ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ, Neptun, 11-16 iunie 2009

Leo BUTNARU

DIN ŢARA ÎN CARE NU POŢI SĂ RĂMÂI ÎN AFARA POLITICII*

Vezi versiunea engleză la adresa
http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/zile-si-nopti-de-literatura

Iniţial, titlul comunicării mele, anunţat organizatorilor colocviului, era: „Literatura şi politica – sau politica literaturii?”. Chiar îmi schiţasem unele idei de bază . Spre exemplu, mă întrebam dacă o fi avut dreptate atipicul nostru clasic Ion Luca Caragiale, când susţinea că: „Literatura este... sora mai mare a Politicei”, după ce, mai sus, spunea că: „bine inspirate şi deplin autorizate glasuri au ţinut să afirme cum că energia cea mai înaltă a unei naţiuni îi este propria gândire, a cărei cea mai puternică manifestare nu poate fi decât literatura naţională”.
În mod special mi-a atras atenţia gândul că „energia cea mai înaltă a unei naţiuni îi este propria gândire”, care m-a dus spre o constatare de ordin general, proprie zilelor noastre, şi anume că: omenirea se află în momentul în care se elaborează deja intelectul artificial, dar, să reţinem, – nicidecum şi... sufletul artificial. Deoarece suflet artificial nici nu ar putea exista! Prin urmare, raportul e următorul: Sufletul ţine mai mult de artă, inclusiv – de literatură. Raţionalul, în cea mai subtil-manipulatorie formă, este apanajul politicii. Astfel că, ab ovo, apare deja un raport curios, intelect artificial (politică) – suflet natural, firesc, artă, inclusiv – literatură. Sigur, e aici şi un antagonism implicit. Dar, probabil, şi un blestem – ca literatura nicicând să nu poată face abstracţie de politică; să nu reuşească a nu se implica, într-un fel sau altul, în această sferă a pasiunilor şi cruzimilor umane.
Anume astfel îmi notasem, iniţial, câteva opinii pentru comunicare atunci, pe la început de aprilie... Iar dacă aş fi dezvoltat aceeaşi linie ideatică, bineînţeles că nu aş fi fost înţeles de mai mulţi colegi, în special de confraţii mei români, care ştiu prea bine din ce spaţiu vin şi ce se întâmplă acolo.
Astfel că mi-am modificat ideea-axă, iar titlul comunicării mele este cel prezent: „Din ţara în care nu poţi să rămâi în afara politicii”.
...Pentru că a venit ziua de 7 aprilie. Pe la ora 10, aveam o întâlnire la Biblioteca Naţională din Chişinău, în drum spre care m-am afundat într-o mare de tineri ce împânziseră trotuarele şi avansau spre centrul oraşului. Sigur, mi-am dat seama că e vorba de un protest de masă contra comuniştilor care falsificaseră masiv rezultatele alegerilor parlamentare. Era protestul tinerilor, protestul nepoţilor care, peste noapte, s-au pomenit ostaticii comuniştilor pentru care votaseră bieţii lor bunici! Mulţimea scanda: „Nu ne furaţi viitorul! Jos dictatura! Jos comuniştii!”
Ţin să mai amintesc un lucru... atipic: ceea ce se numeşte Republica Moldova, înseamnă o societate care nu are... generaţia de legătură între tineri şi pensionari. Adică, mai multe sute de mii de oameni de vârsta a doua, cea medie, cei care sunt, de fapt, părinţii acestor elevi, liceeni, studenţi şi, pur şi simplu, ai zecilor de mii de tineri – au plecat peste hotarele Basarabiei în căutarea unui venit cât de cât decent, care să le permită să supravieţuiască, lor şi familiilor pe care le-au lăsat între Nistru şi Prut. Astfel că basarabenii răspândiţi prin lume, anume cei care, în logica firii, ar fi votat contra comuniştilor, n-au putut să-şi exprime opţiunile politice, nu au avut cum să voteze, fiindcă cetăţenii Republicii Moldova aflaţi oriunde în Italia trebuiau să se deplaseze numai şi numai la Roma, cei din Spania – să ajungă numai şi numai la Madrid, unde sunt ambasadele moldave... În aceeaşi ecuaţie puneţi şi Parisul, şi Londra, şi Berlinul, alte capitale europene... Iar în Irlanda, să zicem, unde sunt multe mii de emigranţi din Republica Moldova, nici nu a fost dechisă vreo secţie de votare, deoarece guvernanţii de la Chişinău, în mod cinic, au făcut tot posibilul să descurajeze şi să obstrucţioneze participarea la scrutin a concetăţenilot de peste hotare.
În fond, ce s-a ales din... alegeri? În urma masivelor manipulări, comuniştii au luat 49 de procente din sufragii, celelate voturi fiind împărţite la alte 15 formaţiuni. După redistribuirea voturilor, comuniştii s-au pomenit cu încă 10 procente la activ! Prin urmare, mai bine de jumătate din alegători a votat, de fapt, contra comunismului, însă, în urma fraudelor şi a redistribuirii voturilor, întreaga populaţie s-a pomenit ostatica celor 600 de mii de votanţi, pe care i-au avut comuniştii, – în special, bătrâni şi elemente slab alfabetizate care nu ştiu pe ce lume trăiesc.
Acolo, în piaţă, în primele două-trei ore ale manifestaţiilor, am trăit înalte şi optimiste sentimente de mândrie pentru tinerii mei compatrioţi, dar curând am fost cuprins de deznădejde şi neputinţă, înţelegând că forţele răului au recurs la provocări, la deturnări de situaţii şi la acţiuni cu care nicidecum nu ar fi trebuit să continue sau să se încheie această revoltă anticomunistă a zecilor de mii de tineri.
Ce a urmat, mulţi dintre dumneavoastră o ştiu din mass-media. Esenţa însă e următoarea: atunci, în noaptea de 7 spre 8 aprilie, s-a re-dezvăluit în toată monstruozitatea sa natura hidoasă a guvernării comuniste cu apucăturile ei poliţieneşti şi dictatoriale. Pentru autorităţile fără... autoritate de la Chişinău noţiunea de drepturile omului e nespus de vagă şi ele, pur şi simplu, o sfidează.
Bineînţeles, este iar şi iar momentul şi motivul să ne întrebăm: oare chiar organizaţiile europene de tot soiul şi în special Uniunea Europeană să nu ştie că regimul Voronin e unul antiuman, antieuropean, un regim criminal? În mintea şi faptele agresive ale acestui regim s-au întrepătruns monstruos relele comunismului cu cele ale capitalismului, pentru că paradoxul e următorul: clanul Voronin, care în epoca internauticii mai umblă cu secera şi ciocanul, este cel mai capitalizat, cel mai bogat din stânga Prutului. Adică, aşa-zisul comunist Voronin profită din plin de... profitul capitalismului. Sau, el consideră că se poate construi... capitalismul şi cu o mentalitate comunistă! E, aici, acolo, un mutant încă greu de imaginat, de descris, de definit. Această corcitură fabuloasă, comunism-capitalism, apare extrem de hidos în oglinzile strâmbe ale bolşevismului retardat, dar, încă, neanulat şi cu care, din păcate, cochetează birocraţia şi diplomaţia europeană. Dacă există cineva dintre colegii din Anglia, în eventualitatea că domniile lor vor avea şi intervenţii în media, i-aş ruga să-l întrebe, spre exemplu, pe ex-ambasadorul Marii Britanii la Chişinău, John Beyer, de ce a acceptat domnia sa să fie decorat de tovarăşul Voronin, în martie trecut, dacă ştia perfect că are în faţă un dictator, un ipocrit, un cabotin, un sfidător al europeneităţii, un – pur şi simplu – bolşevic învederat, ajuns profitorul capitalismului multilateral dezvoltat?
Pe alţi colegi care, eventual se interesează şi de sport, i-aş ruga să-l întrebe pe vivacele domn Sepp Blater, preşedintele FIFA, de ce a acceptat să fie decorat de mitropolitul Moldovei Vladimir, dacă dânsul ştie că biserica, în Basarabia, face jocul comuniştilor, îi blagosloveşte întru minciună şi nelegiuiri? Ba mai mult, dl Blater a vrut să-şi spele obrazul, la rândul său găsind de cuviinţă să-i pună în piept mitropolitului-acolit al bolşevismului medalia de aur a Federaţiei Internaţionale de Fotbal Amatori. Imaginaţi-vă ce compatibilitate: biserica şi fotbalul!... Astfel că domnul Blater a făcut un adevărat... barter medalistic. Şi nu numai el.
În perioada electorală ne-a vizitat Terry Davis, secretarul general al Consiliului Europei, pentru a primi şi el o decoraţie de la Voronin. Un alt demnitar european, Erhard Busek, se văzu şi dânsul cu ordin moldav în piept. La Chişinău a poposit Gheorghi Pârvanov, presedintele Bulgariei, ca să-l decoreze pe Voronin şi să fie decorat de acesta. Tot in perioada electorală, Voronin a vizitat Croaţia pentru a primi o decoraţie (de-croaţie, îmi vine să spun) de la preşedintele acestei ţări şi, bineînţeles, pentru a-l decora şi el pe preşedintele croat Stjepan Mesić.
Oare nu vi se pare suspectă duplicitatea marasmatică, aş zice, a unor figuri importante din Uniunea Europeană? La câte capete joacă această confuză instituţie? întreb, şi văd cum chipurile unor europeni „sută la sută” îşi arată grimasele dezgustător-înfricoşătoare în oglinzile strâmbe ale bolşevismului întreţinut, dictatorial, de cetăţeanul ne-european Voronin... Până când va fi încurajat bolşevismul de Uniunea Europeană?
Cu mare regret, atare întrebare aş putea-o formula pentru mulţi alţi demnitari europeni, care la Chişinău se lasă îmbătaţi cu apă chioară, metaforic vorbind, de fapt fiind duşi în adevăratele duşuri (interne, adică fiziologice) de vinuri şi şamapnie din celebrele pivniţe basarabene...
Şi-apoi, domnii mei, pe acest timp de criză feroce, ce e cu megalomania aceasta medalistică? Sau cu medalomania! Ce e cu acest brejnevism – vă aduceţi aminte, lui Brejnev îi plăcea să fie decorat la fiece jumătate de an, – a decorărilor reciproce în Europa întreagă? Ori s-au înmulţit eroii, personalităţile, oamenii importanţi, ori aceştia lipsesc aproape cu… desăvârşire... E o inflaţie de decoraţii dizgraţioasă... În această suspectă confrerie a politicienilor de oriunde şi de orice rang, e mult ridicol, dar şi mult cinism; e o sfidare crasă a opiniei publice şi a bunului simţ.
Eu unul nu aveam dubii asupra situaţiilor, invocate aici, nici până la 7 aprilie. Cunoşteam prea bine poziţia multi-plicitară (ca să nu zic doar... duplicitară) a birocraţiei UEuropene, deoarece, la sfârşitul lunii martie, primisem numărul de revistă „Viaţa Românească”, în care era publicată şi dezbarterea cu tema: „Basarabia, înspre europenitate?” Iertaţi-mă că mă autocitez, dar aş vrea să reproduc un scurt fragment din cele mărturisite de mine acolo: ,,Europa nu este, pe cât s-ar putea să fie, generoasă – şi curajoasă! – cu basarabenii. Sunt sigur că, dacă ar dori, Uniunea Europeană ar putea dezrobi, peste noapte, populaţia dintre Nistru şi Prut, ar putea-o scoate de sub călcâiul comunist, dacă i-ar deschide cu adevărat hotarele europene. Nu cred că cele 3–4 milioane de basarabeni ar perturba starea de bine şi euforie europeană. Conaţionalii noştri sunt muncitori, inteligenţi, – bineînţeles, cu excepţia specimenelor nefaste pe care le are fiece naţiune. Ca orice organizaţie internaţională forte, Uniunea Europeană nu este una cu adevărat înţeleaptă, perspicace şi generoasă. Acolo jocurile le face altcineva care, am impresia, nu-i prea are la inimă pe români, pe basarabenii români... Iar politica externă românească este foarte... aproximativă, neconvingătoare, fără principii pe care să le apere şi chiar să le câştige în confruntări. Pentru România. Pentru Republica Moldova. Pentru noi toţi. E mult de cumpănit aici. Şi e dureros, amarnic de cumpănit...”
Citez doar atât, pentru a încerca să mă alătur celor care consideră că, în ţara sa, scriitorul nu poate să rămână în afara politicii. În caz contrar, înseamnă că este indiferent la destinele conaţionalilor săi care, se ştie, sunt mereu atraşi în malaxorul manipulărilor politice.
Stimaţi colegi, nu ştiu dacă v-au trezit oarece interes şi oarece sentiment cele relatate de mine. Dar dacă printre Domniile voastre sunt şi dintre cei care pot spune un cuvânt în contextul socio-politic al ţărilor lor sau al celui general european, vă rog să faceţi să se cunoască ideea că Uniunea Europeană este o organizaţie cam blazată, cam birocratizată şi nicidecum nu are o poziţie activă, principială, bazată pe adevăr, faţă de Republica Moldova, de cetăţenii săi. Faceţi să se ştie că, indiferent de cosmetizare şi aranjare de aparenţe, guvernarea comunistă din Republica Moldova e una antiumană, poliţienească, dictatorială. Să se ştie că, dacă ar avea fermitate şi voinţă politică, Uniunea Europeană ar putea dezrobi populaţia Republicii Moldova, i-ar putea reda libertatea şi demnitatea. Aceasta, doar în cazul când, într-adevăr, respectiva Uniune nu ar fi precum pare tot mai mult: vlăguită, lehămeită, birocratizată şi cam poltronă. Eu sunt sigur că Domniile Voastre, scriitori din mai multe ţări, puteţi ajuta tinerii, care nu mai vor să trăiască în dictatură bolşevică, dorind să aibă şi ei un viitor european. Tinerii care scandează la Chişinău: ,,Nu ne furaţi viitorul!”
________________
*Comunicare prezentată la Colocviul/ Festivalul “Zile şi nopţi de literatură”, Neptun, 11-16 iunie 2009.

--------------------:::::::::::::::::::::::--------------

In memoriam Matei CĂLINESCU

Dumitru Ţepeneag, Mircea Martin, Matei Călinescu şi Cornel Ungureanu. Portul Tulcea, duminică, 22 septembrie 2002.
Fotografie: Leo Butnaru

La câteva zile după ce împlinise 75 de ani, s-a stins criticul, teoreticianul, specialistul în literatură comparată şi scriitorul Matei Călinescu. Reroduc aici dialogul pe care l-am avut acum mai mulţi ani cu minunatul Om, Sciitor, Magiastru.

L. B.


Matei CĂLINESCU – Leo BUTNARU

„ORICE ADEVĂRTĂ OPERĂ DE ARTĂ E IMPLICIT ŞI O OPERĂ CRITICĂ”

– Mult stimate domnule Matei Călinescu, în 1977 (se va înţelege ceva mai încolo că mă refer la această jalonare cronologică), aveaţi 43 de ani, eraţi autorul a mai bine de zece cărţi de critică literară, poezie şi al romanului-eseu „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter”, autor de prefeţe şi studii introductive la volume de N.D. Cocea, Ion Minulescu, J.B. Priestley, E.A. Poe, D.H. Lawrence, Samuel Butler, Arnold Hauser, eraţi alcătuitor de ediţii de autor şi antologii, laureat al Premiilor Uniunii Scriitorilor, Academiei, Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti... Însa despre toate acestea şi altele în „Dicţionarul de literatură română contemporană” editat de Marian Popa în 1977 nu se spunea barem un cuvînt. Mai mult, dicţionarul nu înregistra nici chiar numele Dumneavoastră. Atunci, Vă interesa acest lucru, Vă afecta cumva?

