O CARTE. O prefaţă.

ŞLEFUITORUL de lentile: [eseuri] – Ch.: Prut Internaţional, 2005. – 252 p. – (Scriitori contemporani).

PASIENŢA PURTĂTORULUI DE OGLINZI

(în loc de prefaţă)

În structura sa, această carte este, probabil, a unui continuum analogic ca parte componentă a ceea ce Roland Barthes numea cosmogonie literară, în subtextul său întrunind procesul propriu-zis al scrisului dedublat mereu de cel al lecturii ca entropie («care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis», precum spune definiţia; ei bine, aici informaţia e mai curând sugerată, decât indicată), în imensele întinderi textuale şi multitudinii ideatice ale acesteia. Pe parcursul a trei decenii, «cronica» acestei simbioze a fost documentată în mii de fişe cu note, impresii, consideraţii, detalii alese sau pur şi simplu expresive ce atestau, implicit, o anumită obsesie întru luxul estetic (artistic, în general) sau, poate, nobleţea ei delicată, «cuminte, ca semn al bunei creşteri», dar şi elementarul «vagabondaj» de bibliotecă şi cartotecă. Încă de student, pe când începusem încropirea unui fişier sau doar a unui fel de tabelae memor, de-a dreptul haotic în primara-i alcătuinţă, la sumara lui cercetare, mă impresiona, mă captiva mobilitatea spiritului creator în pluralitatea specificităţilor sale umane, personalizate de mari creatori într-o fascinantă diversitate de posibilităţi, variaţiuni şi opţiuni de afirmare ca viziune şi originalitate. Apoi, purcesei la o primă tentativă de sistematizare, inserând diverse fişe afine ca informaţie, pe criterii motivaţionale, ideatice sau de... liberă asociere şi asociaţionism, autonomizându-le în plicuri aparte, din care prinseră a mi se contura vag-explicit eventuale combinaţii de sintagme angrenate/integrate în sisteme tematice, de gen şi stilistice ce le-ar face «şi mai compatibile» (!) unele cu celelalte într-o râvnită unitate de subiect expresiv(ă). Din conţinutul unuia dintre acele plicuri, pe care scrisesem încă prin 1968, «Pseudonime», se înfiripă un text (dacă i-aş spune eseu, ar fi prea mult şi neadecvat). Spre surprinderea şi bucuria mea, acel text a şi fost publicat în revista Cultura din 12 aprilie 1969 (Enigma unor pseudonime), mai apoi fiind inclus şi în Cartea pentru toţi, o ediţie gen almanah, alcătuită de Spiridon Vangheli. Aşadar, acele fişe – câteva zeci – au fost dintâiele supuse triajului, detalierilor, pasienţei de... compatibilitate combinatorie, strâmtorii dintre da şi nu, probelor de selecţie şi simbioză literaturologice. La începutul anilor optzeci, apelând la fişierul în continuă extindere, deja jinduiam împlinirea cât de cât coerentă a unor texte ca spaţii de asamblare în care informaţiile, fragmentele şi evenimentele îşi cedează (impuse de autor, desigur!) libertatea, aplicându-se unor construcţii şi regii eseistice. Şi, odată ce ţinteam eseul, ca şi cum vizam specificitatea creatoare/ "inginerească" de (oarecare) gen, ceea ce însă nu era obligatoriu una a rigidelor aplicaţii sistemice de atentă execuţie metodologică. Pentru că simţisem necesitatea ca acelor eseuri (începând cu anul 1978, câteva din ele publicate în hebdomadarul Literatura şi arta, primele fiind Blocnotes (19 mai) şi Manuscrisele (22 iunie), ulterior incluse în volumul Umbra ca martor, 1991) ce vizau, în principiu, interpersonalitatea cir­cuitului scriitor–literatură–cititor/exeget să le ofer o desfăşurare nara­­tivă, de – aproape – nuvele. Oricum, chiar de ţi-ai pus sau nu atare gând, eseul «te verifică», totuşi, dacă ai ceea ce Constantin Noica numea simţ epic, altfel spus – har de a povesti idei. După apariţia volumului Umbra ca martor, am început să rescriu textele despre spectacolul literaturii, întâi de toate, consolidându-le ca documentare, amplificându-le şi «co­men­tându-le» chiar în procesul maeuticii (naşterii) lor asistate de tot alte şi alte «mobilizări» eurisice. Cred că deja, într-o anumită măsură, reuşeam să mă distanţez, prin luciditate (moderată...), de ceea ce «ar fi vrut» să se plăsmuiască în nerăbdarea sau doar pasiunea revelaţiei eseistice (vă asigur că există şi aşa ceva), declanşatoare de idei, subiecte, imagini, chiar şi de... himere, uneori. Astfel că textele despre istoria scrisului şi cea (dramatică!) a manuscriselor sau despre doar «câte mai puţin de un geniu pe deceniu» în durata civilizaţiilor umane, despre primordiul celor ce aveau să ajungă inegalabile personalităţi de creaţie sau despre relaţia scriitorului cu puterea, despre inspiraţie şi metodele de creaţie sau despre reluări, contaminări, pastişe, plagiate, despre onorariile care, de cele mai multe ori, au fost destul de... zgârcite sau despre ultimele clipe din viaţa nemuritorilor etc. –, acele texte, deci, au cunoscut o variantă apropiată celei prezente încă în vara anului 1991. Însă abia peste zece ani am revenit la ele, dându-le o «a doua formă», în care, începând cu anul 1999, au şi fost publicate în revista Sud-Est, pentru ca, înainte de a le potrivi în ansamblul volumului Şlefuitorul de lentile, să mai fie supuse completărilor şi redactării minuţioase. Adică, independent de concreta persoană a autorului, şi de această dată se confirmă general-valabilul principiu conform căruia un eseu se naşte atât dintr-o intenţie prealabilă, cât şi din dezvoltarea şi ramificarea respectivei intenţii în timpul acţiunii de elaborare literară propriu-zisă.
Filiate din mii şi mii de fişe/note, dintre care cam jumătate au rămas dincolo de aria subiectelor, unele texte se pot percepe ca osmoză a ceea ce Barthes numea literatura şi aventura cu tentă uşor... «detectivistă» în care sunt relevate momentele cruciale ce au determinat vocaţia unei sau altei celebrităţi, făcând-o să aleagă pentru totdeauna anume calea acestui/acelui destin, ca făptuire şi «recompensă». Iar ca să ajungi a conştientiza dispoziţiile şi intuiţiile formative de perspectivă artistică, de preocupări intrinseci ale unei vocaţii neordinare, nicidecum nu se poate fără a dubla problemele artei cu cele ale psihologiei spiritului creator de artă (literatură, pictură, muzică etc.). Aceasta presupune şi capacitatea de a sesiza sau a deduce anumite «mişcări» comune în cadrul proceselor creatoare ce li se întâmplă diferiţilor autori luaţi aparte (nici nu se poate concepe altfel!), însă care presupun şi elemente similare, drept acţiune spirituală, general-valabile sub aspect teoretico-gnoseologic. Deoarece, cu inerentă şi precumpănitoare subiectivitate şi relativitate, în depistarea şi obiectivarea (atât cât şi cum sunt ele posibile) fenomenologiei creatoare declanşate în intimitatea artistului, ca individualitate, este posibilă totuşi integrarea sinestezică a particularului în formele legităţilor şi ordinii universale (cel puţin foarte vag), comune creatorilor de artă.
Prin urmare, pornind de la conceptul de creaţie ce nu e decât o nemaiîntâlnită întâmplare a sinelui auctorial, aceste bibliotexte se referă, într-un mod anume, la concepţiile fundamentale din epistemologia, ontologia şi teoria cunoaşterii, filosofia valorilor, istoria culturii (prepon­derent, celei a literaturii); la problemele de metodă şi antropologie artis­tică, dar, unde a fost cazul, şi la... mitologia tuturor acestora. Ceea ce ar reprezenta un fantastic laborator «al conştiinţei (într-un dimpreună-a-fi universal, L.B.) care produce adevăruri despre noi înşine» (Evelyne Accad), iar pentru un autor luat aparte, cum e şi cazul subsemnatului, se include chiar în profesiunea de credinţă care conştientizează, elucidează şi consolidează întemeierea şi cursul vieţii sale. Iar fidelitatea faţă de fundamentala profesie de credinţă a subsemnatului este mărturisită, implicit, şi de genonatura – îndrăznesc să contaminez simbiotic doi termeni distincţi – ce ar defini formal-tipologic prezentul volum de eseuri: în mare parte, el cade sub incidenţa poeticii în accepţia acestei noţiuni extinse asupra tuturor genurilor de artă, exact-general (!) în sensul pe care-l punea Valery în termenul de poein, ca proces «care se încheie printr-o operă – acţiunea care face». Sau în spiritul în care, în prefaţa la Opera deschisă, Eco defineşte poetică drept «un program operativ pe care artistul şi-l propune de fiecare dată, proiectul de operă care trebuie să se realizeze aşa cum îl înţelege artistul, în mod explicit sau implicit (...) E limpede deci că, în accepţia noastră, noţiunea de «poetică» ca proiect de formare sau structurare a operei acoperă şi primul sens amintit: cercetarea asupra proiectului iniţial se perfecţionează printr-o analiză a structurilor finale ale obiectului artistic, văzute ca document al unei intenţii operative, ca urme ale unei intenţii».
În fine, înclin să cred că, şi în cazul Şlefuitorului de lentile (care, la propriu şi la figurat, rămâne a fi, desigur, Benedict (Binecuvântatul!) Spinoza în persoană, însă care, implicit, poate deveni oricare dintre marii creatori) se confirmă adevărul că o astfel de selecţie şi «recoltare» de imagini/acte/documente/întâmplări/prezumţii/teze şi antiteze din realitatea (şi irealitatea sau hiper(i)realitatea) spectacolului general al artelor, din biblioteci, din spaţiul mental şi spectrul sufletesc sau din mitul şi fantezia sui generis, de regulă, remodelează, reproiectează şi reedifică, prin împlinire. Anume aceasta s-ar numi creaţie (şi nicidecum... recreaţie, divertisment, plăcută petrecere de timp); în mod particularizant – s-ar numi literatură în lumea căreia funcţionează ca şi cum o imuabilă legitate ce ar avea tangenţă cu înclinarea spre transcendental (omul drept co-creator, ca mână dreaptă, «calfă» a Atoatecreatorului) a ceea ce, în filosofie, se referă la conştiinţă: adică, specificul eu-lui altcuiva – celuilat – constă în imposibilitatea de a nu se confunda nicicând cu al meu (al tău, al lui), nici să devină parte din natura sa; de a fi mereu deta­şat de mine (tine, el) şi, totuşi, în raport inevitabil, afin cu mine-tine-el. Deoarece există o predistinată mediere a conştiinţelor înde ele. Astfel că nici printre fenomenalii, genialii, inegalabilii pământeni, care subscriu la ideea conform căreia crearea lumii nu poate fi completă atâta timp cât omul nu-şi îndeplineşte obligaţiunea de (co)creator, nu predomină egofilii, egocentriştii ce ar considera că se manifestă ca fapte ale spiritului doar pentru ei înşişi. De regulă, şi iarăşi predeterminat, cei mai mulţi şi cei mai valoroşi creează cu prezumţia că celălalt/ceilalţi s-ar putea regăsi în credinţa, ideile, arta şi năzuinţele lor, învăţând a-şi rostui destinul (ce include şi vocaţia) în funcţie de libertate şi graţie acesteia; în funcţie de Sfânta Libertate, de «un infinit de libertate, un spirit care acoperă pământul şi frământă întregul eter», precum raţiona Kahil Gibran, afin filosofilor ce susţin că libertatea ar fi pre-dumnezeiască şi că anume ea a fost cea din care se născu, subsecvent, Creatorul. Iar dacă Libertatea l-a creat pe însuşi Dumnezeu, care, la rându-i, ne-a plăsmuit pe noi, oamenii, de ce oamenii nu ar crea în numele libertăţii, precum ne lăsă exemplu Binecuvântatul (Benedict) Spinoza, cel care declină invitaţia la curţile puterii, căutându-şi imperturbabil de-ale sale: de şlefuitul lentilelor?...

