Pagini de jurnal
29.XII.1985
Acum două ore, secretariatul USM „a complotat” din nou
contra mea. Ar trebui să am emoţii, şoc-negru, dar… cine ar avea, dacă ştie că
replica i-o dă un manechin? Conştient că acolo, şi mai sus, sunt uitate
legităţile onestităţii, adevărului, dominante fiind egoismul, spaima şi
ludicul… nesimţirii, birocratismul. Nu-mi rămâne decât să mă afund şi mai mult
în lumea onestităţii şi a marii literaturi dintotdeauna. Bine îmbrăcaţii,
„puşii” la punct sunt, totuşi, azi şi aici, nişte borfaşi, pecingini pe trupul
contemporaneităţii. Să fie sănătoşi, ca să-şi vadă descompunerea, falimentul!
30.XII.1985
În condiţiile obtuzităţilor şi agresivităţii mascate
gen Dublu-B, cel mai important e să-ţi păstrezi integritatea umană, să nu-ţi
uiţi scopul, să nu-ţi trădezi vocaţia. Este limpede faptul că dânşii sunt mai
slabi ca noi. Nu are rost să pierzi timpul, căutând căi şi mijloace de
răzbunare: cel mai bine o va face viaţa. Perpetua ta revanşă e ceea ce
acumulezi cu inteligenţă, ceea ce scrii cu har şi de marcă ce depăşeşte
provincialismul laureaţilor de orice speţă de prin Puţinteii noştri.
Animalismul e tot mai evident, lor le vine tot mai dificil să-l mascheze.
Instinctul calicismului, falsa iluzie
a potenţei ce-i face să creadă că sunt ceea ce sunt: liliputani, marionete,
bube umblătoare printre oameni. Lada de gunoi a naţiunii va fi deschisă cândva
şi ei vor fi primii aruncaţi în ea.
2.I.1986
Revelion de… proporţii în atelierul doamnei Eleonora
Romanescu, împreeună cu Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu, Lenuţa
Bontea şi Andrei Burac, plus alte 4-5 persoane, printre care şi Dinu Romanescu,
urător de 4 ani care, la un moment dat, s-a dovedit a fi un excelent jucător de
măşti. După ce maestrul Glebus a prezentat masca Sofiei Rotaru, pe cea a
actorului Evgheni Leonov, a altora, Dinu le-a jucat şi el, măştile ajungându-i
până la… brâu, acoperindu-l pe jumătate – inventiv, cu destul spirit de
improvizaţie. Sigur că mai văzuse şi altă dată cum proceda maestrul Sainciuc.
Au venit băieţii şi fetele de la filologie cu „Cerbul”.
Muzica – din traistă, unde aveau magnetofonul portabil.
De cu seară, Sainciuc se arătă deghizat într-un fel de
muşchetar oriental: pălărie tip-francez, bucle roşii şi halat de la Taşkent, unde a fost în
delegaţie. Şi-a vopsit tâmplele, obrajii, barba. Stătea la micul-minusculul
ecran al televizorului său portabil şi… tot desena ce vedea acolo, vrând să
prindă şi să pună pe hârtie chipurile artiştilor antrenaţi în emisiunea de
revelion.
Andrei – cu renumitul său fes turcesc, roşu-intens, cu
canaf, fumând lulea.
În fine, muzică de toate genurile, un revelion
imprevizibil, regizat ad hoc şi
încheiat cu multă voie bună.
Pe luni-marţi, plecarea la Cernăuţi. Vreo 2-3
săptămâni de schimbare a atmosferei, speranţa de a lucra ceva, având noi
revelaţii. Îmi amintesc, Ilie Zegrea povestea de Matei Vişniec, poet ce a
trecut pe la el. I-a citit din poezia noastră contemporană. Vişniec l-a rugat
să-i dea cărţile lui Suceveanu şi pe ale mele.
2.I.1986
În contextul unei reînnoiri a vieţii sociale, pe cele
mai diverse planuri, în special – lupta cu rutina, birocratismul, egoismul,
constrângerea pentru critică – câteva gânduri spicuite din „Literaturnaia
gazeta” din 1 ianuarie.
Valentin Kataev: „Oare oamenii de pe loc, din ministere
nu vedeau, nu înţelegeau că totuşi lucrurile nu stau chiar atât de bine, cum
declarau ei? Problemele au apărut nu ieri şi nici astăzi. Deci, noi eram
dezinformaţi de oamenii care acum sunt alungaţi din posturi. Minţeau. Deformau
adevărul”.
Cu părerea de rău, la noi în Moldova, acest proces de a
pleda pentru adevărul curat decurge încă foarte încet. Şi… protecţionist. De
ce, să zicem, pe Iordanov, care a dus de râpă cinematografia, îl fac… rector la Institutul de Arte?