– Întrebarea despre Marian Popa mă amuză: în prima ediţie a dicţionarului său, din 1973, numele meu figura (autorul mersese cu bunăvoinţa pînă acolo încît îmi comunicase intrarea despre mine înainte de apariţia volumului); în a doua ediţie, lărgită şi adăugită, fusesem eliminat, pentru că, bănuiesc, autorul n-a mai avut posibilitatea să mă consulte, dar în mod mai probabil pentru că intrasem în inefabilitate (adică părăsisem România lui Ceauşescu şi mă stabilisem în Statele Unite). De ce nu-l întrebaţi pe Marian Popa însuşi, care pe vremea aceea lucra, între altele, la o instituţie discretă – secţia ontologie, subsecţia ontologie ficţională--şi care v-ar putea lămuri mai bine. Mai ales că el însuşi, cred, s-a desubstanţializat la un moment dat prin Germania. Oricum, el ar trebui să ştie mai bine şi din propria sa practică a actului de apariţie/dispariţie. Oare dicţionarul lui se mai putea consulta în bibliotecile publice cînd el era dispărut? Înţeleg din presă că acum a reapărut cu o istorie a literaturii române de după 1944 în mii de pagini, dintre care unele ar fi servit şi ca rapoarte secrete pentru instituţia discretă de care am pomenit adineaori. Unii încetau să existe exoteric, dar continuau să existe (instituţional vorbind) esoteric, acoperit, invizibil. Oricum, încercarea de a ridica denunţul, un gen dispreţuit, la demnitatea criticii literare trebuie apreciată.

– În acel an 1977, în SUA, publicaţi volumul „Faces of Modernity...”, apoi, peste alţi zece ani, - cele „Cinci fete ale modernităţii” apărut în româneşte abia peste 8 ani. (Eu unul am primit acest volum din partea dlui Mircea Martin, la acea vreme director al Editurii „Univers”.) Şi iată, naivul de mine, chiar dacă am pomenit despre această istorie conceptuală ( „o carte epocală” – M. Martin), Vă rog să spuneţi ceva (altceva?) despre utilitatea sau... inutilitatea criticii literare...

– Istoria onestă de toate felurile — de la istoria ideilor şi termenilor pînă la istoria notelor de subsol şi a virgulei — e utilă, cred. Şi aş adăuga: în măsura în care rezistă timpului. Critica literară e şi ea utilă în măsura în care mai poate fi luată în seamă după un timp — 20, 30, 40 de ani — fie că e vorba de un volum teoretic, fie de o simplă cronică literară.. Din ce se scrie curent în materie de critică, desigur, foarte puţin poate fi luat în serios chiar în momentul apariţiei. Critica zisă “de întîmpinare” întîmpină prea mult, nediferenţiat şi adesea cu omisiuni importante. Critica literară bună rezistă cam 40-50 de ani, poate chiar şi mai mult. Dar o carte de istorie de calitate poate fi citită, ca şi literatura bună, mult mai multă vreme. Un critic celebru acum o sută de ani, ca Émile Faguet, e azi aproape ilizibil. El — ca şi alţi critici reputaţi ai vremii, un Jules Lemaître, un Ren Doumic etc. – continuă să existe, sub identităţi diferite, prin fenomenul ventrilchismului post-mortem. Cunosc cel puţin un avatar al lui Faguet în România de astăzi, un sub-Faguet la drept vorbind, dar o autoritate critică şi academică, contestată doar marginal deocamdată, şi mai cu seamă oral, mai rar scris. Evident, există excepţii, îşi spun criticii literari, şi în ele ne punem speranţa.

–Sunteţi omul şi autorul care a avut fracturi de destin, însa care, în pofida a orice, a perseverat în munca sa. Nu V-aţi întrebat dacă ar putea exista vreo putere sau împrejurare care să Vă depărteze de vocaţia Dvs., cea de scriitor?

– Glumind: am rătăcit prin lume ca omul, am mers pe drumuri greşite, dar am perseverat insuficient de diabolic.

– Posibil cu titlu de întermezzo în dialogul nostru, Vă întreb: La vîrsta, experienţa şi... iluzia pe care le aveţi, care Vi se pare cel mai trist lucru? (Din lume, din America, din România...)

– Lucrurile cele mai triste — spre deosebire de cele tragice, monstruoase etc. — sunt cele care sfîrşesc prin a te face să rîzi. De exemplu, realismul socialist. De mult n-am rîs ca acum doi-trei ani, cînd am dat peste o antologie a “poeziei noi”, revoluţionare din România, datînd din 1953. Numele înspirator, numele magic, aş zice, era acel al marelui Stalin (poemele dedicate lui fuseseră compuse, evident, înainte de martie 1953, deşi cred că antologia conţinea şi un bocet sau două, la fel de rizibile ca şi imnurile sau odele). Poeme, cărţi şi chiar ţări pot fi triste şi totodată pline de umor. Ca-n versul lui Bacovia “O, ţară tristă plină de umor”.

– Dar cel mai frumos?

– Frumuseţea, rară cum e, se dispensează de superlativul relativ şi chiar de cel absolut. Ea se dispensează chiar de adjectivul “frumos/frumoasă” şi îi displac, în genere, epitetele denotînd valoarea. În genere, e puţin lucru să spui despre o carte ţi-a plăcut că e...frumoasă. Frumos e să spui ce ţi-a făcut ţie lectura ei, ce asociaţii şi gînduri ţi-a inspirat, ce întrebări te-a îndemnat să-ţi pui, ce răspunsuri te-a făcut să respingi. Admiraţia extremă se exprimă adecvat doar prin citat sau prin comentariu microscopic. Aproape niciodată prin vorbe mari, în afară de cazul cînd acestea sunt cu adevărat enorme, tranşante şi finalmente ambigue: “J’admire tout, comme un brute” îi spunea Baudelaire lui Hugo. (Dar Victor Hugo era (după Cocteau) “un fou qui se croyait Victor Hugo”.) Genul laudei e un gen poetic, nu critic: vezi exaltarea înaintaşilor în Epigonii lui Eminescu sau pe cea a Crailor de Curtea-Veche în Protocol al unui Club Mateiu I. Caragiale de Ion Barbu.

– Se spune că din momentul în care ne cunoaştem limitele, tindem să le depăşim. Dvs. aveţi limite în condiţia de profesionist al scrisului? Sau cunoaşteţi toate tainele vocaţiei, o puteţi orienta aşa cum doriţi?

– Întrebarea e atît de dificilă încît mă ispiteşte să glumesc iarăşi. Ne cunoaştem totdeauna limitele, dar de cele mai multe ori vrem să le ascundem, nu să le depăşim. Şi aşa sunt greu de ascuns, ce ne-am face dacă am mai vrea să le şi depăşim?

– Cum treceţi de la luciditatea pe care o cere critica literară la registrul poeziei, ca mister, uneori ca subconştient?

– Registrul poeziei, cred eu, e mult mai lucid decît cel al criticii literare obişnuite, chiar de calitate. În ce mă priveşte, ca să fiu sincer, nu cred că am atins vreodată nivelul de luciditate al adevăratei poezii; sau poate numai pe alocuri în proză (dacă avea dreptate Novalis cînd spunea că proza e tot poezie) şi poate în două sau trei eseuri. Nu în cărţile erudite, de factură universitară. În poezia propriu-zisă am tins spre acel nivel, cît m-au ţinut puterile, şi am făcut poezie minoră, decentă sper, dar nu mai mult decît atît. După aceea, pierzîndu-şi limba, poetul din mine s-a sinucis. Am cunoscut personal şi îndeaproape doi mari poeţi: pe Nichita Stănescu şi pe Mircea Ivănescu. Luciditatea lor poetică era totdeauna uimitoare, în ciuda stărilor psihologice sau corporale prin care treceau. Ei ilustrau perfect maxima lui Baudelaire: “Inspiraţia vine atunci cînd vrei, dar nu te părăseşte atunci cînd vrei”. Evident, pentru asta trebuie să fii poet în toată puterea cuvîntului şi să deţii secretul actului volitiv cu efecte prelungite, incontrolabile, periculoase (căci o inspiraţie care nu te părăseşte cînd vrei se apropie de nebunie).

– Îl rog pe dnul Matei Călinescu, în tripla domniei sale ipostază, de teoretician, poet şi prozator, să comenteze următoarea aserţiune a lui George Steiner: „Un mare critic este uneori un scriitor dezamăgit. Un mare critic ştie că el este umbra unui eunuc în comparaţie cu un creator. Credeţi că ar scrie cineva cărţi despre Dostoievski dacă ar putea scrie o singură pagină din „Posedaţii”? Cu chestia asta le-am dat eu peste nas multor contemporani de-ai mei din universităţi şi de asta nu mă pot ierta”.

–Steiner spune o prostie de om inteligent. Dacă el ar scrie azi o pagină din Posedaţii lui Dostoiveski n-ar fi decît un un mic dostoievskian, un imitator melodramatico-metafizic oarecare, de neluat în seamă; unui imitator al lui “Dusty”, cum îi spunea răutăcios Nabokov, i-aş prefera oricînd cîteva pagini incitante din Tolstoi sau Dostoievski, cartea cu care a debutat Steiner însuşi. În termenii lui Borges, despre care am purtat recent un dialog cu Călin-Andrei Mihăilescu, mai interesant ar fi cineva care ar vrea să-l rescrie literal pe Dostoievki, precum Pierre Menard pe Cervantes: atunci, comparînd acelaşi pasaj în cele două versiuni absolut identice, dar produse în epoci diferite, s-ar putea constata diferenţe uriaşe, nebănuite, revelatoare! Numai aşa ar putea cineva, un contemporan, chiar să-l egaleze pe Dostoievski, cum Menard îl egalase, fie şi numai într-un paragraf, pe Cervantes! Cît despre metafora criticului-eunuc, e mai rea decît o prostie de om inteligent: e un clişeu. Nu cred ca scriitorii rataţi devin critici; după cum nu cred că criticii rataţi devin scriitori. Numai marii scriitori sunt şi mari critici. Cred, împreună cu Oscar Wilde, în critica creatoare: orice adevărată operă de artă e implicit şi o operă critică, fie ea invizibilă pentru ochii nepregătiţi. Altfel, există critici decenţi, serioşi, inteligenţii — capabili să spună multe lucruri interesante dar şi tot felul de prostii de om inteligent şi chiar să repete, fără să-şi dea seama, clişee dintre cele mai obosite.

– Ca artist şi teoretician, aveţi un stil planificator, Vă trasaţi perspectivele?

– Sunt un adversar al planificării — de la economie şi pînă la poezie: rezultatele ei nu pot fi decît catastrofale. Prevederea, anticiparea dificultăţilor, persistenţa sunt altceva. Disciplina e şi ea altceva. E capacitatea de a duce un proiect bun pînă la capăt şi de a abandona cît mai repede un proiect greşit, nepotrivit, excesiv de ambiţios sau de modest. Proiectele bune sunt creaţii ale curiozităţii, ale energiei personale carese angajează total în jocul poetic (incluzînd deopotrivă poezia şi poetica), ale instinctului de explorare. Spiritul de planificare n-are aici nici un rol.

– Harul scriitoricesc scapa legilor obisnuite, estimarilor comune pentru aprecierea capacitatilor umane?

– În chestiunea harului nu pot da, din nefericire, decît un răspuns tautologic: harul e har e har (parafrazînd celebra tautologie a lui Gertrude Stein, “a rose is a rose is a rose”). Nu ştiu de unde vine şi nici nu sunt sigur că-l pot recunoaşte imediat. Poate doar cu timpul. Cu timpul însă îl vor recunoaşte tot mai mulţi. Oare trebuie să ai har ca să recunoşti de la început harul?

– Aveţi, să zicem, careva superstiţii literare? Ca scriitor, dar şi ca cititor?

– Ciudat, n-am decît superstiţii extraliterare şi din ce în ce mai puţine. Cînd eram tînăr îmi inventam superstiţii, îmi cream mici tradiţii private (de pildă, îmi interziceam anumite itinerarii, îmi impuneam anumite ocolişuri, mi-era frică de anumite cuvinte şi le evitam etc.). Era un fel de joacă.

– Îl întreb pe criticul, dar şi pe prozatorul Matei Călinescu: în ale prozei proaste (române sau americane, dacă o citiţi, fireşte,) ce Vă scoate cel mai mult din fire?

– Consider un mare defect incapacitatea mea de a citi cărţi aşa-zis “proaste”, bunăoară romane lungi de pe listele de “best-sellers”, literatură aşa-zis “de gară” sau de aeroport etc. M-am obişnuit cu lectura lentă şi nu mă mai pot dezobişnui de ea. Citite repede, romanele proaste pot deveni foarte bune, în sensul că te pot “ţine”, te pot “transporta” în altă lume, te pot face să te uiţi pe tine însuţi. Îmi lipseşte, din păcate, flexibilitatea de care aş avea nevoie ca să trec firesc de la un gen la altul, de la lectura dificilă şi ultraatentă, cu lupa, la o lectură mai relaxată, mai plutitoare, mai plăcută.

– De altfel, un scriitor şi profesor atît de solicitat precum sînteţi, reieşind din inevitabilă criză de timp, citeşte doar capodopere, cărţi importante sau şi volume întîmplătoare?

– Nu citesc/recitesc doar capodopere, ar fi îngrozitor. Citesc mult la întîmplare, după cum mă duce curiozitatea. În cazul multor (dar nu al tuturor) “bestsellers”-ilor, simplul fapt al încetinelii lecturii îmi diminuează curiozitatea faţă de text; cunosc formula, ştiu ce va urma, cu lupa atenţiei nu descopăr mai nimic interesant la nivelul micilor detalii. Iar micile detalii sunt extrem de importante pentru mine. Dacă aş citi mai repede, le-aş putea ignora absenţa şi aş fi răsplătit cu alte plăceri, mai umane, pe care le poate oferi (para)literatura şi chiar kitsch-ul literar.

– Distinse domnule Matei Călinescu, iată, aici, la Chişinău, rostesc (scriu) acum verbul „a risipi”, pe care, peste multe fuse orare şi mii de chilometri, Internetul Vi-l aduce pe ecranul ordinatorului acolo, în Bloomington, în SUA. În clipa în care îl citiţi, la ce Vă gîndiţi? Adică ce gînduri şi sentimente Vă trezeşte ad hoc acest „a risipi”? E un verb latent – dramatic, nostalgic, dureros, cum e?...

– Verbul “a risipi”? Ce-mi sugerează? Multe, de la “Întoarcerea fiului risipitor” la bogăţii risipite; de la sensul arhaic-melancolic “de a ruina” (“turnul în risipă”) la a (se) împrăştia (“se risipeşte ceaţa”), la banalul “a cheltui prea mult”. Dar de ce îmi puneţi această întrebare? M-aţi făcut foarte curios şi v-aş fi recunoscător dacă a-ţi include răspunsul în versiunea tipărită a întrebării.

– Mă ispitise umbra unei triste prezumţii că pentru noi, românii, acesta ar fi un verb-stigmat... Să dea Domnul să nu fie aşa... Dar, a insista în decelarea/explicarea lui „a risipi” ar însemna să relansăm dialogul nostru. Poate, cu altă ocazie, legată, să zicem, de speranţa că, în iunie 2003, veţi veni la a cincea întîlnire a scriitorilor români din întreaga lume, care va avea loc în Basarabia. Până atunci, Vă asigur de simpatia şi înalta noastră consideraţie. Aşadar Vă aşteptam la Chişinău.