Leo BUTNARU

14 februarie 2004

TRENUL CU SCRIITORI

Leo BUTNARU

LA 100 DE ANI AI SOCIETĂŢII / UNIUNII SCRIITORILOR ROMÂNI – O CALE (R)EGALĂ

/fragment din textul publicat integral în revista "Contrafort", 2008, Nr. 5./

... Astfel că, odată, mai ca niciodată, de fapt – la sfârşitul primei decade a lunii mai 2008, se dovedi că Trenul Regal nu e o metaforă. Ci e chiar ceva... real... (r)egal. Accesibil, adică. Pentru muritori. Şi scriitori, unii dintre care – posibil – deja uşor... nemuritori.
Altfel spus, cam sucit stilistic, dar în firea lucrurilor şi a... temei, nefiind metaforic, trenul, transportator de metafore şi... metaforişti – tot avea să devină. Pentru că, domnii mei, Trenul Regal luă la bord-vagon – poeţi. În primul rând. Dar şi pe unii prozatori sau critici literari. Aceştia – compatibili, dacă nu cu poeţii în persoană (irritabilis gens poetarum, cum zicea Ovidius, pare-se), cu poezia întru ideal – în bune relaţii fiind. Era perfec în spiritul antichităţii – transportatorul de... metaforişti-metaforizanţi, alias poeţii, deveni intrinsec comunicant, ideatic şi tropic (de la: trop, ca figură de stil; nu de la – tropic, ca toridă centură climaterico-geografică a pământului); comunicant, trenul-transportator cu – metafora, care, în greceşte, înseamnă chiar... transport. Spre exemplu, dacă în Atena post-eladică vedeţi o maşină cu o tăblie pe care scrie „metaphora”, înseamnă că e vorba de, pur şi simplu, un banal (bănos)... taxi urban. Şi nicidecum de sublim, Olimp, muze, Izvorul Castaliei, Delphi etcetera. (Zic – etcetera, pentru că cetera maramureşeană prinde a zice altceva. Însă asta ar fi deja dintr-un poem al subsemnatului, inserat în antologia poeţilor luaţi la bord-vagon. Deci, vom revini...).
Dintr-o intenţie nu obligatoriu ludică, ci, în subtextul ei, adeveritoare de înaltă condiţie pentru... cei mulţi, i-am aplicat titulaturii evenimentului o pereche de paranteze, în urma căreia reieşi uşor modificata, ca sens, situaţie: SCRIITORI PE CALEA (R)EGALĂ. Dar am renunţat să mai scriu şi TRENUL (R)EGAL, citind că: „Celebrul Tren Regal a ieşit ultima dată din depou pentru a face un nou drum în luna mai, anul acesta, când garnitura a circulat pe ruta Sinaia-Bucureşti, la cererea a circa 80 de turişti francezi. Costul excursiei a fost de aproximativ 30 de euro pe kilometru…” Costă, totuşi, nu?... Ceea ce cam exclude... (r)egalitatea turist francez – scriitor (român) ...