Să-i calicească şi pe cei mai tineri? Iarăşi neghiobie de lungă perspectivă, de
tragice urmări…
„A rămas de moştenire dragostea pentru denunţuri şi
ponegriri, invidia, linguşirea… Această moştenire nu trebuie căutată prin
arhive, ea e viabilă…”
„Parcă astăzi nu există atare descurcăreţi? Există. Şi
ei, abil, bat capul tuturor. Deformează adevărul, adaptându-l la necesităţile
unor ministere, instituţii – la necesităţile lor personale – ca să arate bine
şi să-şi întreţină bunăstarea cu orice preţ.”
„Desconsiderarea intelectualităţii a frânat dezvoltarea
intelectului societăţii.”
Din discuţia Allei Katânina cu Serghei Ciuprinin:
„A. L. Eu ironizam „sistemul de clasificare” care a
trecut din sport în literatură. În special, faptul că literaţii din „categoria
grea” pur şi simplu nu sunt atinşi de
critica ce se află în categoria „pană”, şi că scriitorii de „toate categoriile
de greutate” nu sunt obişnuiţi cu libertatea
opiniilor critice, străduindu-se pe toate căile şi cu toate mijloace să
organizeze în jurul numelor lor linguşeala şi tămâierea”.
La noi, cine atinge ne-cărturarii, deci ne-scriitorii
cum ar fi Cruceniuc sau Şleahu? Cine ar avea curajul să arunce din manuale şi
crestomaţii deşeurile literare, axate pe teme nobile, însă pe care, de fapt, le
terfelesc?
Încă un gând al lui A. C.: „Dar să ne amintim! Deocamdată
nimeni nu a fost izgonit din post pentru laşitatea de a fi respins un manuscris
de mare valoare…”
Dacă s-ar întâmpla asta, ce de-a locuri libere ar
apărea în editurile din Moldova!
8.I.2002
Printre
oaspeţii noştri – familia Ion şi Ecaterina Ţăranu care ne-au întors vizita pe
care le-am făcut-o în decembrie trecut. Doamna Eleonora Romanescu povesteşte o
întâmplare hazlie: demult, pe ţărmul Mării Baltice, arunca aşa, la întâmplare,
pe neobservate, nişte caramele sticloase-lucioase, pe care regretatul ei coleg
de şevalet Igor Vieru le lua drept… chihlimbar, dar care – să vezi! – i s-au
lipit în buzunar (topindu-se de la căldura corpului). Iar ieşeanca doamnă
Ecaterina Ţăranu crede că e vorba de… Iorgu Vieru: În maxi-taxi, când veneau
spre noi, chiar aşa întrebă de lume: „Unde se află strada Iorgu Vieru?” Într-adevăr,
de ce n-ar fi Igor – Iorgu?
Dnul
Ţăranu îmi oferă un excelent volum de Max Bleher din colecţia „Cărţi
fundamentale ale culturii române” cu o ultimă postfaţă pe care reuşise să o mai
scrie regretatul nostru prieten Radu G. Ţeposu. Sumar: „Întâmplări din
realitatea imediată”, „Inimi cicatrizate”, „Viziune luminată”.
1.VI.2002
Uneori
se creează impresia că unii (doar?) conaţionali din dreapta Prutului le-ar
pretinde ataşament şi zel întru re-Unire doar fraţilor lor din Interriverania,
pe ei, cei din Ţară, să-i laşi, dom’le, în pace, pentru că, pe moment şi – în
general, au alte griji, mai importante – NATO, integrarea europeană, semnarea
tratatelor de laşitate şi trădare (cu Ucraina, de exemplu) etc. Una dintre
dovezi: ieri, la deschiderea campionatului mondial de fotbal, în transmisiunea
directă de la Seul,
TVR zice că, astăzi, Coreea ar fi… unica
ţară divizată, neunificată. Adică, mai e cazul să se vorbească şi de România,
de sfârtecarea ei, despre hotarul de la
Prut? De unde! Să fim serioşi şi cuminţi! Ce-mi trebuie mie,
comentator TVR, să o dau în patriotism, să sufăr din cauza nedreptăţilor
istorice, ba chiar să ştiu ceva istorie? Ba mai lăsaţi-mă în pace, pentru că pe
mine mă interesează destinul coreenilor, bieţii de ei…
S-ar
putea spune: ce să mai pretinzi de la nişte comentatori sportivi ca vai de ei,
zişi Hobana sau Păun, în probleme de românism, de patriotism? În acest caz, de
ce i s-ar cere (a)sentiment întru re-Unire unui biet ţăran basarabean, ţinut
decenii la rând în obscuritate de canaliile sovieto-moscovite? E de gândit,
totuşi…
2.VI.2002
Caz
la deschiderea unei expoziţii industriale letone la Moscova. În timp ce reprezentantul
Rigăi era pe cale să taie panglica ritualică, din mulţime se repede un
neofascist rus care-i prinde balticului o cătuşă, celălalt segment al căreia îl
avea prins de laba sa de „protestatar”
şovin, de huidumă dezmăţată. Uimitor ce calm şi „in-impulsiv” a reacţionat balticul la această agresiune,
de parcă vulgara tragi-comedie nu i s-ar fi întâmplat lui. Aerul lor de
superioritate şi indiferenţă care, într-adevăr, îi scoate din sărite pe ruşi.