– Sper şi eu.
Chişinău -Bloomington, 28 decembrie 2002

Dialog

Leo BUTNARU

EU UNUL CONSIDER CĂ LITERATURA ROMÂNĂ NU ARE NICI O PROBLEMĂ, ACESTEA, PROBLEMELE, FIIND EXCLUSIV ALE FIECĂRUI SCRIITOR ÎN PARTE

– Relativ recent aţi publicat romanul „Copil la ruşi”. Ce reprezintă această nouă apariţie editorială pentru dvs.? Ce înseamnă pentru dvs. locurile copilăriei?

– S-o luăm ab ovo. În toamna anului 2000, pe 6-7 septembrie, am scris un text uşor ludic, dar intens metaforic, pe care l-am intitulat (parţial-parantetic-postmodernist) „Provincia sau e(v)ul me(di)u”. Adică, ar fi trebuit să se înţeleagă că era vorba de eul meu, text care avea un motto din C. A. Rosetti, de la 1845: „...este prevestire că condeiului îi va şedea bine odată în mâna mea”. Textul respectiv, de doar 15 mii de semne... (De fapt, pe atunci încă nu scriam la computer şi nu erau decât 4 sau 5 pagini obişnuite la maşina de scris – un „Olivetti” italienesc... Dar uite, se deschide, se „autopropune” un inter-subiect, să zic: acea „Olivetti” o aveam de la colegul Vasile Oltean, directorul muzeului „Prima şcoală românească” din Şcheii Braşovului, în loc oferindu-i o maşină cu litere chirilice – un „Trembler de Lux” de fabricaţie iugoslavă, în baza licenţei franceze, pare-se; o maşină cu care scrisesem până în vara anului 1989, când Basarabia a revenit la alfabetul latin. Dl Oltean cerceta arhivele, dădea de documente scrise în limba slavonă veche, pe care o cunoştea în baza studiilor sale teologice şi, prin urmare, când îşi completa bibliografia la textele ştiinţifice, avea nevoie să dea titlurile operelor în original.) În fine, acele patru-cinci pagini au stat în sertarele mesei de scris până în anul 2005, la sfârşitul căruia, dimpreună cu un alt text, „În căutarea secolului pierdut”, le-am publicat în revista „Sud-Est”. Părea să fie un lucru obişnuit... dacă nu ar fi urmat telefoanele a doi colegi, pe care îi respect pentru prestanţa lor profesionistă şi pentru judecăţile axiologice, şi anume – Serafim Saka şi Arcadie Suceveanu, care mi-au spus că le-a plăcut „Provincia sau e(v)ul me(di)u”, mai întrebându-mă dacă public şi continuarea acelui text.
Care continuare, dacă nu o aveam? „De ce nu ai încerca să dezvolţi tema?” m-a întrebat S. Saka , ceea ce mi-a dat de gândit, astfel că anume de aici încolo s-a şi declanşat romanul memorialistic propriu-zis, intitulat mai apoi „Copil la ruşi”.
Iar la întrebarea ta, dragă Ovidiu Vintilă, s-ar putea potrivi mai multe răspunsuri, însă adevăratul dintre ele ar fi că acele/ aceste memorii în devălmăşie cu poezia şi fantezia se vor a fi un omagiu adus Providenţei şi părinţilor mei, cu numele Anastasia şi Teodor, nume „rostuite şi rostite cu amăruia miere din paradisul cuvintelor”; dânşii „au fost cei graţie cărora, în 1949, când se împliniseră exact 2 mii de ani (ca s-o încep şi eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărui şi eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe astrele Vega şi Altair susţinute de aripile clipocitoare ale Constelaţiei Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul îşi scapără coarnele de cremenea Carpaţilor sau de gheaţa Răutului, pe atunci râu încă important. Nu sunt bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice, deoarece consider că nobleţea necertificată a scriitorului ce aveam a deveni este în afara tabieturilor ereditare, precizând că părinţii mei erau simplisimi ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de colectivizarea şi colonizarea ruso-sovietică”, ca să citez de la pagina 12 a cărţii în cauză.
Iar pentru a spune ce înseamnă pentru mine locurile copilăriei, ar trebui, pur şi simplu, să repovestesc zeci şi zeci de file din „Copil la ruşi”, pentru a se înţelege că eram, de fapt, Copil în grădina lui Dumnezeu, în împărăţia raiului pământesc şi al acelei vârste fascinante cu adevărat. Şi mă bucur că aceste lucruri le-au înţeles mai mulţi dintre cei care mi-au recenzat romanul, în special Ştefan Borbely şi Răzvan Voncu, ale căror opinii se află în percuţie de ecou cu cele pe care le auzisem, acum mai mulţi ani, de la Serafim Saka şi Arcadie Suceveanu, iar înaintea lor – de la Valentina Tăzlăuanu şi Victor Gherman care, la „Sud-Est”, au fost cei dintâi cititori ai primelor pagini din încă nici de mine presupusul roman ce s-ar fi putut filia din „Provincia sau e(v)ul me(di)u”. Ceea ce era perfect în acord cu al doilea motto care însoţea acele 4-5 pagini, selectat dintr-un text de Livius Ciocârlie: „Nu ştii, abia presimţi, ce se ascunde în tine. Te surprinzi necontenit cu ceea ce eşti în stare să faci”. Deci, nu greşesc dacă spun că acest roman memorialistic mi s-a dezvăluit drept o mare surpriză, pe care am putut să mi-o fac mie însumi, dar dedicată, spuneam, cu adâncă şi, concomitent, înaltă recunoştinţă Providenţei şi părinţilor mei.

– Rememoraţi vă rog pentru cititorii revistei momentul debutului dvs. editorial.

– La aparitia cărţii de debut eram, probabil, bântuit de galopul – în circuit închis – al unei... zebre a emoţiilor. Adică, situaţia părea dungată în alb şi negru, albul însemnând bucuria apariţiei, în sfârşit, a „Aripei în lumină” (acesta e titlul cărţii), iar negrul – tristeţile cauzate de aşteptarea şi incertitudinile pe care le-am încercat circa trei ani, cât a stat cartea la editură. De altfel, ca şi manuscrisele unor colegi de generaţie care ar fi trebuit să debuteze la vârsta-le de 23-25 de ani, însă suspiciunile mahărilor ideologici ai timpului le-a decalat cu 3-4 ani momentul apariţiei primelor cărţi. În fine, prin 1973 a fost inaugurată colecţia editorială „Debut”, căreia, în amarul glumelor din acele timpuri sovieto-imperialiste, îi spuneam... „De băut”. Pentru că se şi cam bea pe atunci, şi de tristeţe, şi de eventuală scânteie de bucurie cam disperată. Iar noi, unii dintre tinerii scriitori, trăiam într-o stare de cvasiboemă, deoarece, în pofida clamoros-optimistelor documente de partid, nu prea vedeam zări senine în faţă. Starea de incertitudine era sugerată şi în poemul care dădea titlul cărţii mele de debut: „zborul păsării/ se vede/ jumătate – / o aripă-n lumină, / cealaltă-n obscuritate”.

– Ce aţi simţit când aţi avut pentru prima oară în mână volumul de debut?

– Sentimente amestecate. Bucurie, dar şi regretul că era imposibil să o fi editat la Iaşi sau Bucureşti, Cluj sau Craiova...

– Sunteţi cel mai autorizat traducător din avangarda rusă de la noi. De unde pasiunea aceasta?

– În 1964-1965, mi s-a întâmplat să învăţ la şcoala nr. 11 „Ion Creangă” din Chişinău, unde deprinsei şi ceva ruseşte, adică la această materie fiindu-le superior colegilor mei din comuna Ciocâlteni, raionul Orhei, unde a fost să-mi închei studiile medii. Şi uite aşa, ca din senin, mă pomesc ispitit de dorinţa de a traduce un poem de Serghei Esenin – „Beriozka” („Mesteacănul”). Mi se părea simplu, dar, trebuie să recunosc, nu mi-a ieşit pasienţa. La acea vreme, la ţară, nu dispuneam barem de un dicţionar rus-român. Pe atunci, bineînţeles că nu eram la curent că, provizoriu, şi Esenin aderase la avangardism, lansând împreună cu Anatoli Mariengof „Manifestul imaginismului” (1914).
Dar peste un an-doi, ajuns student la jurnalism şi filologie, împreună cu colegul Mihai Poiată-Ştefan deja recitam, sacadat, din metaforele futuriste ale lui Maiakovski: „Na ceşue jesteanoi râbî/ prociol ia zovî novăh gub./ A vî/ noktiurn sâgrat’/ mogli bî/ na fleite vosdostocinâh trub?” („Pe solzii peştelui, lucioşi, de tablă,/ citii chemări de buze diafane./ Dar voi/ nocturne/ aţi putea cânta/ la flautul înaltelor burlane?”) – aceste şi alte versuri pe care aveam să le traduc abia peste patruzeci de ani şi care au intrat în volumul „Eu şi Napoleon”, publicat anul trecut la editura „Ideea europeană”.
Apoi, prin 1967, unele memorii despre avangardă şi avangardişti le-am citit în cartea lui Valentin Kataev „Trava zabvenia” („Iarba uitării”). La acea vreme, şi revista „Secolul 20” publica texte despre şi din avangardele europene... Cam de pe acolo, de pe atunci porni ataşamentul meu pentru fenomenologia novatoare, nonconformistă, verbocreatoare a avangardei.
Dar, în mod concluziv, ar fi de constatat că motivaţiile necestăţii avangardei în preocupările tale, în destinul tău le identifici prin intuiţii, lecturi, studiu, emaptie, în retro(per)spectivele istorice, dar, ce este important de reţinut, le sesizezi şi în prezentul propriilor atitudini şi predispoziţii creatoare, preferinţe şi ataşmente artistice afine autorilor, lumii de până la tine. Implicit... explicit vorbind, eu sunt dintre cei care cred în validitatea percepţiei, modului-metodei (ambele la plural) de a crea şi în contemporaneitatea noastră în spiritul (şi spectrul) novatoarelor stilistici imprevizibile, surprinzătoare ale avangardei. În genere, avangarda mi se pare a fi predestinata dinamică întru perpetuă contemporaneizare a conştiinţei şi creativităţii umane. Cine ar putea „izgoni” din prezentul nostru, dimpreună cu avangardismul, (şi) predispoziţiile creatoare clasiciste, romantice, simboliste, neoclasiciste, neoromantice? (Ha! Oare se poate spune şi... neopostmoderniste?... Curios, nu?...) Adică, deja şi avangardismul ţine de constantele, de entropia de peste timpuri ale artei, inclusiv ale literaturii.

– Care este cel mai apropiat scriitor avangardist rus de sufletul dumneavoastră şi de ce?

– Probabil, Velimir Hlebnikov, personalitate neordinară, impetuoasă şi polivalentă, care a conjugat în mod original imaginaţia poetului, prozatorului, dramaturgului, deducţiile omului de ştiinţă şi viziunea filosofului în stare de simbioze captivante, de o ideaţie de primat, stimulatoare a noi descoperiri de orizonturi spirituale. Prin urmare, în lucrările sale, indiferent de gen – poezie, proză, dramaturgie, eseu, studiu teoretic –, nu e cazul să încercăm a autonomiza metafora de ipoteza savantă şi de sagacitatea existenţială general umană.
În acest context, nu aş putea spune dacă n-ar avea şi ruşii oarece obsesii (sau poate complexe)... protocroniste, însă anume un text hlebnikovian – poemul în proză „Ispitirea Păcătosului” –, publicat în numărul 4 din anul 1908 al revistei „Vesna” („Primăvara”), este luat drept primă bornă a futurismului rus. Fără a trage concluzii, să ne amintim că „Manifestul futurismului” al lui Giuseppe Marinetti avea să apară în februarie 1909, astfel că în anul acesta, 2009, lumea a marcat centenarul anunţării unei gândiri globale, care a făcut să explodeze codurile artelor – ale picturii, literaturii, cinematografiei, ba chiar, susţin unii, şi cele ale modei, până şi – nota bene! – ale bucătăriei. (Nu, aici nu ar fi vorba de mămăliga care, uneori, detonează şi ea...)
Dar să revin la Hlebnikov: el îmi este apropiat şi din considerentul că în opera sa am aflat şi posibile tangenţe cu creaţia unor autori români sau născuţi în România. Spre exemplu, trăind şi creând în tumultul literaturii europene de avangardă, Tristan Tzara este oarecum afin lui Velimir Hlebnikov care, la rândul său, e de presupus, nu era străin de suflul general-continental al frământărilor estetice de la începutul secolului trecut. Astfel, poetul şi teoreticianul ce a plecat din România în Germania trăia în arta sa, precum remarca Marcel Raymond, elanul unei tinereţi revoltate, obsesia catastrofei, accentul discursului său, ca şi cel al nordicului confrate, fiind uşor profetic. Precum la Hlebnikov, textele lui Tzara învederează o abundentă declanşare lingvistică plăsmuitoare de asonanţe insolite, de armonii elaborate cu bune şi „încrâncenate” intenţii-proiecte de creaţie. Ambii poeţi caută fondurile lingvistice ancestrale, primitive, elementare, însă prin ele însele poetice şi în stare să sugereze noi perspective metaforice. Tzara spunea: „Sub fiecare piatră se află un cuib de cuvinte (sub. mea, L.B.), iar substanţa lumii e formată din rotirea lor rapidă”, ceea ce, când traduceam eseul lui Hlebnikov Despre poezia contemporană, m-a făcut să citesc-recitesc cu atenţie sporită chiar prima şi a doua frază din respectivul text: „Cuvântul trăieşte o viaţă dublă. El ori creşte pur şi simplu ca o plantă, plodind o întreagă druză de pietre sonore (sub. mea, L.B.), învecinate lui, şi atunci începutul sunetului are o existenţă pură, iar partea de raţiune exprimată de cuvânt rămâne în umbră etc”. Am pus alături „pietrele” lui Tzara şi cele ale lui Hlebnikov, „găsite-identificate-colectate” cam din aceeaşi perioadă (1916-1919), înţelegându-le drept material de construcţie întru pregnanţa modernităţii literaturii lumii. Şi încă o analogie: preocuparea pentru giratoriu în lingvistică, să-i zic aşa, e caracteristică ambilor poeţi, pentru că aceleiaşi substanţe formate din rotirea rapidă a cuvintelor, la Tzara, îi aparţin şi constituientele lingvistice care îi oferiseră lui Hlebnikov prilejul să constate că: „În toate limbile, V înseamnă rotaţia unui punct în jurul altuia, fie pe o circumferinţă deplină, fie doar pe un segment al ei”, iar K „simbolizează absenţa mişcării, repaosul unei reţele de n puncte care-şi păstrează mutual poziţiile; sfârşitul mişcării”.
Iar o altă percuţie de ecou ideatic pare a se întâmpla, la distanţă de peste patru decenii şi jumătate, între celebra piesă „Rinocerii” (1959) a lui Eugen Ionesco şi următorul poem hlebnikovian:

„Legea scrânciobului cere,
Nu a cerului,
Să ai încălţări ba mari, ba strâmte.
Uneori noaptea, alteori ziua te-arăţi îngăduitor,
În timp ce stăpânirea pământului i-i menită
Ba omului,
Ba rinocerului”.
(1912)

– Vorbiţi-ne, vă rog, despre underground-ul moscovit. Seamănă acesta cu vreo mişcare din România?