* * *

Dar să dau, pentru început, anumite nume, dintre care – unele destul de importante, ce porniră pe Calea Regală a Poeziei. Dau numele celor pe care i-am întâlnit în vehicol, nu şi a celor care au fost anunţaţi, antologaţi, dar, din varii motive, au absentat.
Prin urmare, în cvasisfântă ordine alfabetică, iată numele de călători(-creatori) – Constantin Abăluţă, Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Dan Cristea, Dan Mircea Cipariu (mobilul proiectului, poet perfect ştiind pe ce lume se află; bun organizator), Ioana Crăciunescu, Nichita Danilov, care, împreună cu Gellu Dorian şi Mircea A. Diaconu, avea(u) să coboare la Suceava, Mihail Gălăţanu, Horia Gârbea, Mircea Ghiţulescu (ceea ce dovedeşte că nu au fost discriminaţi nici dramaturgii, prozatorii – reprezentaţii genurilor literare care preferă, mai curând, à pied-ul; pentru că principalul criteriu în acordarea şansei de-a ajunge în Trenul Regal presupunea ca tu să fi fost laureatul Premiului Uniunii Scriitorilor din România sau al Asociaţiei Bucureşti a acestei instituţii, în perioada anilor 1900-2006), Bogdan Ghiu, Ioan Groşan, Marian Ilea (cu care, un segment de cale, am împărţit aceeaşi cuşetă, chiar dacă totdeauna am mas în hoteluri), Nora Iuga, Iolanda Malamen (mereu căutând interlocutori pentru interviurile sale pe care le publică în mai multe reviste), Ion Mureşan (zis, cu dragoste, şi Ioan Gură de Vodcă!...), Ioan Es. Pop (care, chemat de treburile de serviciu la „Ziarul financiar”, compartimentul literatură, arte, avea să plece mai devreme spre Bucureşti), Nicolae Popa (colegul meu chişinăuian, care, curios cum este, a fost chiar şi la recepţia oferită de Majestatea Sa Regele Mihai, la Palatul Elisabeta), Valeriu Mircea Popa, Adrian Popescu (redactor-şef al revistei „Steaua”), Nicolae Prelipceanu (redactor-şef la „Viaţa Românească”), Cornelia Maria Savu, Octavian Soviany (care are o pană critică... atentă şi pentru unii dintre poeţii din Moldova Estică), Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Stan, Nicolae Stan, Lucian Vasilescu, Paul Vinicius (cu care poţi hohoti de-a volna la gândul şi spusa că Turnavitu lui Urmuz e, de fapt... – Turnavinu!)... Un alt coleg-participant, dar şi în calitate de vice-preşedinte al USR, însă şi de... ministru de finanţe, a fost Varujan Vosganian – în baston (operaţie de menisc), dar... neîngenuncheat (uşor metaforic vorbind...).
Traseul: Bucureşti – Iaşi – Suceava – Alba Iulia – Sibiu – Miediaşi – Braşov – Sinaia – Bucureşti. Perioada – una de... aur a poeziei române: 10-14 mai 2008. În mai multe din gările enumerate s-au ţinut adevărate mitinguri cărora le-aş spune – aşteptări cu dor de scriitori, cu interes pentru carte, cu regală vânătoare de autografe. Iar organizatorii fastuoasei manifestaţii pe roate şi pe înalte... rate de contibuţie financiară şi afectivă, simpatetică, inclusiv scriitorii-participanţi – au donat câte o bibliotecă. Acolo, direct în gară, în gări, pe standuri special amenajate. Iar lui Dan Mircea Cipariu am impresia că îi făcea plăcere să amintească şi la Iaşi, şi la Suceava, şi la Alba Iulia, şi la Sibiu, Mediaşi că – Vivat literatura! (aşa începea) –, domnii mei, domnii noştri, din câte am aflat, din biblioteca pe care am lăsat-o în Gara de Nord cam o treime din cărţi a(u) fost, pur şi simplu, sustrase. Poate că... împrumutate. Şi eu îmi amiteam de chestia aia a lui Petru Cărare că, dacă – Doamne, iartă! – s-ar găsi un basarabean care fură o carte, el nu ar trebui pedepsit, ci... premiat!
Aşadar (aşa dar!), fanfare, flori, cărţi, pupi-pupi, scurtisime cuvântări ale celor ce oferă biblioteci şi a celor ce primesc donaţiile, succinte recitaluri de poezie, cu participarea a patru-cinci autori...
La Iaşi, Cassian Maria Spiridon se gândea să acorde premiile revistei „Convorbiri literare” direct în vagonul-salon regal, dar asistenţa numeroasă îi impune poeziei să coboare cu picioarele pe pământ, revenindu-se pe duşumelele Gării Nicolina, unde se desfăşoară evenimentul „cu coroniţele”.Subsemnatul a deschis recitalul de la Gara Internaţională Nicolina, astfel că nu am putut să nu amintesc cu câtă emoţie descălecam, pentru prima oară, la Iaşi, în 1990, pare-se, dimpreună cu colegii Arcadie Suceveanu, Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun şi Theo Chiriac. Ajunsesem pe la orele 22 la Nicolina, cu trenul Chişinău-Bucureşti, pe atunci transportul terestru, să zic astfel, între acasă şi acasă, dragă Nichita Stănescu, încă nefiind în toate... apele sale (tulburate la vamă). Păi, de emoţie, prietenul nostru Popică (aşa îmi place să-i spun lui Nicolae) şi-a uitat în vagon... pantalonii aranjaţi la dungă! Îi scosese din sacul de voaiaj şi îi pusese pe rama montată special pentru aşa ceva – a-ţi aranja pantalonii, să nu se şifoneze. Dar, să ştiţi, Nicolea Popică nu arătă semn de întristare pricinuit de paguba plecării nădragilor la Bucureşti, însă fără stăpânul lor. Ne amuzarăm copios, dar, la momentul oportun, ne-am smerit. Pentru că fuseserăm cazaţi creştineşte, domneşte, la căminul Patriarhiei, în preajma moaştelor Sfintei Parascheva cea Făcătoare de Minuni. Dar despre asta şi altele din primarul nostru periplu ieşean – cu altă ocazie, cu alte/ în alte texte... Important că, recuperatoriu, şi prietenul-poet-păgubaş, Nicolae Popa, peste 18 ani după cazul de care vă vorbeam, a citit versuri în Gara Nicolina. (Pe când eu îmi aminteam şi de locomotivele cu aburi de altădată şi de poemul maiakovskian „Norul cu pantaloni”...)

