină, emblematic, Sărbătoarea Limbii Române. (Dacă memoria mă mai servește cumva, atunci l-am rugat pe poetul Liviu Damian să binecuvânteze debutul lui Vasile Nedelciuc.)

            Iar la Salonul de Carte Bookfest 2025, Chișinău, am avut bucuria să primesc de la colegul Vasile Nedelciuc cărțile sale de poeme, pe care le vedeți în imagine, în „Numărătoare de frați” reîntâlnind și versurile de debut, pe care eu le înaintasem pentru tipar, în 1974.
Consecvent și sagace politician fiind, colegul nu a abandonat ghiocul muzelor poeziei, de care ascultă cu devotament. Felicitări, frățâne Vasile Nedelciuc!

OMUL E...

 

STRICTUL NECESAR

 

8 DIN 11

 

        

        Spre miezul nopții, vine o rimă... implicită: Cornul sună – Noapte bună. (Moment ce ar ține și el de regia, de partea tehnică a unui jurnal. Inclusiv a prezentului. Pentru că într-un text al impresiilor, impresionist sau realist, trebuie să fii și regizor, ordonator, moderator. De altfel, precum în majoritate textelor literare, inclusiv a celor date drept scris automat. Acesta, dacă ar fi precum este dat, nu ar fi decât… mat. Și ca situație în partidele de șah, și ca ceea ce are de sinonime: fără strălucire, fără luciu, șters...) (6.IX.2011.)

Aeroportul Domodedovo din Moscova nu-ți trezește senzații prea plăcute: anul trecut, aici a avut loc un atentat terorist ce a luat viața a câtorva zeci de persoane. Printre ele și Anna Iablonskaia, poetă din Odessa, oraș deschis mării, orizonturilor, pe care l-am îndrăgit încă din tinerețea mea studențească; oraș pe care l-am cutreierat în lung și în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul Moldovanca. Oraș în care, sâmbetele, desantam mai mulți juni studenți chișinăuieni, să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile din RSS Moldovenească – unic spațiu din URSS, unde cartea românească era liber non grata (liber/carte… ne-liberă!)… Oraș în care am scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, și pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, subliniind (iertat fie-mi stropul de nemodestie) că este: „un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu”. (19.X.2011.)

DIN POEMELE RECENTE

 

STRICUL NECESAR

 

AL 7-LEA DIN 11

 

În Polonia, statornicia cu care îmi solicit blocnotesul îl face pe decanul nostru de vârstă, Mircea Martin, să întrebe: „Ce scrieți, dle Butnaru?”. Ce altceva, decât, din fuga pixului, file de jurnal? Am  oarecare experiență în domeniu, să zic, după ceea ce „mi s-a întâmplat”, ca jurnale de călătorie, în urma periplelor prin Mongolia, Grecia, Turcia, Franța, China... Mai înainte, în adâncile-mi juneți, – prin Crimeea, Tadjikistan, Siberia (Orientul Depărtat)... Mai multe, le-am publicat prin reviste, ziare (unele deja dispărute – „Tinerimea Moldovei”, „Basarabia”...), iar impresiile din țara marelui zid au apărut și într-un volum colectiv, la editura „Ghepardul” din București.(13.XII.2008.)

Biologii (poate că și psihologii) consideră că omul uită cam 95 la sută din toate evenimentele, întâmplările, trăirile, retrăirile vieții sale. Cică, aceasta poate fi dovedit printr-un simplu experiment. Să zicem că ai ținut un jurnal între 16 și 50 de ani și purcezi a-l citi. Păi, domnul meu, se dovedește că nu ții minte mare lucru, ci chiar foarte puține ți le amintești, un fel de praf în ochii memoriei (aproape oarbe deja)! Chiar poți avea impresia că jurnalul a fost scris de altcineva. Prin urmare, dacă nu ne-au rămas în memorie mai mult de cinci la sută din câte ni s-au întâmplat, reiese că celelalte nu au fost decât pseudo-evenimente, seci, vide, informație inutilă, de care memoria se desparte de la sine, fără regrete și suspine. De unde și gândul (nefericit) că, de fapt, noi ne ardem timpul vieții cam în gol, aiurea, trăim oarecum mașinal, purtați de automatisme, mai că nu observăm nimic în jurul nostru, în interiorul nostru, odată ce reținem atât de puține – vreo 5 procente… din destin… (4.IV.2010.)

 

Leo Butnaru