– O, ce temă de... epopee! Nu am reuşi să o elucidăm cât de cât satisfăcător nici în câteva interviuri, astfel că, aici, mă voi referi doar la unele momente care au avut ecou în conştiinţa mea de, cândva, tânăr scriitor... sovietic, mai târziu – de scriitor român (sper: matur...) cu... cărţile în regulă. Cu anumiţi protagonişti ai ex-underground-ului aveam să mă întâlnesc personal, cu unii din ei chiar m-am împrietenit, am tradus din creaţia lor.
Anul acesta, pe 15 septembrie, se vor împlini 35 de ani de la nefast-celebra „Expoziţie a buldozerelor”, vernisată de un grup de pictori pe un loc viran din Moscova, sub o burniţă de ploaie, lucrările lor stând direct pe pământul umed. Se adunaseră în jur de 500 de vizitatori. La un moment dat, însă, şi-au făcut apariţia trei buldozere şi câteva maşini de stropit care, înaintând ameninţător, făcură una cu pământul o mare parte din acea expoziţie. Iar fragmentele de pânze au fost adunate grămadă şi li s-a dat foc, ceea ce a făcut mass-media occidentală să recurgă la o paralelă între rugul de lângă staţia de metro „Beleaevo” din capitala URSS şi pieţele germane din interbelic, în care fascismul ardea cărţile marilor autori. Mediatizarea „de după dâmb” ( iz za bugra), cum i se spunea în argou sovietic Occidentului, a fost una fără precedent, de o stupefacţie şi de un protest nemaiîntâlnite până atunci, astfel că cei (printre care eram şi eu) ce stăteau cu urechea la „Vocea Americii”, „Europa liberă”, „Deutsche welle” trăiau şi dânşii, intens, furios, acel eveniment înnegurat, anulat de revoltătoarea agresiune bolşevico-fascistă a brejnevismului ideologic.
De ce pornesc de aici, de acolo? Pentru că acel eveniment a rămas în istoria ex-sovietică drept unul de răscruce, covârşitor în manifestarea avangardei în epoca represans.
Unul din organizatorii acelei expoziţii de pomină a fost Oskar Rabin, mai apoi – emigrant, ajuns pictor celebru în Occident. Ei bine, cu numele şi rememorarea activităţii sale de uderground-ist aveam să mă reîntâlnesc peste trei decenii, când traduceam din versurile poetului Ian Satunovski, şi el un protagonist al rezistenţei la ostilele presiuni ideologice, şi nu numai, ale puterii din epoca represans. Amândoi făceau parte din aşa-numita Şcoală de la Lianozovo (Lianozovo fiind o localitate situată la 40 de kilometri depărtare de Moscova), unde se crea artă neoficială, unde se organizau seri de lectură, unde se vernisau, clandestin, expoziţii de pictură care marcau, parcă, orizontul testamentar al avangardiştilor din primele decenii ale secolului XX. Astfel că în anul 2005 a apărut în traducerea mea cartea de poeme a lui Ian Satunovski „Lupii de-ne-vorbit”.
Apoi am făcut schimb de mesaje mail cu un alt poet al subsolurilor artistice de odinioară, Serghei Sighei, care, împreună cu soţia sa, poetesa Rî Nikonova, în anii 60 ai secolului trecut au editat la Sverdlovsk revista samizdat „Nomer” (Numărul), iar pe la mijlocul anilor 70, la Eisk, regiunea Krasnoiarsk, pe cea intitulată „Transponans”. Din 1998, Sighei şi Nikonova s-au stabilit în Germania, iar în schimbul de mesaje cu el puneam la cale editarea versurilor pictorului şi poetului avangardist Serghei Podgaievski, pe care să le ilustreze anume chiar el, Sighei, şi care urmau să apară la editura „Hebreo erante” din Madrid, precum s-a întâmplat cu volumul de poeme „Lu” al lui Igor Bahterev, tradus de asemenea de mine şi publicat de exegetul în avangradă Mihail Evzlin, în tehnică futuristă mixtă, care îmbină poligrafia cu manopera. Însă, din varii motive şi din păcate, proiectul nostru a rămas, deocamdată, nedus la capăt.
Iar dacă veni vorba de Siberia, trebuie să spun că tot din acel spaţiu (Krasnoiarsk) se trage şi Evgheni Popov, care, după ce s-a stabilit la Moscova, împreună cu Viktor Erofeev a iniţiat, în 1979, elaborarea revistei nesubordonate cenzurii „Metropol”, care a constituit cel mai răsunător caz de nesupunere literară... colectivă, printre colaboratori fiind Bella Ahmadulina (pe care o cunoscusem, prin 1976, când venise cu un program de lecturi la Chişinău), Andrei Voznesenski, Evgheni Rein (aveam să-l cunosc personal prin 2004), Vladimir Vâsoţki... – în genere, acea rezistenţă la ideologicul comunist o percepeam atunci, mi-o reamintesc şi acum, pe fundalul glasului răguşit-spasmodic, convulsiv al poetului şi bardului underground Vâsoţki... Unicul număr al revistei-almanah „Metropol” a fost editat în Occident şi a provocat ultimul scandal literar de proporţii în epoca brejnevistă. (Unul din cele 12 exemplare salvate ale revistei se află la muzeul „Lumea, progresul, drepturile omului” ce poartă numele lui Andrei Saharov. Iar E. Popov îmi povestea cum, pentru un alt exemplar, din cele confiscate şi ajunse pe mâini necurate, l-a chemat la tribunal pe unul dintre torţionarii morali ai scriitorilor, Feliks Kuzneţov, scriitor şi el, care, într-o emisiune TV, arătase respectivul exemplar. Popov îi telefonează şi-i spune: Întoarce-ne revista, pentru că nu ai nici un drept să o deţii; ea e a noastră, a celora care, în 1979, la propunerea ta şi a altor trepăduşi, am fost excluşi din Uniunea Scriitorilor etc. Cinic, Kuzneţov îi răspunde că nu mai are exemplarul de „Metropol”, pentru că... l-a lichidat, i-a dat foc! Popov îl atacă pe Kuzneţov la tribunal, pentru că acesta ar fi nimicit o proprietate privată, care nu-i aparţinea, astfel că licheaua care spusese că lichidase revista s-a văzut nevoit să i-o returneze, totuşi, aceluia care a fost printre fondatori şi care o redactase împreună cu Viktor Erofeev. Ba mai mult, Evgheni Popov era urmărit de KGB până şi în plină perestroika, în 1988, pentru că a fost printre autorii almanahului de literatură contemporană „Katalog”, publicat în SUA.
Iar unul din celebrii undeground-işti moscoviţi, cu care aveam să ajung prieten şi căruia i-am românizat trei cărţi de poeme, a fost regretatul poet Ghennadi Ayghi, foarte popular în Occident, dar care, în URSS avea să-şi publice prima carte abia în 1988! Am remarcat că unul din volumele sale de poeme apărut în perioada perestroika este prefaţat, elogios, chiar de Evgheni Evtuşenko, care, din câte îmi aduc aminte, în anii de grea cumpănă pentru Ayghi, nu schiţase barem un gest cât de vag întru apărarea nedreptăţitului coleg... În fine, situaţii din epoca represans se regăsesc chiar în versurile lui Ayghi – spre exemplu, în acest poem, izvodit de nefasta întâmplare cu interzicerea vernisării expoziţiei din lucrările lui Marc Chagall, în 1967, la Moscova: „... şi Promovata Bovină/ cobora Maestre de pe simeze picturile Domniei Voastre/ turnătorii le aruncau care şi cum –/ «Peste oraş» fu izbită de caroseria camionului...”
Iată, schiţat cât se poate de laconic, un posibil răspuns la întrebarea despre underground-ul oarecum implicat şi în destinul meu, prin întâlnirea cu unii dintre protagonişti sau doar cu creaţia lor; prin percuţiile de ecou, care mai ajung spre mine din anii când ascultam cu sufletul la gură, enervat de bruiajul rusesc, emisiunile de la „Svobodnaia Evropa” (Europa liberă), „Golos Ameriki” (Vocea Americii) sau „Deutsche Welle”, în special emisiunea „Pe deasupra barierelor”, botezată astfel cu titlul unei cărţi de tinereţe (1914-1916) a lui Boris Pasternak, şi el unul din marii nedreptăţiţi, aflat până în clipa morţii sub presiunea ostilă a Kgb-Kremlinului.

– Sunteţi unul dintre reprezentanţii de seamă ai generaţiei 80 atât din România, cât şi din Republica Moldova. Comunicaţi în acea perioadă cu scriitorii congeneri de dincolo de Prut? Cum vedeţi astăzi, cu detaşarea nu puţinilor ani care au trecut, generaţia 80 de pe ambele maluri ale Prutului?

– De unde comunicare?! Pentru prima oară mi s-a permis să trec Prutul la sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie 1987... Eram împreună cu mai tinerii mei colegi şi prieteni Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi Theo Chiriac. Surprinşi şi derutaţi, am văzut aievea coşmarul care se întâmpla, timp de două ore, la vama Ungheni. Partea tehnică a săltării vagonului de pe şine, ca să i se pună roţi pentru ecartament european, ne-a interesat mai puţin, deoarece am simţit sporita atenţie agresivă a vameşilor, care parcă nici nu auziseră că în URSS e în plină desfăşurare perestroika, dânşii manifestându-se pe vechi – cinic, obraznic, provocator.
Atunci, pe 4 septemebrie, pare-se, dintre congeneri l-am cunoscut doar pe Matei Vişnec, în casa actorului şi poetului Arcadie Donose, unde mai venise şi celebrul regizor Ion Popescu Gopo. Peste două săptămâni, aveam să aflu de la „Europa liberă” că Vişnec rămăsese în Franţa.
Până în 1989, fusesem publicat cu un singur poem în revista „Convorbiri literare” (nu ştiu cum ajunsese textul acolo) şi cu alte câteva texte în antologia de poezia română din Basarabia „Constelaţia lirei”, apărută la Bucureşti.
Însă, cu unsprezece ani mai înainte, la Chişinău, i-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi Mircea Tomuş, care erau oaspeţi la zilele literaturii sovietice care, de data aceea, se ţineau între Nistru şi Prut. Iar pe 12 decembrie 1989, în drumul lor de întoarcere de la Moscova spre Bucureşti, la Chişinău se opriseră Dumitru Radu Popescu, Anghel Dumbrăveanu şi Mircea Radu Iacoban. Ţin minte ca astăzi, şi există martori – colegii prezenţi atunci şi acolo, că cineva dintre noi le spuse confraţilor ce plecau în dreapta Prutului – mai mult, în glumă, fireşte, – „Vă lansăm în revoluţie”, fără a şti, bineînţeles, ce avea să se întâmple la Timişoara pe 16 decembrie. Astfel că, uneori, intuiţiile scriitorilor sunt remarcabile seismografe ale istoriei...
Despre fiecare din aceste întâlniri aş putea povesti, în detalii, multe lucruri, dar, dat fiind spaţiul restrâns al „Bucovinei literare”, deocamdată le las la stadiul de „statistică”... afectivă. Doar, poate, mai amintind – acum, ad hoc, – chiar de prima-prima mea întâlnire, pe viu, cu un scriitor român. Şi cine crezi, dragă Ovidiu Vintilă, că a fost acela? Nimeni altul decât... Mihai Novicov! Unul dintre stâlpii realismului socialist în literatura română, nu? Era pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971, eu fiind încă student. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl Novicov la Chişinău, dar a fost prezent şi la una din şedinţele cenaclului literar „Luceafărul” de pe lângă ziarul „Tinerimea Moldovei”. Momentul l-am fixat şi în jurnalul meu, „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două ore în picioare, să asculte versuri...”
Mai ţin minte că în acea seară Petru Zadnipru (autorul poemului imnic ce conţine şi celebrul catren „Moldovenii când se strâng/ Şi-n petreceri se avântă,/ La alt colţ de masă plâng/ La un colţ de masă cântă”) ne-a vorbit despre o conversaţie a sa cu Ana Blandiana, pe atunci populară şi în Basarabia.

– La un moment dat s-a discutat foarte mult despre problema canonului în literatura română. Dvs. de ce parte a baricadei vă situaţi? Ce părere aveţi faţă de aceste discuţii?

– Am impresia că am participat şi eu la câteva discuţii referitoare la canon, am răspuns la o anchetă-două ce vizau această temă. Nu mi-am recitit acele texte, dar consider că, între timp, opiniile mele s-ar fi putut modifica uşor, atât ca ideaţie, cât şi ca accent, nuanţe.
Prin urmare, ce pot spune, astăzi, despre problema canonului? În genere, indiferent de epocă, dar mai ales de curente, şcoli, canoane, generalizări, depistări de constante şi de locuri comune la diferiţi autori, arta totdeauna a stimulat erupţiile sau, mai potolit, manifestările posibilităţilor individuale ale unui om, ale unui artist anume care nicidecum nu e obligat – să zicem, astăzi, – să se înfeudeze postmodernismului sau – retro-angajat – modernismului, avangardei, post-avangardei. El nu trebuie să-şi pună problema „de a urma”, „de a se afilia”, „de a respecta” etc., ci trebuie să se lase liber în procesul de manifestare personală şi care personalizează. Conform energiilor şi particularităţilor sale creatoare, – încolo, „amprenta” esteticii timpului se „insinuează” în conştiinţa mai multor oameni – artişti sau admiratori ai acestora, devenind parţial specifică, însă nicidecum totalitară, lăsând adică destule altfel de spaţii neconforme cu dominanta („canonică”), în care alţi autori pot fi clasicişti, romantici, suprarealişti, impresionişti, simbolişti etc., etc. Este important ca individualitatea lor, şi la componenta axiologică, să fie convingătoare! Astfel că nu pare deloc gratuită opinia că, astăzi, în relativismul cam generalizat al pedalării pe postmodernism, se acutizează opoziţia, parcă, dintre două tendinţe radicale: pe de o parte, tendinţa spre universalism, pe de altă parte – irezistibila aspiraţie spre o tot mai distinctă individualizare. Iar discuţiile despre canon par a fi tot mai obosite, nu ştiu dacă şi inutile deja. Cine dintre scriitorii serioşi, adică maturi şi conştienţi de sine, s-ar putea gândi să urmeze un set sau altul de reguli, din care ar face parte sau ar reieşi ansamblu de procedee artistice „specifice” epocii noastre, dar mai ales – literaturii române, în generalitatea prezentului ei de manifestare sau de manifestare în prezent? Nu este exclus ca noţiunea de canon să fie considerată deja un arhaism (recent-reticent) şi să fie reintrodus în DEX cu menţiunea Înv. – învechit.
Prin urmare, se creează impresia că ne-am afla într-o transcanonicitate (sau: transcanonism?) când, parcă, revine la ordinea zilei valabilitatea observaţiei lovenesciene despre domnia unei „bunăvoinţi principiale faţă de toate fenomenele de diferenţiere literară”, dintre care unele – este evident – nici nu caută o corelare cu eventualele (dar, înainte de toate, necesarele) evaluări axiologice în baza modelelor, criteriilor, dogmelor, canoanelor, autohtone sau cosmopolite. Iar „lipsa” canonului exclude deja revitalizarea certei dintre antici şi moderni. Şi admite... consolarea că, posibil, literatura, arta în general, se manifestă într-un regim transcanonic în care autorii sunt liberi să respecte sau ba prescripţiile celor vechi (unii destul de... actuali, ar trebui spus), dar şi să individualizeze, oricât doresc, discursul, formula, stilul care, consideră ei (şi nu fără temei), le permit să-şi dezvăluie mai adecvat alchimia conştiinţei şi subconştientului creator.

– Sunteţi un scriitor prolific. Aţi publicat peste şaizeci de volume de poezie, proză, eseuri, interviuri şi traduceri. Cum aţi reuşit această performanţă? Mai aveţi timp şi de altceva în afară de scris?