17-18 mai 2008

Ilustraţii de Leo Butnaru la poemul "LU" de Igory Bahterev

Igory BAHTEREV (1908–1996) "LU" - tad. de Leo Butnaru, Ed. Hebreo Errante, Madrid

Bibliografie

Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”
Biblioteca Publică „Transilvania”


Leo BUTNARU

BIOBIBLIOGRAFIE

Partea a II-a



Ediţie îngrijită de Lidia Kulikovski, dr. conf. univ.
Indexuri auxiliare: Tatiana Donţu
Redactarea bibliografică : Taisia Foiu
Lector: Zinovia Marchitan-Butnaru

CUPRINS:


NOTĂ
TABEL CRONOLOGIC
EDIŢII APARTE
VERSURI ÎN CULEGERI ŞI EDIŢII PERIODICE
ÎN ALTE LIMBI
PROZĂ ÎN CULEGERI ŞI EDIŢII APARTE
ARTICOLE LITERARE, ESEURI PE TEME DE CULTURĂ ŞI ARTĂ
PUBLICISTICĂ, ARTICOLE DE ACTUALITATE
JURNALE
DIALOGURI, INTERVIURI CU LEO BUTNARU
DIALOGURI, INTERVIURI REALIZATE DE LEO BUTNARU
LEO BUTNARU – ALCĂTUITOR
VOLUME TRADUSE
TRADUCERI ÎN CULEGERI ŞI EDIŢII PERIODICE
REPERE CRITICE DESPRE LEO BUTNARU
DESPRE CONFRAŢI
REFERINŢE ISTORICO – LITERARE

Indexuri auxiliare

Indexul de nume
Indexul de titluri
Indexul periodicelor

Notă

Bibliografia prezentă este dedicată poetului, prozatorului, eseistului, traducătorului, criticului şi istoricului literar Leo Butnaru.
Volumul vine în continuarea informaţiei inserate în cel editat, sub aceleaşi auspicii, în 1998 (Leo Butnaru, Biobibliografie), alcătuit de Maria Soltan şi îngrijit de Lidia Kulikovski, care cuprindea date de până la finele lunii noiembrie a anului apariţiei sale. Au fost aduse la zi (până în septembrie 2004, inclusiv) Tabelul cronologic, compartimentul Ediţii aparte şi introduse informaţiile mai vechi, care însă, din varii motive, fuseseră omise sau, la acea vreme, încă neidentificate, plus un substanţial florilegiu de referinţe istorico-literare ce ar putea fi utile criticilor şi istoricilor literari, profesorilor, studenţilor, liceenilor etc.
La baza aranjării materialului se află criteriul alfabetic.
Structura lucrării reflectă activitatea literară a lui Leo Butnaru şi include următoarele capitole: Notă; Tabel cronologic; Ediţii aparte; Versuri în culegeri şi ediţii periodice; În alte limbi; Proză în culegeri şi ediţii aparte; Articole literare, eseuri pe teme de cultură şi artă; Publicistică, articole de actualitate; Jurnale; Dialoguri, interviuri cu Leo Butnaru; Dialoguri, interviuri realizate de Leo Butnaru; Leo Butnaru – Alcătuitor; Volume traduse; Traduceri în culegeri şi ediţii periodice; Repere critice despre Leo Butnaru; Despre confraţi; Referinţe istorico-literare.
În capitolul Ediţii aparte a fost descris conţinutul lucrărilor cu indicarea paginilor.
În capitolul Versuri în culegeri şi ediţii periodice sunt indicate versurile poetului, publicate în presa periodică.
În capitolele următoare sunt trecute în revistă articolele literare, eseurile pe diferită tematică, dialogurile, interviurile, jurnalele ce reflectă viaţa şi creaţia autorului.
Criteriul de aranjare a materialului este cronologic, descrierile fiind în ordine alfabetică.
Materialele apărute cu caractere chirilice şi cele în limba rusă au fost transliterate conform STAS-ului 5309/1-89 Transliterarea caracterelor chirilice slave în caractere latine. Descrierile bibliografice au fost parţial adnotate şi executate conform STAS-ului Descrierea bibliografică a documentelor. Abrevierea cuvintelor s-a făcut conform STAS-ului 8256-82 Prescurtările cuvintelor şi expresiilor tipice româneşti şi străine din referinţele bibliografice.
Pentru a facilita utilizarea lucrătii, au fost alcătuite indexuri auxiliare: Indexul alfabetic de nume; Indexul periodicelor; Indexul titlurilor operelor.
Limitele cronologice ale bibliografiei: 1998 – 2004. Selectarea surselor a fost încheiată la 1.09.2004.
Bibliografia va fi utilă celor interesaţi de activitatea literară a lui Leo Butnaru.

PE CREASTA VALURILOR

Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.
Leo, ridică vâslele şi lasă vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaţilor.

Fănuş NEAGU


SUPREMELE UNIVERSITĂŢI ALE VERBULUI

În timp ce destul de multă lume literară de pe la noi îşi transformă zilele de lucru în duminici de „negrijă”, de indolenţă devoratoare de har şi caracter, poetul, prozatorul şi publicistul Leo Butnaru îşi preface în zile lucrătoare până şi duminicile, convins fiind că „superbele şi supremele universităţi ale verbului se fac în seriozitatea singurătăţii răbdătoare şi lucrătoare, instruire şi scris”...
Talent viguros, suflet ţinându-se „la cea mai superioară condiţie, cea a sublimului”, fascinat de „reînnoita disponibilitate a cuvântului de a sugera, în diverse moduri, mereu altceva”, „scriind bine într-o limbă cu o deplină circulaţie sufletească de mare amploare, cum este româna”, Leo Butnaru este unul din puţinii noştri scriitori căruia Ziua Literară de Mâine nu-i va cere să renunţe la vreuna din cărţile scrise.

Vasile ROMANCIUC


RĂSĂRIT DIN FULGER DE CREMENE

...Şi dacă ceilalţi, inclusiv subsemnatul, erau supuşi corvoadei şi rutinei ziaristice, Leo era, nu ştiu cum, privilegiat. Noi scriam despre komsomol, industrie, vitărit, întrecere (de care dacă nu... socialistă?), pe când Butnaru făcea cronici de film, artă plastică, teatru, critică şi eseistică literară.
Aşa se impusese el, prin ambiţia de care dă dovadă şi astăzi. La ora aceea, îi apăruse cartea de debut – Aripă în lumină – , care se deosebea substanţial de majoritatea poeziei scrise de colegii de generaţie. Pe mulţi îi publica, îi prezenta la cenacluri, vorbea pe marginea ciclurilor de versuri propuse pentru discuţie, le recenza cărţile, dar el scria altfel. Orice nou poem era în fond o mănuşă aruncată tradiţiei şi inerţiei de care suntem cuprinşi uneori. În cazul lui Leo Butnaru toate acestea se aliniau culturii universale şi lecturilor serioase făcute încă în anii de studenţie. O dovadă în plus este jurnalul Student pe timpul rinocerilor, referindu-se la perioada 1969-1972, adică până la întâlnirea noastră la „Tinerimea Moldovei”.
Poemele pe care le scrie Leo armonizează întru totul cu eseistica şi dialogurile pe care le susţine cu regularitate în presa noastră şi în cărţile lui. Spiritul polemic este prezent în orice carte a poetului. Şi dacă în poezii el polemizează cu tradiţia şi cu sine, cel de ieri, de alaltăieri, apoi în dialoguri se ia la harţă cu celălalt. Foarte corect observă prozatorul Fănuş Neagu că: „Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine...” Eu aş adăuga că, în afară de barba sârmoasă şi copite de sidef, Leo mai are în firele argintate corniţe de diamant, care dacă nu sunt înfipte măcar imaginar în comoditatea şi cuminţenia călduţă a unui adversar sau a unei adunări oarecare, atunci se pot toci. Şi stăpânul nu le permite să înţepenească [...]
Toate cărţile lui Leo Butnaru sunt în fond nişte ieşiri de gladiator în arenă (spectaculoase –, de ce să n-o recunoaştem?), dar care deocamdată nu prezic scena fatală. Şi deşi e gladiator cu adevărat, are o predilecţie pentru blândeţea îngerilor.