– Şaizeci e un fel de a zice, deoarece unele cărţi conţin inserţii din cele precedente, iar patru-cinci sunt pur şi simplu antologii. Altele sunt rodul strădaniei jurnalistului Leo Butnaru – spre exemplu, cele cinci volume de dialoguri (interviuri) cu peste o sută de personalităţi ale literaturii române. Am şi câteva cărţi mai speciale, cum ar fi cea de miniaturi poetice intitulată „Strictul necesar”, în colecţia „Cartea de vizită” a editurii „Prut Internaţional” (e chiar de dimensiunea unei cărţi de vizită), o alta, „Carantina maşinii de scris”, este o carte de poeme-manuscris, ilustrată cu propria-mi grafică, apărută în colecţia „Autograf” a Bibliotecii Municipale din Chişinău „B. P. Hasdeu”, iar o a treia, cea de traduceri din poezia unuia dintre ultimii avangardişti ruşi, Igor Bahterev, a apărut la Madrid într-o tehnică mixtă, pe care o practicau futuriştii de acum aproape o sută de ani (în special poetul Vasili Kamenski, care a fost şi unul din primii aviatori ruşi) – manopera îmbinată cu poligrafia. Prin urmare, ceea ce numeşti performanţă e şi un fel de alternanţă, de flexiune, să zic, întru diversitate de efort materializat într-o posibilă operă. Pentru că arta literară are, incontestabil, şi partea ei tehnică, regizorală, de edificare auctorială, dar şi de... construcţie prin... creaţie. Nu e prea simplu. Şi fiecare dintre noi procedează în modul său irepetabil.
Dar, ca să revenim la ceea ce s-ar numi performanţă, prolificitate... – draga Ovidiu, să ne cunoaştem locul şi posibilităţile, tot mai... intimidate de suta de volume a lui Balzac, ba chiar şi de jumătatea de sută de volume a lui Arghezi.
Sigur că am ceva timp şi pentru altceva – călătorii, întâlniri cu prietenii, vizitarea saloanelor de pictură, audiţii muzicale şi câte altele, însă, de cele mai multe ori, din acest altceva tot scris, tot literatură izvodeşte.

– Care sunt problemele literaturii basarabene actuale? Dar cele ale literaturii contemporane din România?

– Probabil, pentru cei care alcătuiesc ceea ce numeşti literatura basarabeană problema ar fi să conştientizeze odată şi pentru totdeauna că, propriu-zis, literatura basarabeană nici nu există, cum nu există literatura moldovenească (din dreapta Prutului), sau literatura ardelenească, cea oltenească, dobrogeană etc. La drept vorbind, în literatura care se scrie în Moldova Estică există două lumi paralele, precum a remarcat, într-o dispută tranşantă cu „localiştii”, cu păşuniştii clamoros-patriotarzi, colegul Eugen Lungu. Eu pot spune că mă interesează în mod exclusiv activitatea colegilor mei care scriu la revistele „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn” (aceasta publicată în oraşul Bălţi), „Stare de urgenţă”. Mulţi dintre aceştia sunt la ei acasă şi în cele mai prestigioase reviste literare din dreapta Prutului. Prin urmare, dânşii trăiesc exact în epicentrul problemelor literaturii contemporane din România, cum spune întrebarea. Numai că eu unul consider că literatura română nu are nici o problemă, acestea, problemele, fiind exclusiv ale fiecărui scriitor în parte atâtea câte le înţelege dânsul, pe cât(e) le poate depista şi, eventual, aborda. Daca ar fi altfel, noi ne-am zice: dar, dom’le, care ar fi problemele literaturii franceze? Dar ale celei engleze? Americane? Egiptene?... Să vedem cum le abordează şi le rezolvă ei, colegii de aiurea, ca să încercăm să învăţăm şi noi ceva din succesele sau eşecurile lor. Numai că problema cu problemele nu poate fi pusă astfel. Uniunea Scriitorilor din România nu-şi mai propune drept scop să rezolve probleme literare, ci, mai curând, doar sindical-existenţiale, să zic. Nici (tot mai) convenţionala colectivitate scriitoricească, nici fiecare scriitor în parte nu-şi mai ia angajamente în faţa naţiunii, societăţii, umanităţii, neantului... În orice caz, situaţia literaturii şi cea a celui/ a celor care o creează deja trebuie înţeleasă cu totul altfel, decât acum două-trei decenii.

– Ce scriitor sau scriitori români ar fi meritat Premiul Nobel?

– Cazul Blaga s-a discutat destul de mult, astfel că nu voi mai reveni şi eu la el, decât doar prin susţinerea opiniei celora care considerau şi consideră că autorul Cvartetului de Trilogii (a cunoaşterii, a culturii, cea valorică, cea cosmologică) ar fi meritat Nobelul. În ce priveşte prezentul, situaţia e oarecum delicată. Acum câţiva ani, din vreme în vreme, ne adunam la şedinţa consiliului PEN Centrului din Moldova, preşedintele punându-ne la curent că, cineva, undeva, ne roagă să înaintăm, dintre scriitorii români, o candidatură pentru Premiul Nobel. Sigur că, dimpreună, ne-am sfătuit, poate că ne-am şi ciondănit, dar, precum cerea tipicul, am propus candidatura. Mai bine zis, într-un rând – una, în alt rând – alta... Pentru că, asta e, între timp ne mai modificaserăm şi noi convingerile, simpatiile sau, poate, se schimbaseră doar sugestiile care veneau de undeva... În fine, chiar cred că doi dintre scriitorii români contemporani ar merita respectiva distincţie şi, dacă le-aş da numele, sigur că le-aş face oarece plăcere. Unde mai pui că eu sunt în bune relaţii, amicale, cu domniile lor. Numai că, dându-le numele, risc să-mi prejudiciez prietenia cu alţi doi sau trei (dacă nu chiar douăzeci sau treizeci!) colegi, care s-ar întreba de ce, adică, le-am trecut eu numele sub tăcere. Deci, nu dau un nume. Iar tema, cazul mi-au inspirat o nuveletă, pe care am publicat-o în revista „Contrafort”, în octombrie 2007, – se intitulează „Cu tot cu albituri” (spaţiile albe în text, nu altceva). E acolo exact situaţia virtuală în care un scriitor român află, năucit, că i-a fost atribuit premiul despre care vorbim...

– Anul acesta aţi împlinit şaizeci de ani, motiv pentru care vă urăm La mulţi ani! Dacă aţi fi la început de drum şi nu aţi fi optat pentru literatură, ce altceva aţi fi vrut să faceţi?

– Cred că aş fi reuşit să ajung pictor sau muzician. Şi până în prezent se mai întâmplă să desenez una, alta, să mai comit grafică, inclusiv – de computer. Şi până astăzi visez că dirijez o mare orchestră simfonică şi mai scriu poeme despre muzică, din care unul începe astfel:
„Sergiu Celibidache intenţiona să facă
semn de acord final
dând – brusc – din baghetă şi
zicând: etcetera – cetera însă
prinsă să zică ceva din Maramureş
interveni şi rapsodul popular căruia
câteodată îi vine să dea cu satârul în granit
şi eu
mi-am zis că deja e neserios să mă mai preocupe
brusc!-urile clipelor...” – da, probabil şi ale clipelor care s-au cernut în cei şaizeci de ani de care îmi aminteşti. Mulţumesc pentru urări.

– Ce proiecte de viitor aveţi? Ce are pe masa de lucru în momentul de faţă scriitorul Leo Butnaru?

– Trebuie să recunosc că ceea ce se numeşte criza globală a intrat brutal şi în literatura română, inclusiv în unele din proiectele mele. Aşa se face că un volum de proză şi altul de traduceri, pe care „juraseră” o doamnă şi un domn, ambii directori de editură, că le publică în 2008 au fost trecute pe linia de aşteptare. (Sper – nu pe cea moartă.) Astfel că mai să cad în bigotismul păgân al superstiţiilor şi să nu mai vorbesc de proiecte. Încerc să-mi urmez un ritm obişnuit, cel al scriitorului în libertate. Şi pot mărturisi doar că am în pregătire, chiar pe cale de a le finaliza, câteva cărţi – de proză, eseu, traduceri. Iar pentru a nu începe să cred că tot mai agresiva criză ar putea să mă lipsească de şansele de a le publica, peste un an, doi, trei, eu – ce să fac? – îi urmez pe cei care îşi pregătesc cărticelele cu citate încurajatoare, în a mea trecând, spre exemplu, şi următoarele idei ale lui Einstein, pe care cineva mi le-a trimis prin mail: „Să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe, dacă tot timpul facem acelaşi lucru. Criza este cea mai binecuvântată situaţie care poate să apară pentru ţări şi persoane, pentru că ea atrage după sine progresul. Creativitatea se naşte din necesitate, precum ziua se naşte din noapte. În perioada crizei se nasc invenţiile, descoperirile şi marile strategii. Cine depăşeşte criza, se depăşeşte pe sine însuşi, fără să rămână «depăşit». Cine atribuie crizei eşecul, îşi ameninţă propriul talent şi respectă mai mult problemele, decât soluţiile. Adevărata criză este criza incompetenţei. Problema ţărilor şi persoanelor este lenea şi indiferenţa pentru a găsi soluţii şi ieşiri din astfel de situaţii. Fără criză nu există duel, fără duel viaţa este o rutină, o agonie lentă. Fără criză nu există valoare. În perioada de criză înfloreşte ce e mai bun în fiecare, pentru că fără criză orice briză (briza am pus-o eu, în locul «vântului» din textul iniţial; îmi place adierea rimei interne „briză” – „criză” – l.b.) este o mângâiere. Dacă vorbim de criză, o promovăm, iar tăcerea este o exaltare a conformismului. În loc de toate acestea mai bine să muncim, să terminăm odată cu singura criză ameninţătoare: tragedia de a nu lupta, pentru a o depăşi”. Dar nu pot şti în ce măsură le-ar folosi aceste încurajări şi colegilor care, de la o vreme, stau cu manuscrisele în sertarele meselor de scris, în memoria computerului, în... uitarea editorilor... în pragul neantului...

– Cum vă gândiţi la ceilalţi, la cititorii dvs.? Există ei în momentul în care scrieţi?

– În primul rând, mă gândesc la colegii de breaslă la care ţin; mă gândesc că unii dintre ei ar putea fi eventualii cititori ai textului pe care îl trimit în lume. Abia după aceasta încerc să presupun cam cine ar putea să-mi fie cititorii, cei mulţi sau puţini, fără „să-mi ceară” să le fac rabat. Dar nu cred că cititorii există chiar „în momentul scrisului”. Dânşii apar abia după ce eu, autorul, recitesc şi emendez de câteva ori cele ce am scris. Iar dacă aveţi spaţiu, v-aş propune să reproduceţi unul din poemele mele, care se numeşte „Odă Marelui Cititor”:

„La vârsta, dar mai ales la experienţa pe care o am
nimeni nu mă poate priva de dreptul (şi stângul)
de-a avea sau nu dreptate, scriind, inclusiv
în stil etern-post-antic despre
oralitatea libertină care, intrând direct din stradă
îşi şterge tălpile de preşul dungat al
primelor şase versuri de până aici (mersi şi pentru atât!)
apoi, fără a-şi lua tălpăşiţa
intră familiar-textualist în discurs
încercând a seduce cititorul neexperimentat cu o sexy-cola
ici-colo permiţindu-şi a debita şi
uşoarele imbecilităţi convenţionale ale injuriilor drept
palimpsest pentru tabuul politicos al sexualităţii în
surdină.
O, cititor sedus, meriţi şi tu o odă! Prin
forţa lucrurilor şi a lecturilor
eşti complicele autorului înduioşat la gândul
de a trăi prin poemul său un transplant
din sine în altul – acestuia
oferindu-i dezinteresat ocazia de a fi
şi el (tu) CINEVA.
O, cititor talentat
ce mai! Cititor atât de bun încât
n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte alături de cel
al autorului; în egală măsură
voi daţi valoare literaturii – presupun, pentru că
în poezie nici un prepus nu e de neglijat
el, prepusul, armonizând perfect cu incertitudinea
atotdevoratoarei conştiinţe a lumii şi scriptorului
ce-ţi închină, o, cititorule, oda în care
se află cu o idee mai mult decât
sentimentele pe care le emană; ideea cu
Heraclit ce te poate învăţa a străbate drumul de la
un nimeni-anonimeni la un erou –, o
talentatule, priceputule cititor despre care
n-au aflat doar analfabeţii, de parcă
întreaga-ţi viaţă tu ai trăit în interiorul poemului care
trebuie obligatoriu citit, deoarece
Marele Cititor nu se poate percepe la auz
după ureche...”


Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Bucovina literară, Nr. 5, 2009

DESPRE CELEBRITATE / Chestionar

Leo BUTNARU

– Cum s-ar putea defini noţiunea de celebritate în epoca noastră şi ce mutaţii credeţi că s-au produs în raport cu etapele anterioare ale umanităţii?

– În cel mai rău caz – vip-ism, tele-superficialitate, gheată de aur la fotbal şi nu, ca acum un timp, coroana de laur la un concurs de poezie sau cea a campionului lumii la şah. Deci, totul s-a cam întors cu... picioarele în sus. Pentru că, se ştie, aduc celebritate şi picioarele unor vedete; picioare asigurate pe milioane... În cel mai bun caz, celebritate poate însemna şi primirea unui Nobel sau Goncourt etc. Mutaţiile ţin de... viteză: acceleratoarele de noutăţi pot face pe cineva celebru nu că peste noapte, ci în următorul buletin de ştiri de la globalizata, deja, televiziune a lumii internetizate. Şi, precum reiese din prima parte a răspusului, viteza este invers proporţională cu exigenţa, cu criteriile solide, credibile de valorizare (ca să nu mai vorbim de „criteriile” mai că... divine, precum se credea). (A se vedea atâtea „cele(p)rităţi” date în Guiness Book ce înregistrează mii de recorduri stupide care – asta e! – asigură şi ele un anume soi de celebritate... De fapt, problema nu că e veche, ci e chiar... antică, „întâmplătorii” nimeriţi şi ei în templul imaginar al gloriei fiind definiţi de Emil Cioran drept măscărici: „Dintre toţi Anticii (cu majusculă în original – l.b.), probabil că Epicur a ştiut cel mai bine să dispreţuiască gloata. Un motiv în plus ca să-l cinstim. Ce idee să plasezi atât de sus un măscărici ca Diogene! Grădina în chestiune ar trebui s-o frecventezi, iar nu agora, şi nici, cu atât mai mult, butoiul...”).

– Dar în domeniul literar-artistic, ce mai înseamnă să fii celebru astăzi?

– Dacă e să ne referim doar la România, ceea ce ar putea fi imaginat ca celebritate e foarte aplatizat, şters, cu doar câteva excepţii sezoniere, să zic: este omul, autorul ca şi celebru la un târg de carte de la EXPO, însă asta ţine doar până la următorul târg, din primăvară sau toamnă. Dar e de remarcat că scriitorul român nu-şi pierde speranţa şi aşteaptă... ordonanţa (nu, nu guvernamentală); „ordonanţa” Academiei Suedeze. Să-l... sudeze întru reputaţie, alias faimă. Faină.

– Tindeţi spre celebritate? Care ar fi încununarea ideală a operei unui creator în lumea actuală?