Victor DUMBRĂVEANU

CU MÂNA PE UMĂRUL PRIETENULUI

Leo Butnaru este un luptător. L-am cunoscut rostindu-se ca un fin intelectual, l-am văzut dansând, dezlănţuindu-se frenetic, trăind bucuria dansului. Un anume savoir-vivre îi luminează chipul şi versul. Patima cu care descifrează taina poeziei este egală cu aceea a descoperirii misterului feminin. Constituţia sa fizică şi spirituală exprimă tandreţe şi forţă. Intransigent cu sine, intransigent cu ceilalţi, iubitor de sine, dar iubitor de prietenie. Trăieşte totul cu intensitate, încât ai crede că până şi supărarea îi face plăcere. Toate aceste însuşiri şi defecte fac din Leo Butnaru un poet veritabil, ce îmbină, în proporţii care dau verbului prospeţime, ironia cu liricul, ludicul cu dramaticul. „Gladiatorul” de Leo îşi deschide sufletul, în speţă cartea, cu mâna pe umărul colegului, întovărăşindu-se către mereu un alt liman, acel al iluziei necesare. Preţuiesc mult rafinamentul acestui artist care pipăie, în transă, farmecul indicibil al Poeziei.

Adi CUSIN

TABEL CRONOLOGIC

1949
La 5 ianuarie, în comuna Negureni din judeţul Orhei, s-a născut Leo Butnaru, ca fiu al lui Butnaru Teodor (n.1920) şi Butnaru Anastasia (n. Munteanu, în 1920).
1955-1967
Şcoala de opt ani din Negureni (1955-1963), după care învaţă, un an, în şcoala medie din comuna Chiţcani pe care o părăseşte din motivul că era subevaluat la unele materii. În 1964-1965 este elev al şcolii medii nr.11 „Ion Creangă” din Chişinău, însă, cu o lună înainte de încheierea anului de studii, se vede nevoit să abandoneze instituţia în cauză, pentru a se afla în preajma tatălui său care suportase două intervenţii chirurgicale complicate. În vara-toamna anului 1965 şi iarna-primăvara-vara lui 1966 munceşte ca electrician, constructor, pontator. În 1965 publică primele notiţe jurnalistice în ziarul raional din Sângerei. Studiile medii şi le încheie în şcoala din comuna Ciocâlteni, judeţul Orhei (1966-1967), fiind distins cu medalia de merit. La începutul anului 1967 debutează cu poezie în ziarul Tinerimea Moldovei. În luna iunie participă la un colocviu republican al tinerilor scriitori.
1967-1972
Facultatea de Filologie, Secţia Jurnalistică, a Universităţii de Stat din Moldova. Publică versuri şi articole în ziarele Tinerimea Moldovei, Moldova Socialistă, în revistele Cultura, Moldova şi în ziarul universitar, unde, periodic, întreţine rubrici. Călătoreşte în Rusia şi Ucraina. În luna octombrie a anului 1969 începe să ţină un jurnal, editat, peste trei decenii, cu titlul Student pe timpul rinocerilor. Scrie primele nuvele cărora li se tot amână publicarea, până le pierde prin căminele alumnilor sau, pur şi simplu, se dezice de ele. Va reveni la proză peste mai bine de 15 ani. Este un protagonist al cenaclurilor literare Eminescu (Universitate), Luceafărul („Tinerimea Moldovei”), Mioriţa (Biblioteca Republicană), celui de la Casa Tineretului din Chişinău. În 1971, la o şedinţă de cenaclu, apoi la o agapă post-cenaclieră, i se întâmplă să-l cunoască pe acerbul promotor al criticismului sociologist M. Novicov, aflat în vizită în Basarabia. Una din surprizele tinereţii sale – un „miraculos” autograf de la... Zaharia Stancu. De fapt, în egală măsură, acea dedicaţie i se datorează poetului Petru Zadnipru care, aflându-se în delegaţie la Bucureşti, s-a gândit, generos cum era, şi la foarte tinerii săi confraţi-neofiţi de la Chişinău. Pe pagina de gardă a volumului Cântec şoptit (1970) era scris: „Tov. Leo Butnaru, aceste pagini cu cuvinte, cu patimi”. Conotaţiile substantivului patimi erau multe şi discret-sugestive, de altfel ca şi un moto, la un poem, din acele timpuri, al lui Ion Gheorghe în Revista Luceafărul: „Ce mai faceţi prin străini, fecioraşi letini?” Din studenţie, este angajat redactor la Secţia Artă-Literatură a ziarului Tinerimea Moldovei. La 1 iunie 1970 publică primul interviu, fapt demn de menţionat, dat fiind că interviul/dialogul cu personalităţi ale literaturii şi artei va constitui una din preocupările şi izbânzile sale jurnalistice, „capitalizate” ulterior în volume care, după expresia academicianului Constantin Ciopraga, „ademenesc şi lasă urme... aduc informaţii preţioase şi date de ordin documentar”.
1972-1974
Ofiţer de infanterie motorizată. Publică versuri în Cultura, Nistru, Moldova, Tinerimea Moldovei. Continuă să-şi scrie jurnalul, peste ani intitulat Perimetrul cuştii, în preambulul căruia va nota: „Iar dacă ar fi să dedic cuiva anume jurnalul de faţă, primul gând mă duce la Domnia Sa Prozatorul Liviu Rebreanu şi la demnul, bărbatul, dar nefericitul său personaj Apostol Bologa, locotenent de origine română, cătănit într-o armată străină imperială”.

SĂ ZICEM, - DESPRE DEX

leo butnatru

VOLUPTATEA EXPLICATIVULUI

După al treilea an de facultate
improvizasem sărbătoarea scoaterii la capăt a
primului DEX din viaţa mea
ferfeniţat imposibil de re-adunat în
ordinea firească A – Z a alfa-
betului
dăruindu-l prietenilor fasciculă cu fasciculă
coliţă cu coliţă
întru amintire şi bună dispoziţie... nostalgică
(totuşi a fost primul ca prima dragoste...).
Şuetă cu dicţionar defalcat şi vin ieftin
plăcut mirositor (Roz de masă 36 kop. sticla
borţoasă de 0,75 litri); dicţionar conţinând în sine
şi câteva sinonime ale sinelui: lexicon vocabular
condică cuvântar vorbar – despre unele din care
nu mai cuvântează nu mai vorbeşte nimeni. DEX
pensionat casat
după un imens câştig (al meu) trecut la pierderi cu
mulţumirile de rigoare uşor cabotine precum tot ce e
studenţesc. Până astăzi
mi-au mai rămas doar copertele caşerate
înnobilate cu celuloid gris-vert des oliviers;
copertele şi ultima filă la care voi reveni
ceva mai jos. !O!
S.O.S. al unui dicţionar naufragiat printre
pahare! !O! declanşare competitivă de
voluptate neologistică! !O!
petrecere şi petrecanie de bun servitor în
(figurat vorbind) Vademecum-urile unde
întru pilduire ni se vor repera
amprentele – stemele degetelor care
au mângâiat grăbit-nervos filele DEX-ului pentru care
la acea benchetuială
nostim de aiurea (în tramvai!) şi înduioşător am cântat un
Gaudeamus igitur adică un
„Să ne bucurăm
cât tineri mai suntem” – mama lui de viaţă de studenţie şi de
refren goliardic zis – ziceam – aiurea înduioşător şi
în împrejurări neacademice ci
uşor persiflante studenţeşti dar vă asigur că
înrourarea din gene fusese lacrimă pură. O
merita acel dintâi DEX din viaţa mea ce nu avea
să se încheie altcumva decât cu
intejecţia „Zvâr!” cu „r” pr-r-r-elungit „care
redă zgomotul produs de un lucru aruncat... sau care
zboară repede prin aer” concretizez citând aproape integral
explicaţia finală de pe ultima pagină păstrată din
acel uimitor DEX al
destinului meu de diac primăvăratic şi alumn cuprins de
eterna voluptate a Explicativului ex-
plicităţii lămuririi e-
luci-
dării (de seamă)...

4.04.2002

(Din vol. "Pe lângă ştreang, steag şi înger", Ed. Dacia, 2003)

* * *

„Eu sunt DEX-ul!
Eu sunt DEX-ul!” – stiga bărbatul
(sau femeia)
într-o agonie aproape senină
paşnică
inofensivă etc.

„Eu sunt DEX-ul!” –
chiar aşa striga. Mai adăugând:
„Ce gând lung
gândit de la începutul
până la sfârşitul
unei
litere!... Au-u-u!”

„Sărmanul de el... e
un fost traducător...
Al lui Dostoievski
sau Kafka se pare...” –
spuse un trecător
explicându-i altui trecător
ce înseamnă DEX-ul etc.

16.07.2006

CARTE DE ESEURI

Leo BUTNARU. A OPTA ZI /Cosmograme/: [eseuri] – Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român, 2008. – 296 p.

Coperta - Floarea Ţuţuianu


ACROSTOL

(în loc de prefaţă)


Prezentele cosmograme nu sunt decât elaborări eseistice ca modalitate de a extrage ideile din complicatele, uneori alambicatele circuite ale formulărilor ce se vor, cu tot înadinsul, erudite şi de a le plasa în contexte accesibile omului de cultură nu neapărat „specializat” în filosofie, literaturologie, sinergetică etc. Însă subsemnatul nu va încerca să-şi asigure eventualii intelocutori că dânsul ar dispune de o competenţă de prim-ordin în simbiozele obţinute în urma îmbinării rigurozităţii savante cu artisticul, abilitatea stilistică şi iventivitatea metaforică. Aceste expuneri nici pe departe scorţoase, academice, urmăresc doar unele elucidări (explicaţii, ar fi prea pretenţios spus) şi sugestii posibile, anumite mişcări şi mutaţii intime legate de travaliul artistic sau nepretenţioasa învederare a unor ipoteze imaginativ-deductive. Sunt tentative de provocări ideatice legate de marile teme care, menţiona Paul Valéry, n-ar fi atât de multe, cum s-ar putea crede, ci, după ce din preocupările filosofiei sunt eliminate lucrurile vagi, se reduc „la cinci sau şase probleme, precise în aparenţă, nedeterminate în fond, putând fi negate după bunul plac, reductibile totdeauna la dispute lingvistice a căror soluţionare depinde de maniera de a le scrie”. Astfel că, în esenţă, abordarea temelor-pivot ale filosofiei are mai curând un sens simbolic, metaforic, eseistico-artistic decât unul deschis-cognitiv. Prin urmare, cosmogramele sunt eseuri în dubla accepţiune a termenului, ca încercare şi ca expunere într-o formă liberă pe „fâşiile neutre” dintre genurile literare în intercomunicare cu filosofia sau sociologia, hermeneutica sau psihologia, istoria sau artele, psihanaliza şi, uneori, semiotica propriu-zisă (pentru că, în fond, totul e semiotică ce duce, direct sau implicit, la conştientizarea şi elucidarea raporturilor dintre obiect şi limbajul în care e descris acesta), – ceea ce Julia Kristeva a numit semanaliz (drept concepţie generală, discursul fiind unul individual, ca metodă, forţă semnificantă, stil, măiestrie etc.). Sunt, adică, eseuri ce convertesc în sine ideea disoluţiei frontierei dintre sfera teoretică şi cea artistică (literară, culturală), făcându-le să se întrepătrundă şi să genereze un metisaj de gen, sau – un gen sintetic. Dar predilect metaforic, în măsura în care mitul, poezia şi, pur şi simplu, imaginaţia, fantezia tind şi ele, aidoma filosofiei (sau în cadrul filosofiei), să transgreseze viaţa noastră manifestă, jinduind perceperea principiilor eterne care ne dau elanul existenţial, lumina conştiinţei, învăluindu-ne în misterul inevitabil şi insondabil al universului. Contrastul şi, concomitent, înrudirea dintre sugestiile filosofice şi cele poetice puse în diverse raporturi în cosmograme sper să nu deranjeze teoreticienii puri („casta” lor!), pentru că, de fapt, şi simbolul reprezintă o modalitate de cunoaştere care nu face parte din epistemologie, ci din cunoaşterea analogică, astfel că cei interesaţi de filosofie pot afla unele lucruri şi din interpretările speculativ-intuitive. La o adică, scriitorul intuieşte şi formulează semnificaţii care nu ţin nici pe departe de obligativitatea generală, contând – în primul rând – pe înţelegerea şi îngăduinţa filosofilor care admit că (şi) esteticul are o semnificaţie ontologică, prin aceasta dovedindu-se a fi una din trăsăturile inerente existenţei şi afirmării umane.
În al doilea rând, şi prezentele cosmograme confirmă că lecturile sunt stimulatoare, mobilizând „pe nou” spiritul iscoditor, creator, artistic sau teoretic, predispunând cititorul atent la „proprie” izvodire de idei, dar şi la fantezii, la forme şi formule care, uneori, îi dezvăluie şi nucleul vreunui eseu sau poem spre care, de la un moment încolo, va merge deja prin travaliu conştient, asumat, conform cu harul şi experienţa de care dispune. Până la urmă, un cititor de atare speţă ajunge a împărtăşi concluzia lui Paul Valéry care constata o producere de sens în chiar actul lecturii, în anumite cazuri acest sens fiind o sugestie pentru propriul tău text; un alt text, original, imprevizibil până în clipa în care ai ajuns la un anumit motiv revelator oferit de scrisul altuia. Şi subsemnatului „producerea de sensuri” i s-a întâmplat în timp ce nota gândurile şi revelaţiile de moment, imprevizibile acum (atunci!) câteva rânduri de lectură; sensuri, idei pe care le îndosaria, nu înainte însă de a le selecta vag-tematic în vederea înlesnirii scrierii eventualelor cosmograme (de mâine, poimâine..._ pentru că a zice de viitor s-ar putea părea oarecum grav şi niţel îngâmfat), savurând anticipat multiplele, imprevizibilele relaţii care vor îmbina ideile şi metaforele într-o arhitectură, într-o ordine anume. Adică, se întâmpla aproape ca în succinta glosă a lui Emil Cioran conform căreia: „trebuie să citeşti nu pentru a-l înţelege pe altul, ci pentru a te înţelege pe tine”. Dar şi în acest caz de, ca şi cum, „egocentrism” lectura rămâne (şi) o indisolubilă dovadă de amiciţie cărturărească, înainte de toate, cu marii autori ai lumii. Anume ei sunt ghizii (unii chiar demni de a li te adresa cu dantescul: Tu călăuză, domn şi tu maestru!) în periplul înţelegerii de sine care presupune şi tentativa de a-ţi explica, în măsura în care e posibil, la modul originar de manifestare, şi fapta de creaţie în dezvoltarea continuităţii fenomenologice receptată ca experienţă conexată coerent, explicit, chiar... configurativ; tendinţa (şi tensiunea!) de a-ţi explica fenomenologia de fiinţare şi funcţionare a(le) lumii tale interioare, însinelui tău cosmic. Iar preocupările de atare ordin s-ar înscrie (şi) în linia intereselor epistemologiei moderne a subiectivităţii, tinzând a se menţine în corelaţia a ceea ce e cunoscut şi experimentat (aplicat) în mod obiectiv, precum şi a ceea ce e cunoscut în mod obiectual, fără a exclude o cercetare de caracter intuitiv, sui generis ipotetică. Pentru că eseurile în cauză nu pot pretinde raţiuni ce ţin de fondul lucrurilor, de multe ori ajungând doar la... iraţionalităţi sau ipoteze ce se referă la structura intrinsecă a subiectivităţii psihologiei, conştiinţei şi subconştientului auctorial(e). Astea toate, ca obsesionale reveniri şi reluări de subiecte, decizând şi asupra genului de expunere cosmogramic realizat contrapunctic, în mai multe variaţii ale demersului, ca un... bolero ideatic în care se speră neabătut în posibilitatea deducerii sau doar „dibuirii” constantelor pe care le-am „închide” în generalitatea/universalitatea abstractă a principiilor, legităţilor filosofice, metafizice, transcendentale, a ceea ce are în prim-planul reflecţiilor problematica unitară a omului şi creaţiei sale. E de re-subliniat: în imanentul „dictat” al subiectivităţii auctoriale, adică – în limitele impuse, dar şi în manifestările „liberalismului” admis de cunoscuta regulă hermeneutică formulată de H.-G. Gadamer: „Este de ajuns să spunem că, dacă în genere se înţelege, se înţelege altfel” (de la un autor la altul, la alţii...). Iar în atare diversitate de altfel-uri nu poate fi vorba de a deduce, simplu şi comod, concluzii conforme principiilor unei logici rectilinii. De aceea cosmogramele (...omogramele!) au modestul scop de a aborda, reactualiza pentru eventualii interlocutori ceea ce este imposibil de obiectivat prin intermediul unor imagini, simboluri, structuri, sisteme conceptual-specifice, logice, „exteriorizate” prin mărturia scrisă secundată de grija de a evita formulările abscons-academice, raţionamentele dificile, strict teoretice, apelând la limbajul, aproape familiar, al dialogului implicit ca modalitate de expresie filosofică. Abordarea respectivă mai însemnând că eseurile ar fi ca şi cum nişte probe de gândire („gândirea puţină îl îndepărtează pe om de viaţă”, W. Gombrowicz), dar şi de simţire... artistică; sau, mai curând, nişte spaţii de re-gândire în baza unei informaţii mai mult sau mai puţin ample, însă fără a se miza pe un corpus teoretic excesiv. Ar fi, deci, textele medierilor poetico-„filosofice” între diverse genuri literare, în primul rând, şi artistice sau ştiinţifice, în general. (Ghilimelele le-am pus pentru ca noţiunea respectivă să nu pară prea pretenţios-academică.)
Pornind de la aceste premise, eseurile oarecum... a-tematice ar avea ca scop nu atât tratarea unui sau altui subiect, cât valorificarea intelectuală a existenţei în dimpreunul-a-fi autor-cititor ce au căzut sau au a cădea de acord că filosofia, în tot mai numeroasele şi diversele ei niveluri ideatice, presupune tendinţa şi strădania de a te înălţa deasupra ta însuţi, oferindu-ţi avans de efort cognitiv întru altfel de devenire, mai plenară, mai consistentă, ca mod de a raţiona, sistematiza şi formula preceptele epistemologice despre lume şi fiinţa umană. Un acord poate oarecum distanţat de categorica afirmaţia a Sf. Augustin conform căreia filosofia ar fi unica îndeletnicire intelectuală capabilă să-i aducă omului adevărata fericire, autorul şi cititorul prenumărându-se doar printre cei atraşi de vertijurile raţionale şi intuitive ale spiritului ce se întreabă iar şi iar despre misterul existenţei universale, timp şi spaţiu, infinit şi absolut etc. Bineînţeles, atare interogaţii şi eventualele, mereu parţialele răspunsuri nu-ţi garantează nicidecum starea de beatitudine. Uneori, din contră, te predispun la frământări, nelinişti şi suferinţă. Însă aceasta e o suferinţă de înaltă probă existenţial-cognitivă.
În fine, îndrăznesc să cred că textele cosmogramelor revelează (sau doar sugerează, ceea ce de asemenea nu ar fi prea puţin) şi atitudini culturale sau ataşament faţă de anumite viziuni filosofice fără de care, după mine, nu se poate spune despre cineva că ar fi un om civilizat.