– Dacă tinde spre celebritate scriitorul român? Păi, chiar Călinescu părea să-l încurajeze, susţinând că: „Modestia nu-i o zeiţă favorabilă, ea e îngerul oamenilor mici”. Iar aproape fiece scriitor român nu se consideră decât mare...
În Basarabia, de unde vă răspund, cred că nu există nu numai criterii de valorizare şi omologare, întru adevărată celebritate, ci nici un gust critic corespunzător (de altfel, e o problemă panromânească), pentru ca să nu mai vorbim şi de un public cât de cât serios, care să poată pricepe o celebritate... serioasă. Unii basarabeni au ajuns renumiţi sau relativ renumiţi după ce s-au afirmat, mai întâi, în România, apoi dincolo de hotarele românimii de pretutindeni, adică – în satul global. Asta, chiar în cazul când aveau doar... 3 ani, precum Cleopatra cu Ghiţă cel plecat peste graniţă. E atât de populară fiinţa aceasta micuţă şi drăgălaşă, încât unii sunt gata să-i modifice numele, spre... renume, zicându-i: Cleopatr(i)a...
În ce priveşte domeniul nostru, cu părere de rău românii încă nu au un scriitor cu o celebritate mondială. Anume ea ar însemna ceea ce numiţi încununarea ideală.
Dar, revenind la situaţia loco, cred că e cam deocheat să tinzi, în Interriverania prutonistreană, spre celebritate. Ar fi mai indicat să munceşti în continuare serios, cât mai spre miezul culturii şi literaturii române autentice. Ceea ce nu înseamă însă că la Chişinău nu se fac fel de fel de clasamente, nu sunt declarate şi unse – şi... felegunse, cum ar fi zis Ion Creangă, – ca celebrităţi locale (până la Prut!) mai multe persoane care, însă, nu sunt, totuşi, şi personalităţi... Autoîncântările, personale şi de gaşcă, pe care şi le înalţă unii inşi s-ar putea defini cu titlul unei cărţi a lui Lev Şestov: „Apoteoza lipsei de temei”.
Iar pentru alţi confraţi, ar putea fi consolatoare opiniile (celebrului, totuşi) Julien Green, care mărturisea: „Mă gândeam la gloria literară când eram tânăr, şi foarte tânăr; la universitate. Începând din 1940, pot spune că nu mă mai gândesc deloc, pentru că nu mai cred în ea.”

Nr. 3, 2009

DUPĂ 20 DE ANI

Apostroful împlineşte 20 de ani de la înfiinţare. Într-o cultură a foiletonisticii, cum este cea română, faptul în sine nu înseamnă mare lucru, desigur. Într-o cultură a provizoratului, în care multe lucruri minunate sunt începute şi apoi abandonate, faptul că această revistă continuă să existe şi să publice lunar 30 de pagini de literatură română poate însemna totuşi ceva (măcar o dovadă de încăpăţînare din partea celor care o fac, dacă nu altceva!). V-am fi foarte recunoscători dacă aţi găsi timp să scrieţi ceva pentru numărul aniversar. Tema pe care v-o propun este următoarea:
– Ce înseamnă pentru dvs. literatura? La ce bun ceea ce facem noi, scriitorii? La ce bun literatura, literatura română în particular, şi la ce sînt bune revistele literare pe care ne încăpăţînăm să le facem? (M. P.)

Leo BUTNARU

– Ce întrebări (aproape) triste... Sau, poate, doar par a fi astfel din cauza crizei în toate, peste toate... Adevărul (mai) e, însă, că despre menirea literaturii, despre facerea-naşterea scriitoricească, despre reviste şi trecerea în revistă a acestor şi altor interogaţii mai că (maică!) necruţătoare şi a unor posibile răspunsuri ce sunt/ ar fi de fapt „variaţiuni pe o unică temă – autojustificativă” este imposibil să nu se intereseze lumea, înşişi scriitorul, cititorul, binevoitorul, răuvoitorul şi, cum le plăcea să creadă confraţilor de până la noi – de hăt foarte înapoi – să să intereseze zeii, muzele, regii. (Spre exemplu, Balzac spunea că scrie „la lumina a două principii supreme: Dumnezeu şi Monarhia”.)
Ne punem întrebările şi încercăm să răspundem la ele – din ce motiv? Că nu ar fi propice timpurile pentru scriitor, pentru literatură, pentru a visa frumos, în general? Că e criză, că e, parcă, briză de preapocalipsă? Sau, poate, de oarece lipsă e briza? Eu unul îmi zic că la fel de îndreptăţiţi ar fi să-şi pună aceste întrebări, aplicate noţional-profesionist la propria-le îndeletnicire, şi compozitorii de muzică zisă grea, simfonică, uşor agonică. Pentru că ei, în orice timpuri, nu au prea avut aflux de auzitori, dar, iată, au rezistat, rezistă, chiar dacă nu au publicul Madonei sau al lui Jakson (oricare, nu obligator Michael). Şi încă ceva: ţările, ministerele etc. subvenţionează uriaşe orchestre simfonice care, de cele mai multe ori, nu aduc venit la visteria naţiunilor. De unde, de ce atare dărnicie („în pustie”)? Din mai multe răspunsuri posibile, cel esenţial cred că ar fi: pentru că muzica simfonică e o componentă indispensabilă a spiritualităţii umane, a naţiunilor luate dimpreună sau aparte, ceea ce a înţeles nu doar melomanul, ci şi tiranul. Fără muzica aceasta care nu aduce dividende umanitatea ar aduce oarecum ciudată. Adică, nedeplină, lipsită de integritate. Astfel că pentru mine răspunsul referitor la ce bun ceea ce fac scriitorii ar fi acelaşi, ca şi în cazul simfoniştilor-ghinioniştilor: pentru ca umanitatea să fie mai aproape de o posibilă integritate a ei ca spiritualitate. Sau, poate, doar să pară a fi astfel, dacă ne gândim la adagiurile biblice sau hegeliene conform cărora totul nu e decât iluzie sau, şi mai grav, – nu e decât vânătoare de vânt, (deşer)tăciunea (deşer)tăciunilor. Da, sigur, tragi-poetic spunând-simplificând, totul e: tăciunea tăciunilor. Însă, până a ajunge la tăciune, trebuie să arzi. Chiar dacă te pândeşte riscul să cazi, cu acest „să arzi”, în retorică, în vorbe mari, atât de neagreate de... neopostmodernişti (mi se pare, – pentru că odată ce au existat şi mai există neoromantici, neoclasici, de ce nu ar exista şi neopostmodernişti? Astfel s-ar depăşi, poate, impasul canonic şi confuziile de tot soiul pe care le creează atât de labila noţiune de: postmodernism).
Iar revista Apostrof este parte a literaturii şi, prin urmare, cade (înălţându-se!) sub incidenţa celor spuse până aici, în special – a necesităţii ei pentru o anume categorie de cititori şi, oarecum mai trist, a necesităţilor de tot soiul pe care le-a avut şi le are a le potoli întru (supra)vieţuire şi continuă dăinuire, iată, deja 20 de ani. Astfel că Apostof – una dintre revistele cele mai reprezentative din cultura noastră – nu e doar o publicaţie care împlineşte două decenii de existenţă, aproape simetric întâmplată pe treptele, promontoriile (de sfârşit şi de început) a două secole, ci e şi exemplu de perseverenţă în susţinerea unui înalt nivel profesionist întru respectul valorilor, în pofida impedimentelor şi dificultăţilor pe care a trebuit şi trebuie să le înfrunte. (Cel ce nu ştie să înfrunte, nu e de frunte!) Prin urmare, la aniversare, revista Apostrof este în egală măsură deja a istoriei literaturii şi culturii româneşti, precum e şi a prezentului şi, după cum arată semnele faste, după cum spun intuiţele în pofida timpurilor crizofalimentarismului, – e şi a viitorului. La mulţi ani!

Nr. 5, 2009

Un interviu din revista AGERO

Leo BUTNARU:

CRED CĂ AM O PREDISPOZIŢIE CREATIV-EURISTICĂ, DE AFLARE A NOUTĂŢILOR IDEATICE (NU DE PUŢINE ORI… ANTICE)

– D-le Leo Butnaru, ne cunoaştem, cred...de aproape 17 ani, dar este pentru prima dată când reuşim să realizăm un interviu, vă multumesc. Să începem cu ...începutul: ne întoarcem în timp şi vă rog să povestiţi cititorilor noştri cum a început scrisul, de unde a venit, unde aţi publicat prima dată…

– De 17 ani?... Din secolul trecut… În ultimul timp, ce repede mai trec secolele!… Ca să nu mai vorbim şi de veacul bietului om…
Cred că poezia mea nu a început cu scrisul, ci cu… înscrisul meu pe orbita ei – dacă e să ne amintim de unele vagi noţiuni din geometria şcolară despre poliedre cu vârfurile situate pe suprafaţa unei sfere. Vorba e că poezia îmi secunda preocupările de copil, acaparat de mai multe genuri de artă, pe care, autodidact, încercam să le practic. Ei bine, că desenam – era, incontestabil, şi meritul şcolii, dar intenţiile mele de a picta (acuarele, apoi ulei, şedinţe en plein air), cele de a sculpta (m-am apropiat de configuraţia unui urs din lemn, însă prea multe crestături de briceag adunasem pe degete pentru un lucru atât de neînsemnat!), de a modela măşti în tehnică papier-mâché (formă din argilă, lipituri din mii şi mii de fărâme de ziar, sugative, caiete de elev ,,casate” sau pur şi simplu…sacrificate pentru lucruri mai… importante; nu e aşa că arta cere jertfe?) – deci, aceste şi alte intenţii ţineau de o autodidaxie ingenuă, ceea ce însă nu exclude că ele toate erau nu că secundate de poezie, ci chiar – impregnate de ea. Plus că nu eram străin de muzică, fiind protagonistul care evolua în show-uri elementare pe scena şcolii sau cea a clubului sătesc… Adică, trăiam într-o atmosferă artistică pe care eu însumi mi-o râvneam, dar făceam ceea ce reuşeam, însă nu prea multe, totuşi, – fără şcoală specială nu înveţi pictură sau sculptură, nu diversifici tu chipurile lumii cu măştile tale papier-mâché, astfel că, rând pe rând, am abandonat aceste îndeletniciri artistice „costisitoare”, rămânând la fila de hârtie şi la creion, pe care şi cu care aveam să însăilez dintâile-mi versuri. Însă, până la ele, am trecut printr-o perioadă de... publicist: pe la 13-14 ani, am început să scriu la ziarul raional din Sângerei (pe atunci, „rebotezat” Lazo) despre unele întâmplări – negative ! – din comuna mea natală Negureni. Era ca şi cum un ieduţ naiv nărăvea să împungă cu corniţele sale ditamai... putere sovietică! Emendate de redactorul Nagacevski (îmi trimitea scrisori de îndrumare şi încurajare), câteva texte au şi fost publicate. Iar unul, apărut în ofciosul republican ,,Moldova socialistă”, l-a săltat din post pe şeful de magazin, învechit în rele... Uite asta ispravă, uite asta putere!...
Iar poezia avea să vină cu vreo doi ani mai târziu şi, din câte îmi aduc aminte, primele versuri le-am scris undeva pe strada Abrupta, mai sus de actualul circ din Chişinău, unde stăteam în gazdă la familia Duca – de la 80 de kilometri depărtare, venisem să-mi urmez clasele superioare la şcoala medie „Ion Creangă din Chişinău.
Iar primele poeme le-am publicat în primăvara anului 1967 în ziarul republican „Tinerimea Moldovei”. Eram în preajma absolvirii şcolii medii, deja în comuna Ciocâlteni, judeţul Orhei. Astfel, aş putea spune că am trăit stări fermentative... general-artistice de diverse durate, care aveau să se sintetizeze în poezie. Erau stările când în firea junelui, debutantului, se întâmpla, parcă, o dezlegare întru formocreaţie, pentru ca ideile (câte le avea) şi sentimentele (acestea mai... multe) să obţină contur şi pulsaţii poetice, în general, şi de metaforă sau oarecare detaliu plastic, zis literar, în particular. Şi poate chiar... personal şi individualizant.

– Cum era viaţa de atunci? Cea culturală, politică, dar mai ales socială?

– Într-o anumită măsură, am ,,re-înfăţişat-o” în romanul memorialistic ,,Copil la ruşi”, publicat anul trecut la editura bucureşteană Ideea europeană. Mi-ar fi greu să condensez într-un răspus pentru revistă ceea ce am depănat pe zeci şi zeci de pagini, astfel că mă voi rezuma doar la câteva idei, care nu m-ar viza doar pe mine, ci şi pe mai mulţi scriitori basarabeni care au debutat acum circa patru decenii.
Oricât de înzestraţi cu har am fi fost, ca şi cum „programaţi” de înnăscut, de ereditar, în precarele condiţii culturale rurale, în şcoli cu dascăli nici pe departe dezmorţiţi după şocurile ideologice staliniste, în acele condiţii sociale, când conştiinţele erau, pur şi simplu, contuzionate, noi nicidecum n-am fi putut să ajungem, ca debutanţi, ca tineri scriitori, mai deplini, mai împliniţi, mai d e z v ă l u i ţ i în măsura potenţialităţii artistice „embrionare” pe care o codificase destinul în fiecare dintre noi. Ne revelam în situaţii ciudate, ca şi nefireşti pentru descoperirea şi afirmarea talentelor, fără a nu le deruta, a nu le perverti, a nu le – pur şi simplu – strâmtora în strădania de a intui şi de a urma cât mai „corect” perspectivele datului natural, căruia unii îi spun şi dumnezeiesc. Din acest motiv, când unii dintre noi se gândesc la juneţile în care se dezvăluiau ca scriitori, se întâmplă să aibă jenantul sentiment că – parafrazându-l pe Montaigne – au prihănit cinstea măiestriei lor cu acele „uşuratice încercări şi jucării pe care izbutise a le înfăptui”. Bineînţeles, în alte situaţii – de oarecare normalitate culturală, de contemporanietate la zi, să zic, de nivel educaţional corespunzător, de acces necenzurat, nepoluat la bibliotecă şi la viaţă artistică (literară, teatrală, expoziţională, muzicală etc.), – fiecare dintre noi ar fi fost altcumva, iar unii – chiar (cu totul) altcineva, spre mai bine, spre mai împlinit, spre mai personalizat.
În ce mă priveşte, am avut şi am senzaţia că sunt maturul care se caută pe el, cel din juneţe, parcă vrând a relua, în sens just, firesc, un traseu ce nu ar fi trecut prin aberanta epocă – cacofonică – a comunismului vulgarizant, derutant, umilitor întru devenirea omului ce ţine la demnitate şi faptă de care este în stare.

– Odată ce aţi amintit despre domeniile Mnemosinei, despre romanul memorialistic „Copil la ruşi”, vă rog să vă referiţi anume la ceea ce s-ar numi scrisul, literatura ca memorie şi experienţă.