Leo BUTNARU

UNA DIN DOAMNELE AVANGARDEI RUSE

Tatyana VECIORKA (Tolstaia) (1892 – 1965)

Originară din Baku, în anii tinereţii T. Veciorka (născută Efimova) se stabileşte cu familia la Tbilisi, mai târziu făcându-şi studiile la Petersburg, unde debutează ca poetesă. Revenind la Tbilisi în 1917, devine o protagonistă a vieţii literare din Transcaucazia. Este printre cei care fondează grupul „Prietenia Literară „Alfa-Lira”, fiind şi unul din copreşedinţii „Atelierului poeţilor”. Se remacă şi prin lecţiile pe care le ţine în clubul artistic „Cârciumioara fantastică” ce era principala scenă propagandistică a „Comnapniei 410”. Împreună cu V. Hlebnikov, A. Krucionâh şi S. Gorodeţki a colaborat la Agenţia Telegrafică Transcaucaziană. Făcu parte din „Sindicatul futuriştilor”, colegi fiindu-i I. Terentyev, I. Zdanevici, Iu. Marr, A. Ciacikov. Semnează frecvent în publicaţiile literare periodice (în acea vreme, la Tbilisi apăreu vreo zece). Dacă primele volume de versuri, „Tandreţe neajutorată” (sub formă de manuscris) şi „Magnolii” (ambele apărute la Tbilisi în 1918), îi sunt marcate de influenţa Annei Ahmatova, în cea de-a treia carte, „Ispita afişelor” (Baku, 1920), este evidentă orientarea spre futurism. La Baku, Tatyana Veciorka îşi ia cel de-al treilea nume, Tolstaia (după soţ). Împreună cu V. Hlebnikov, A. Krucionâh şi V. Muraviov publicând în volumul „Lumea şi ceilalţi” (1920). Krucionîh include poemul ei „Involuntar” în propriul său volum „Zamauly I” (1919). Versurile Tatyanei Veciorka au mai fost publicate în almanahul Sofiei Melynikova „Cârciumioara fantastică” (Tbilisi, 1919), care reprezenta ca şi cum o esenţializare a „renaşterii tbilisiene” şi o apoteoză a experimentatoarei arte a cărţii de avangardă. Ultimul său volum de versuri, „O treime de suflet” (semnată: T. Tolstaia), îi apare la Moscova în 1927. De la sfârşitul anilor ’20, publică proză, biografii beletrizate, traduceri.

* * *

* * * * *

ELEVII ŞCOLII JURIDICE(1)

I

Plăcuta vară trecu şablonard, însă repede,
Plimbările cu barca împreună cu verişoara,
La amiază crichet sau tenis,
Iar după masă, în sala rotundă,
Guvernatorul fraţilor mei
Cânta şansonete doar bărbaţilor:
L’homme est une bête féroce,
Il vous percéra le coeur(2)...
Iar eu priveam la buzele lui
Ce ştiau prea multe
Şi nu credeam prosteştilor cuvinte,
Presimţind farmecul iubirii.
– În mult mai tandra, decât severa,
Dar poate că şi viceversa...
Altfel spus nu doream deloc
Să mă întorc la şcoală. Însă curând trebui, totuşi:
Deja întârziasem destul de mult.

II

Schimbându-mi hainele, trecui pe lângă „tocilari”,
Intrând în clasa noastră.
Dmitri mă puse la curent cu toate noutăţile
Şi înadins remarcase neglijent:
– Eu deja îi am pe cinci
De care-mi bat joc!

Mă întristai. Deocamdată
Eu nu-l aveam nici pe unul.
Apoi Dmitri făcu semn spre novice:
– Uite ăsta e destul de nostim,
El citi ceva mai puţin decât mine.

„Ceva mai puţin!
Fie, să vedem ce şi cum...”
Şi mă apropiai de noul panou.

III

Bălaiul privi şi zâmbi a râde,
Închise cartea – pare-se d’Aurevilly(3).
– Citiţi în timpul recreaţiei?
Sunteţi demn de toată lauda!

El era nespus de palid
Şi-n obrajii săi, parcă-n petale de albi trandafiri,
Lucea un licurici de o lumină roză.
Iar ochii – meduze albastre.
Zisei: „Aveţi ceva divin în făptură,
Însă ce anume – n-aş putea să spun!”
El, zgâriind cu cuţitaşul cotorul cărţii,
Reproşă cu melancolie:
– Iar gura dumitale-i ca un rombuleţ
Ce se deschide-n toate cele patru părţi.

Îi răspunsei tandru-condescendent:
– Înainte de a spune paradoxuri sau prostii
Totdeauna-i cazul să ne gândim puţin,
Alminteri nu-i exclus să şi greşim.

Dânsul păli şi eu mă mirasem
Că poate deveni şi mai livid decât era,
Apoi prinse a tuşi, şi
Pe batistă se-mprăştiaseră, precum
Nişte văcuţe ale Domnului,
Picături de sânge, lucioase.

IV

Toamna era prea timpurie
Asemeni morţii Mariei Başkirţeva(4),
Micii pomuleţi
Tremurau de frig, clătinaţi de vânt,
Pe rotundele pietre ale caldarâmului curţii
Pisoii rostogoleau nuci,
Iar eu mă plimbam prin sală, repetând latina.
La un moment dat, Serioja se apropie şi-mi încleştă degetele,
Poate că vrând să mă îngenuncheze.
Îi spusei moale, dar cu fermitate:
– Nu trebuie. Ştiu că sunteţi mai puternic decât mine.

Uşor, el îmi strânse mâinile, după care
Plecă în grabă,
Şi eu zâmbii:
Hazliu ar fi fost să mă tot maimuţăresc.

V

– Serioja, şi voi fetişcane drăgălaşe,
Îmbrăcaţi-vă pardesiurile mamelor
Şi să mergem la patinaj!
De pe splai
Lumea privea spre noi.
El era drăguţ, precum o cocotă ce-şi începe cariera.
Trasei cu ochiul sub borurile pălăriei rotunde,
Unde în voaleta întunecată, deosebit de galeş,
Albăstreau ochii
Şi, privind la colţurile buzelor rujate,
Şoptii, atingându-i uşor genunchii:
– Dacă aţi fi domnişoară,
Aş fi spus
Că doresc să vă iubesc, Melitta(5). –
Apoi, gândindu-mă puţin, adăugai:
– Dar poate nu.

VI

În dormitor
Îl sărutai pe Dmitri,
Iar lui Serioja-i întinsei mâna,
Pe urmă, parcă amintindu-mi de ceva,
Întrebai dezorientat, încruntându-mă:
– Dar parcă noi ne salutăm cu dumneata?

El tresări, plecând fără-a răspunde.
Iar în zori mi s-a-ntâmplat să-aud
Că cineva fusese dus la lazaret –
Istericale.

VII

A doua zi el se-apropie de mine
Şi-mi puse-n palmă un bilet de bancă.
– Aceasta-i datoria mea bănească.

Ridicai din umeri.
– Dar parcă-ar exista şi alte datorii?

După geam ningea,
Troienind vechiul manej.
Subţiri-îngheţatele lăbuţe ale pomilor
Se-acoperiseră de lână flocoasă,
Pe o ramură mai lungă
Un mic corb bolnav îşi înfoia vlăguit penetul.

VIII

Când, în următoarea zi de luni,
Dmitri intră în clasă,
Eu nu-l observasem deodată.
Urmăream cum o rază de soare
Rătăcea pe petele memoriilor mele.
Dmitri se-năbuşea:
– S-a-mpuşcat, bălaiul,
Chiar azi dimineaţă!

Se spune că mă îngălbenii la faţă.
Nu-i adevărat. Eram numai surprins.
– A murit?
– Se pare, nu...
– Fireşte, trase în inimă
Nu cu scopul să-şi dea duhul, ci
Doar dorind să probeze un rol nou.

IX

– Radlov Nikita, sunteţi chemat la telefon!
Unchiaşul Kirilâci mă însoţi pân-la gheretă,
Rămânând de-o parte.
– Vă ascult!
– Sunt mama lui Serioja...

Mă podidiră lacrimile.

– Sunteţi prietenul lui?
– Se pare, da.
– Ştiţi, el s-a-mpuşcat din cauza dumitale...

Vrusem să răspund,
Dar scăpai din mână receptorul.
Straniu.
Se spune că aş fi fost foarte palid?
Fleacuri! Pur şi simplu nu eram în apele mele.

X

Serioja stătea într-un salon aparte
Al Societăţii Sfântului Evgheni.
Zâmbind, mă privea de-a dreptul fericit.
Iar după orele de curs
Veneam să fac de gardă la spital.
– Aveţi o scrisoare de la Dmitri. Iat-o.
– Citiţi-mi-o, mie îmi vine greu.
„Reveniţi la noi, bălăiorule,
În fiece zi mă apropii de locul dumitale,
Mi-i trist să citesc acele cărţi,
Pe care le citisem împreună.
Însănătoşiţi-vă cât mai curând.
Serioja!”

XI

După geam o primăvară cu verde penet
Fremăta cuceritor şi negrăbită.
O păsăruică se zbenguia, sărind
De pe un ram pe altul.
În micuţi pantofi din pânză venise sora medicală,
Aducând un bulion mai proaspăt.
Apoi cu-atenţie închise uşa
Şi-i dispăruse hălăţelul alb.
Serioja bombăneşte fericit:
– Dacă doriţi, aş putea să vă povestesc... ceva...
Eu mă supărai:
– Nu-i cazul!
Ajunge s-o tot dăm în sentimentalisme
De cum vine înserarea.

Şi-ntoarsei comutatorul
Şi se făcu lumină.

(31 mai 1919)
_______
1. Poemul este inspirat din viaţa elevilor şcolii de juridică din Petersburg, situată (din 1835 – până la revoluţia bolşevică) lângă podul Panteleimonovsk, unde se află nostimul monument „Scatiu-Zglobiu” (Cijik-Pâjik), deoarece elevii respectivei instituţii erau porecliţi „scatii” din cauza uniformelor garnisite cu fireturi galbene. Aici au învăţat viitoare mari personalităţi ale culturii ruse: I. Aksakov, D. Nabokov, A. Serov, P. Ciaikovski...
2. „Omul e un animal feroce,/ El inima ţi-o poate sfâşia” (fr.).
3. Barbey d’Aurevilly (1808–1889) – poet şi beletrist francez, stilul căruia a fost definit drept „amestec de sânge şi miere”.
4. Maria Başkirţeva (1860–1889) – pictoriţă, descendentă dintr-o bogată familie nobiliară. Celebritatea i-a adus-o jurnalul său. Printre admuratorii ei au fost Guy de Maupassant şi Marina Ţvetaeva.
5. Melitta,­ Melissa – în mitologia greacă nimfă căreia i se atribuie descoperirea creşterii albinelor; patroana albinăritului.

* * *

Traducere şi prezentare de

Leo BUTNARU