– Mă surprind a constata în tot mai multe ocazii (şi... texte) că literatura pe care o scriu (indiferent de genul în care „mi se întâmplă” ea) este, „palpabilă”, nutrită de experienţă şi memorie, astea – în imanentă capilaritate şi compatibilitate cu senzaţia vitalităţii (şi esteticii) pe care mi le oferă prezentul, contemporaneitatea. Or, chiar prefer, discret (faţă de mine însumi!) o atare modalitate de scriere, experienţa şi mnemonica presupunând, fireşte, şi o densă filiaţie informaţională, livrescă – aceasta e una din componentele de care, vede-se, nu voi putea face abstracţie niciodată. Nici nu doresc să fac... E o metodă ca de la sine – metoda recurenţei la informaţia anterioară, fixată în memorie, fişier clasic (celebra lădiţă; sertăraşul!) sau – iată – ,,nesăţioasele” fişiere ale computerului. Aşa mi se întâmplă totdeauna când caut conexiunile optimale (n-aş exagera dacă aş spune că am impresia că şi ele, aceste – viitoare! – conexiuni „mă caută” pe mine); deci, conexiuni verosimile ca structură/ ţinută stilistică „nefisurată, nefragmentată” între mesajele pe care mi le pune la dispoziţie instantaneu memoria sau cele pe care le fixasem în diverse fişe, disponibile şi ele ad hoc (tot memoria îmi spune unde să le caut; dar şi practica clasificării prealabile de cartotecă), gata, cum s-ar spune, a se relaţiona înde ele în virtutea afinităţii informaţionale (temă/ subiect), ceea ce le poate oferi organicitate sintactică – la nivel de integritate a textului –, în care se întâlnesc şi se consolidează ca modalitate particularizantă de asociere structurală.
Astfel că literatura presupune şi o infinitudine de corelaţii cu tine însuţi, ca autor. Uneori îţi zici: păcat că nu le voi încerca/ epuiza (!) niciodată în autopredicaţii ca experienţă propriu-zisă a existenţei şi creaţiei... Însă, tot aici, s-ar ivi şi un pericol: dacă eşti obsedat prea mult de şansele care ţi-au scăpat, tot privind îndărăt spre, deja, absenţa, spre ireversibilitatea lor, ai putea avea ne-şansa de a nu vedea la timp şansele care vin spre tine din ziua de mâine; fireşte, şi din propriul tău spirit, din permanenta lui stare de contemporaneizare, de… actualizare.

– Ar fi în aceste mărturisiri şi o atingere cu ceea ce s-ar numi metoda sau – metodele de creaţie ale lui Leo Butnaru?

– În ce priveşte poezia, nu ştiu în ce măsură şi cum s-ar putea vorbi, mărturisi de vreo metodă anume, de creaţie… Poezia mi se pare a fi însăşi… antimetoda. Este imprevizibilul, surpriza care ţi se întâmplă …
Şi totuşi, dacă e să-mi explic, pe cât e posibil a face aşa ceva în acest domeniu al subiectivităţii sui generis, metoda de creaţie sau, când e cazul, de elaborare a eseurilor din volumul Şlefuitorul de lentile şi mai ales din cel intitulat A opta zi/ Cosmograme, ar fi de constatat că textele respective ţin de linia imprevizibilităţii, a surprizei născătoare de plăcere că, iată, în libertatea creaţiei, subiectele, ideile, metaforele, procedeele stilistice „se jinduiesc” reciproc, se găsesc, se întrepătrund „firesc”, dar – îţi spui, nu fără temei – altfel, decât în cazurile în care ar fi fost anume programate; nu unicul registu, ci registrul de bază în ordinea în care „ţi se” dezvăluie e cel al compatibilităţii în care ele se relevă unele pentru celelalte. Dar fără a depista cu certitudine întâmplările acestor modalităţi de creaţie, te mulţumeşti a-ţi spune că, da, există, o fi existând o logică interioară a conceperii şi întrupării eseurilor respective, precum, în genere, a operelor literare – o logică posibil de intuit sau de presupus (într-o anumită măsură), însă mai există şi un alt registru imposibil de elucidat – cel al logicului sau alogicului ce ţine de subliminal, ca un complex de condiţionări şi acţiuni mai profunde şi mai tainice, astea toate întrunindu-se, întrepătrunzându-se ca o justificare existenţială, ideatică şi deopotrivă estetică.

– Referindu-se la eseurile dvs., unii exegeţi au remarcat erudiţia inserată în text şi subtext.

– Îndrăznesc să cred că am o predispoziţie creativ-euristică, de aflare a noutăţilor ideatice (nu de puţine ori… antice). Astăzi e de neimaginat un scriitor adevărat care să nu ,,devore” cu aviditate tomurile de filozofie, – aş vrea să zic, însă nu pot face asta, deoarece realitatea (scrisului, discursului) atestă contrariul: mulţi condeieri nu frecventează biblioteca în compartimentele ei mai ,,dificile”, care cer însuşirea unor concepte, noţiuni şi limbaje adecvate.
Dar, din alt punct de apreciere opinând, probabil că doar cu erudiţia nu mai poţi atrage în mod special atenţia. Cu toate că erudiţia este captivantă prin ea însăşi, fascinantă şi ca „pură” entropie, ca informaţie „densă”, bine aleasă, noutatea căreia, nu o singură dată, constă tocmai în... vechimea ei, în plasamentul ei „discret” în contextul cultural, greu accesibil, în zone pe care le abordează mai puţin cititorul de rând din motivul că, până să descopere un element preţios, o perlă ce ar ţine de nobleţea erudiţiei, este necesar să parcurgă foarte multe surse, rafturi de bibliotecă sau mape de arhivă etc.
Dar aceasta ar fi o erudiţie neprelucrată, „ne-şlefuită”, ne-ajustată la contexte tematice, ideatice. De unde şi importanţa capitală pe care, în plasamentul erudiţiei, le au o mai specială şi individuală „pătrundere a tâlcurilor” (ca metodă personală, „patentată”), înţelegerea noimelor şi regizarea lor cât mai firească într-un sistem. Iar cea mai subtilă relaţie, care se întâmplă doar în conştiinţa, în intimitatea autorului ar fi cea dintre erudiţie şi intuiţie, aceasta din urmă ţinând nemijlocit de creaţie, de procesul de plăsmuire artistică sau (doar...) culturală, sau cultural-artistică, precum în cazul eseurilor considerate bine închegate, ca stil auctorial, încât să nu iasă la iveală tivurile, liniile de sudare, să zic. Concomitent, erudiţia bine temperată, ca un suflu muzical, îţi sugerează că autorul cunoaşte mult mai multe în respectivul domeniu sau doar în linia unui subiect, a unei idei-axe, decât a pus în textul respectiv. În caz contrar (de „abuz” entropic), pasienţa asamblării i-ar ieşi prost, lăsând să i se vadă... aţele, refecătura, precum i se mai spune, popular, tivituirii.

– Dar, referitor la proză (publicată în câteva cărţi şi în mai multe reviste), s-ar putea susţine că urmaţi sau preferaţi o metodă sau alta, altele?

– Nu ştiu dacă este vorba de o metodă, dar un anumit sentiment pare a mi se revela relativ distinct despre cum scriu anumite nuvele: uneori, trăiesc într-o tensiune interioară acută, suprarealistă chiar, încât mi se pare că lucrurile văzute, ideile gândite (sau care... îmi impun să gândesc), frumosul, urâtul, prezentul, dar mai ales viitorul – toate ar dori să fie exact propriile lor... contrarii. Sau, parţial contrariate de ele însele. De aici propulsia spre alogic, dar – mai artistic, întru paradoxal, dar – mai limpede ca intenţie-ideaţie-subiect, întru absurd, dar – mai palpabil ca existenţă cotidiană, întru suprarealism, aici el însuşi îndreptăţindu-se ca ceva ce dă sens şi... contrasens artei zilelor noastre, în general. Iar, alteori, se întâmplă că „metoda” mea încearcă să o prindă, să o definească cititorul competent, precum în cazul când, în „România literară” de acum un timp, cronicarul constata că „ultrascurtele povestiri” ale lui Butnaru sunt atrăgătoare, „au ritm, culoare şi, pe alocuri, un umor irezistibil, combinaţie de însuşiri care constituie un adevărat cocteil Molotov în lupta pentru cucerirea cititorului”.
Din păcate, din spaţiul, literar şi nu numai, din care descind eu cocteilul Molotov nu e doar o metaforă... În special „cocteilul” politic, cu odiosul pact Ribentrop-Molotov...

– Aţi cuteza să faceţi o despicare de ape dintre literatura care se scria în Basarabaia acum un sfert de veac şi cea din prezent? Aţi putea releva nişte deosebiri, particularităţi?

– Intr-o anumită măsură, diferenţele le vede „cu ochiul liber” cel care e la curent cu cele inserate, ba mai mult – afirmate, promovate de revistele „Contrafort”, „Sud-Est, „Semn”, „Stare de urgenţă”, ce au o acuprindere şi valoare panromânească, dar şi de cea a foarte tinerilor autori – „Clipa”. Da, e bine să citim şi această publicaţie, „Clipa”, pentru a putea înţelege, întâi de toate, diferenţa de nivel dintre debutanţii de acum trei decenii şi cei de astăzi. Cer şi pământ! Spre... pozitiv, spre bucurie, să zic. Este important că tinerii autori de reală perspectivă, mulţi dintre ei remarcaţi, publicaţi deja şi de unele reviste importante din România, nu mai plătesc tribut ataşamentului... incoştient faţă de acea parte a scrisului din stânga Prutului, care a rămas neschimbată, în cele mai rele apucături ale fostului realism socialist. Cu părere de rău, mai sunt mulţi zişi scriitori la Chişinău care nu mai ştiu pe ce lume trăiesc... Dar nu, nu numai unii aşa-zişi, ci chiar mai multă lume nu conştientizează încă (nu a observat) cât şi cum s-a schimbat... lumea, cu toate / în toate ale ei. Aspectele ei sunt cu totul şi cu totul altele, faţă de cele de (chiar) acum 5-10 de ani. Faţa ei s-a transformat în plurifeţe, plurichipuri, pluridiferenţe. Iar celor care au conştientizat acest fapt le vine mai uşor să înţeleagă că nici arta, nici literatura nu mai pot fi aceleaşi, fără a resimţi anumite schimbări, fără a le propune celor cărora li se adresează. Şi, iarăşi axiomatic vorbind, arta, literatura nicidecum nu pot face abstracţie de realitatea, de lumea care s-a schimbat şi de cum s-a schimbat. Nu doar la suprafaţă, nu doar în computeristică, internautică, ci până – nu se simte? – în sufletulul omului s-a schimbat lumea.

– Aţi greşit faţă de cineva, vă pare rău de ceva? Aţi dori să faceţi ceva ce nu aţi făcut până acum?

– Cum să nu?... Sigur, am greşit… Am greşit când nu eram… sigur… Nu vreau să întreb… autoiertător: ,,Dar cine nu greşeşte?”…
Cu părere de rău, greşesc mai mulţi dintre noi… Mai ales în tinereţe, când nu ştii a te elibera de ceea ce nu face parte din tine, precum zicea Nietzsche.
Referitor la a doua întrebare: nu că – să fac, ci – să fi făcut mai multe din cele care ne-au fost interzise în epoca represans. Să mă fi implicat mai perspicace în metoda realismului... antisocialist.
Şi o constatare de ordin general: remarc, dragă colegă, că preferi să... etajezi întrebările. Sau – să le combini într-o entimemă. Şi, în orice moment, eu mi-aş putea spune: Uite, domnule, te rătăceşti între două întrebări, când lumea, dar şi literatura română, au infinite interogaţii care îşi cer soluţia!... Parcă am fi în faţa unui Ianus al chestionării! Pe ambele feţe – câte o interogaţie. Ambele feţe – la fel de expresive şi semnificative ca mesaj. Mai bine zis, ca jumătate din mesaj. Pentru că răspunsul-mesaj, în „totalitatea” sa, întârzie. Poate că e o întârziere perpetuă, întru tristă eternitate ce nu sugerează – totdeauna – soluţii... (Sper să accepţi această remarcă din partea unui coleg care a publicat cinci cărţi de interviuri, adică unul care a pus, a tot pus sute de întrebări... De aia şi trebuie să-şi plătească... datoriile, răspunzând, la rândul său...)

– Mai există cenzură astăzi? Dacă da, definiţi-o. Cum era cea comunista? V-a marcat drumul literar?

– Păi, cea cunoscută, necruţătoare şi încercată de majoritatea scriitorilor români: cenzura economică prosperă, în chip de caracatiţă, pe ambele maluri ale Prutului.
Cum era cea comunistă?... A definit-o memorabil nu mai ţin minte ce coleg: cu căluşul în creier.
Bineînţeles că eram printre cei care încercau să… o fenteze. Pe atunci, mă consolam cu, să zicem, opiniile de genul că realitatea nu e cu adevărat autentică şi profundă decât dacă dezvoltă în substanţa ei secretă irealitatea. Această modalitate de creaţie mi s-a format şi consolidat – o aplic şi în libertate, dar cu alte mize, – anume şi din cauza restricţiilor pe care le impunea cenzura când, spunea Iordan Chimet, puteai anula realitatea din jur printr-un simplu gest al mâinii, ca o pasă magnetică, o pasă care te introduce într-o altă realitate, putând să plonjezi în irealitate. Ca şi cum ai fi cerut azil politic, dar şi estetic, cu atât mai mult – etic, în lumea fantastică. Dar această lume ne atrage irezistibil nu numai când suntem copii acaparaţi de poveşti. Mă rog, atracţia respectivă ţine propriu-zis şi de multitudinea metodologică şi stilistică a literaturii, iar obrăznicia, cinismul cenzurii nu făceau decât să te orienteze spre atare modalităţi de expresie, în care puteai să-ţi (şi) satisfaci cât de cât orgoliul de oarecare libertate a artei tale.
Da, cenzura a marcat, şi nu numai drumul literar. În septembrie 1976 am fost concediat de la ziarul ,,Tinerimea Moldovei”, unde îmi câştigam pâinea. Pentru promovarea spre publicare a unui articol despre Mihail Kogălniceanu, în care se vorbea şi despre munteanul Grigore Alexandrescu – nume prohibit în stânga Prutului şi stânga comunistă! – , despre opţiunile ambilor pentru Unirea Principatelor. Mi s-a dat de înţeles că am fost concediat la insistenţa KGB-ului.
Un timp, mi-a fost suspendat dreptul la semnătură. De aici – şi alte consecinţe care, sigur, m-au marcat. Unele, probabil, m-au şi fortificat, m-au dumerit şi mi-au determinat atitudinile ulterioare.

– Am avut si avem mare încredere in critica anilor 70, 80, critica de întampinare, de susţinere. Mari nume ale literaturii române ne-au învăţat de-a lungul timpului să ne citim şi să ne respectam valorile. Astăzi mai avem o critică la fel de puternică?

– Pentru a mi se înţelege poziţia în această problemă, ţin să menţionez că eu unul consider că scriitorul ţine de vocaţie, iar criticul – cam totdeauna – de situaţie. Sau – de ieşirea din situaţie: odată ce din cel care a vrut să ajungă poet sau prozator nu a ieşit aşa ceva, ieşirea din situaţie e să ajungă critic. Bineînţeles, există şi excepţii. Dar nu şi o vocaţie sine qua non de critic...
Astăzi, mulţi scriitori – poeţi, prozatori – sunt şi critici. Sau au o conştiinţă critică acută, care o concurează eficient pe cea a ,,profesioniştilor” în domeniu. Pentru că scriitorul autentic este, trebuie să fie familiarizat cu criteriile valorii şi valorizării, în chip mai general-teoretic zise ale axiologiei.
Însă, în ansamblu, critica nu mai are rolul şi, poate, importanţa pentru care era apreciată în anii 70, 80. Eu unul însă am umbra bucuriei de a constata că mai există, totuşi, ceva mai puţin de zece critici (încă) activi, cărora li se poate recunoaşte competenţa în literatura română contemporană. Dar şi mai puţini dintre ei se descurcă relativ... credibil în, nemijlocit, literatura „la zi”. Numai că şi din aceştia nu se găsesc personalităţi care ar întreprinde tentative serioase de a releva, explicit, tendinţele de dezvoltare (sau poate... nedezvoltare) a(le) literaturii române contemporane, inclusiv – componenta ei din stânga Prutului. Iar ceilalţi – zeci sau, poate, sute de condeieri care se cred a fi şi ei critici („literari”), mi se par nişte oameni întâmplători, dacă nu chiar impostori în domeniu.
Nu se prea găsesc voluntari care să-şi plătească titlul de critic literar cu o muncă de obicei ingrată, cu nervi, cu prietenii avariate, cu singurătate, cu relaţii încordate în mediul nu atât literar, cât... scribo-găşcar.
Şi tot la ,,astăzi” referindu-mă, consider că supralicitarea hodoronc-tronc a unor noţiuni vagi, gen textualism, postmodernism, critica literară ajunsă ea însăşi literatură (sui generis) etc. a dus, de fapt, la dispariţia criticii literare autentice, în spiritul şi specificul ei ce trebuie să fie perpetue, transepocale. Rar cine mai încearcă să testeze literatura sub aspectul autenticităţii estetice, artistice, să o citească atent, comparativ, sub lupa „stropului de eternitate” care este metafora, în raport cu indubitatbilele valori consolidate în timp. Acolo, unde nu mai este operativă taxonomia, drept cod de principii relativ general cunoscute şi acceptate; acolo, unde „curajoşii” şi teribiliştii acâni-oralişti stradali izgonesc ca absolut inutile noţiunile ce ar trebui să funcţioneze, totuşi, cum ar fi – criteriu, principiu, normă, canon, model, – acolo însăşi noţiunea de critică literară este luată în deşert. Şi dusă într-acolo. În deşert.
În fine, în ce-i priveşte pe mulţi scriitori români, pe mine mă miră două lucruri: teama lor (ca şi atavică!) de ruşi (revine mereu în discuţiile cu ei, mi-o mărturisesc) şi spaima ca nu care cumva nu vor nimeri în vreo istorie a literaturii române, din cele multe deja, anunţate cu trâmbiţe şi surle şi care urmează să apară pe piaţă. Iar eu pornesc de la considerentul că o istorie a literaturii o scrie un om, un critic, şi nu un apostol, ba chiar – pardon! – Dumnezeu. Acolo sunt nişte opinii personale şi nu litere de Evanghelie. De ce, dar, atâta tevatură, atâta ură, încrâncenare, caz, necaz şi haz în jurul vreunui volum intitulat, supradimensionat, istoria literaturii române? Toate „istoriile”, chiar şi cele care au cunoscut... gloriile (ca s-o dau uşor în rimă), sunt amendabile la destule componente, printre care competenţa autorului, obiectivitatea sa. Astfel că o atare istorie trebuie citită ca o carte de exegeză şi nicidecum ca o concluzie (axiologică!) la... geneză.
În ce priveşte propria-mi atitudine, dacă sunt sau nu inclus în vreo istorie sau alta, în vreo antologie sau alta, cred că am declarat-o (...condificat) acum mulţi ani în următoarele versuri: „Mie multe lucruri mi se întâmplă cu mare întârziere,/ iar altele în genere nu mi se întâmplă...” Vă asigur că o astfel de luare aminte asumată te ajută să-ţi menţii calmul şi să-ţi cauţi de munca şi de viaţa ta.

– În dialogul nostru nu am putea evita faptul că sunteţi şi un traducător excelent. E de spus ceva la această temă, a traducerii, traducerilor?

– Tra…-ducerilor în ispită… Ce ar fi de spus?... Nimic mai mult decât că, în sinteza lor, conştiinţa, vocaţia, harul traducătorului reprezintă o răscruce a culturilor, a limbilor lumii, literaturilor. Deci, şi o răscruce a istoriei, a ideilor, a epocilor literare... Eu unul am fost şi le rămân recunoscător traducătorilor şi, implicit, le dedic, confratern, peste timpuri sau – nemijlocit – azi, şi modesta mea strădanie de dragoman. Strădanie care m-a ajutat să-i înţeleg mai adecvat pe Hlebnikov sau Mandelştam, Maikovski sau Ţvetaeva, Ahmatova sau Pasternak, Krucionâh sau Dobâcin, Ayghi sau Satunovski şi alţi mari scriitori, cărţile cărora le-am românizat. Traducerea te perfecţonează ca cititor. Cititorul te perfecţionează ca scriitor.

– Ati publicat peste 60 de carti. Care ar fi relaţiile poeziei, prozei, eseisticii dvs. cu lumea din jur, cu omul de pe stradă? Dar cu cititorul de pe net?

– Greu de spus… Cert e că şi eu, precum alţi colegi, mă întreb (în adâncă… surdină) dacă şi literatura ar fi vinovată de faptul că, astăzi, omul închide ochii la evidenţa ce... sare în ochi (dar nu şi în... conştiinţă), că deja lumea e în mare măsură dezumanizată, nu mai există verticalitatea valorică... E o lume a sensurilor fărâmiţate, „măcinate”, ce vibrează într-o fulguraţie amurgit-ceţoasă; lume a pluripolarităţilor şi pluridiscursurilor, în vertijul cărora parcă nu mai există accentele clare ale unui „da” sau unui „nu”.
Aşadar, cum trebuie să fie arta, literatura, care vor să redea o atare lume, altfel, decât cea pe care noi o cunoşteam, o trăiam ca ieri?
Hai să încerc să răspund pe... ocolite, în baza unor memorii relativ recente. În octombrie 2006, la Oradea, unde se marcau zilele revistei ,,Familia”, am ţinut un recital de poezie autori din mai multe generaţii, inclusiv Ana Blandiana şi Ion Pop. Erau şi colegi nu cu mult trecuţi de 20 de ani. Şi nu am putut să nu reţin un lucru: mai junii poeţi nu s-au arătat (prea, foarte!) radicali, precum s-ar fi putut aştepta cineva şi se mai crede în virtutea unor parti pris-uri. Dânşii nu au fost din partea... literaturii pe care n-o mai chinuie problemele artei (... ca artă!) şi care se opinteşte din răsputeri să fie actuală (prin radicalism şi sfidare), năucitoare, transformându-se într-o acţiune ciudată, grotescă, în aşa-numit performance gestual-textual (sau... a-textual!), în provocaţie, în stare să excite sau să enerveze ascultătorul (cititorul?), impunându-i să ia oarecare hotărâri, să facă ceva acolo, în mintea lui, pentru a înţelege oarece din cele ce i se citesc. Îi cere ascultătorului / cititorului să se autoidentifice. Asta e: pierzând (sau renunţând la?) câte ceva din nuanţele artei şi esteticii autentice, o parte a scrisului contemporan, aidoma teatrului, vrea să provoace, să bulverseze, cerându-i adresantului să se autoidentifice. Ba chiar douămiiştii noştri mi s-au părut mai potoliţi ca optzeciştii cu care ţin să dea piept în piept, text în text, test în test. Cam asta e, impresia. Şi, posibil... expresia, adică răspunsul. Parţial, bineînţeles.
În ce priveşte net-ul, pentru mine e un da! („Net” în ruseşte înseamnă „nu”, iar eu sunt şi traducător din limba lui... Ceaikovski... Compozitorul, fireşte. Pentru că ne e obligator să spui, clişeistic, doar: din limba lui Puşkin...).
Am un blog de literatură, nu de note la zi. În răspunsul la un chestionar al revistei „Familia” spuneam că, pentru un scriitor, net-ul este spaţiul (nu exclusiv virtual, precum se crede, ci şi unul destul de... real) unde el încearcă să se esenţializeze, să se „focalizeze” ca persoană a scrisului, „readunându-se” de prin revistele în care publică, de pe la editurile unde îi apar cărţile. Apoi, e spaţiul în care se poate reîntâlni cu unii dintre colegi, cu interlocutorii (cititorii) mai vechi şi, eventual, cu cei de dată recentă

– Ce v-a adus poezia în viaţa dvs.? Sunteţi un om împlinit? Dar fericit?

– …împlinit, fericit… La vârsta noastră, relativismul se simte oarecum acut. Ar fi bine să nu fie şi categoric descurajant. În ce mă priveşte, cred că nu e. Pentru mine, implicit, dar poate că predestinat, în acest ,,împlinit” este codificată şi ,,eterna” (sau, poate, deja, doar… terna) problemă de omologare basarabeană, să zicem, întru recunoaştere românească propriu-zisă.
Odată amintită ideea, ar însemna că ea mă preocupă şi pe mine. Pentru că mă vizează – nu? Dar, sincer vorbind, de la un timp, problema sau situaţia în cauză nu mai e una de prim-plan şi mă solicită tot mai puţin, pentru că lucrurile deja prind a fi clare. Însă, ca autor ce mai scrie şi eseu şi, uneori, critică literară, sigur că revin, când e cazul, şi la... eternitatea confuziilor panromâneşti...
În fond, despre ce e vorba? Trăind în puţinătatea artistică, deci şi literară basarabeană, în acest mediu (de acum treizeci, patruzeci de ani, să zicem) supus reducţiunilor, bruiajelor, unde iniţiativele de modernizare erau descurajate, ameninţate, condamnate de cei de la CC şi de realismul socialist al împeliţaţilor de la academie, trebuia să ai ceva curaj pentru a râvni ca scrisul tău să aibă un altfel de ADN, nici pe departe (doar) ,,basarabean”.
Pentru că, de fapt, ce se întâmplă în Chişinău?.. Hai să zicem, în stânga Prutului, ca să extindem spaţiul... Aici nu poate exista o axiologie cât de cât credibilă. Din mai multe considerete. Primul – absenţa criticilor de artă de orientare estetică românească şi europeană, care ar domina prin opiniile pe care le propagă. Nu prea opinii, de evaluare, valabile, întru credibilitate... Cu excepţiile demne de înregistrat cu toată simpatia ce se întâmplă la revistele „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn”, „Stare de urgenţă”. Secundo: aici, „la noi”, mai sunt daţi drept importanţi unii ce cred că literatura de valoare ţine de rime împerecheate pentru cântecele de doi sau trei bani (ca să ne amintim de un „cu-cu-ri-gu!” celebru din basme).
Tertio: aici, unde, cu obrăznicie, ajungând la injurii şi defăimări, câte vreunul pretinde să fie recunoscut drept clasic în viaţă, drept cel mai mare scriitor român, drept... E strâmbătate în toate astea... Ca artişti, se salvează doar basarabenii care au prezenţă panromânească în registrele axiologice, de evaluare transpruteană, în ambele direcţii.
Prin urmare şi, concomitent, în concluzie: nu poate să nu mă preocupe condiţia de scriitor român, oarecât ,,vizibil” în România, dar vieţuitor în Basarabia.
A fi (sau... a nu fi?) basarbarean – aceasta e una din temele principale ale vieţii mele:... A vieţii în metamorfozele ei de-a ajunge creaţie. Există, sigur, planul intim, al „anonimităţii de sine”, dar asta numai pentru cei din exterior, nu şi pentru tine, cel din propriul interior. Pentru că, aşa e, în creaţie nu spui totul, nu epuizezi niciodată tema.
Eu înţeleg prea bine, implicit, pe propria piele, din cele care nu mi s-au spus sau mi s-au spus ,,pe invers”, pozitiv, de binevoitori, unii chiar declaraţi prieteni: în anumite cercuri-găşchiste din provincie, inclusiv din România, aş stârni oarece ostilitate nu obligatoriu din considerentul că sunt basarabean, ci pentru că, uneori, se întâmplă, prin scris, să ies în evidenţă. Uite, ieşitul în evidenţă nu-i place – şi pace! – românului, prieten şi frate, exact ca şi basarabeanului „tău” ce ţi se jură că te preţuieşte mult, până la iubire iproci.
În ce priveşte fericirea… Propun să nu le oferim zeilor un prilej în plus de a zâmbi… maliţios… Ceea ce nu înseamnă că supremii nu pot zâmbi, cu subînţeles, şi în absenţa unui răspuns tranşant. (Când vine vorba de ei, îmi amintesc că un mare poet german scria: „suntem zei când visăm şi cerşetori când gândim”.) Chiar dacă nu aş dori să-i las prea curioşi (cu toate că, se zice, zeii ştiu totul despre noi şi fără mărturisirile noastre…). Vreau să spun că, probabil, într-o anumită măsură aş avea dreptul să încerc o stare sufletească similară unei vagi umbre de beatitudine, fie şi din motivul că am înţeles (e drept, nu chiar la… timp) că, dacă viaţa omului înseamnă, de fapt, oarece durată, adică – timp, apoi viaţa unui artist ar putea fi considerată timp dublat, triplat… Astfel că numai cel care conştientizează acut-suprem timpul ca viaţă poate renunţa la foarte multe. În primul rând, dacă se poate, – să renunţe la un angajament, la un post care îi mănâncă viaţa, îi fură şi îi asasinează timpul. Apoi, să renunţe la zădărniciile întrunirilor de pseudoboemă, de palavragii, de acţiuni pseundoliterare, la angajamente politice de doi bani, cum sunt, de regulă, cele din Interriverania prutonistreană. La multe trebuie să renunţe, pentru a-şi cruţa timpul şi a şi-l trăi cât mai adecvat, potrivit cu dorinţele sale de a face ceva şi anume aceasta şi nicidecum alta. Bineînţeles, e aici o adiere de… beatitudine… Fie şi minată…

– Poetul Leo Butnaru ce scrie acum? Pentru incheierea acestui dialog, aduceţi un scurt poem şi un cuvant pentru un foarte bun prieten dunărean: Angela Baciu.

– În prezent, poetul scrie, intens, proză. Scurtă, dar… multă. Aştept să apară volumul ,,Ruleta românească”, ,,transferat” de criza economică din planul editorial al anului trecut în cel al şi mai impacientatului an curent. Sper să fie bine… Dar, între timp (şi… între spaţii, îmi vine să spun), scriu în continuare proză. Şi nu am doar impresia, ci pot înclina, mai mult, spre certitudine că acest gen de proze, scurte şi scurtisime, ce mi s-a(u) configurat şi mi se configurează în toate ale sale/ ale lor, ţin de ceea ce este – dar este, obligatoriu! (sunt unul dintre cei care se conving nu pentru prima oară de aşa ceva) – şi aventura de sine a scriitorului; aventurile imprevizibile ale spiritului său, în stare să-şi facă sieşi... surprize. Au fost şi rămân revelaţii, unele – aproape blitz! – de subiecte, de ţesere de texte, de evoluţii – pe „distanţe” scurte ale acestora. Distanţe ne-ample, ca mii (nu prea multe) de semne în statistica ordinatorului, însă avide de dezmărginiri, libertăţi, neacuprinderi, deoarece nu puţine subiecte „se întâmplă” în transrealitate (sau, mixt, în realitate-irealitate), în infinitul fantasticului, în volniciile facinante ale imprivizibilului, până la urmă „captat”, regizat, subiectivizat (aici: ca punere în rigorile subiectului; subiectivismul propriu-zis, în accepţia existenţial-filosofică existând apriori în naraţiunie, literatură – ca dat „organic” al... neorganicităţii). Şi, ţin să menţionez, anumite subiecte se intind pe arie românească… transfrontalieră, putând să înceapă la Bucureşti, trecând prin Iaşi, poposind la Chişinău, după care ,,o iau” spre Moscova sau Sankt-Petersburg, pentru a se încheia undeva la Braşov, la poalele celebrului munte Tâmpa. Pentru că spuneam mai sus şi de aventura de sine şi aventura sinelui scriitorului. Dar şi cititorului, bineînţeles.
Poemul posibil (ce include şi cuvântul, cuvintele) este următorul:

„lume-lume! ia acest poem
citeşte-l

...mda nu ai chef
eşti cu chef încă de aseară

poate că asculţi totuşi
poemul

te asigur e bun
la transplant
şi amputare de suflet”.


– Va multumesc foarte mult pentru acest interviu.

Angela BACIU
17 mai 2009