ÎNTRE BÂC ŞI SENA

                                   Pagini de jurnal

30.XI.1985

O situaţie alarmantă: ca nicicând altădată, astăzi, responsabilii de a publica, edita, difuza literatura – citesc această literatură cu mai multă suspiciune, neîncredere, căutând subtexte acolo, unde ele, de cele mai multe ori, nu există. Iar dacă nu sunt, ei le inventează, pentru a deforma naturaleţea, firescul, culoarea umană, artistică a ceea ce le cade sub ochii saşii ai sufletului lor schilodit de ideologie şi laşitate. Nu, prin alte părţi ale URSS nu e la fel; la noi, însă, prea multe sterilităţi, ca să nu le zicem secături, sunt împuternicite să „aprecieze” arta, neînţelegând nimic în ea. Vorba vioristului Serghei Lunchevici, care i-a spus lui Konstantinov: „Eu nu mă tem de ministrul culturii, ci mă tem de cultura ministrului”. Konstantinov-ministrul – nimeni…

Dacă a ajuns Va. Ba. să fie port-vocea Academiei, s-a zis cu nivelul general al criticii. Ăsta care nu ştie a lega două vorbe când este lăsat la tribună. Să aprecieze critica de teatru, sau revista „Moldova”? Halal! Fiul maimuţei.

4.XII.1985

Ieri, împreună cu Gr. Vieru, Aurel Guţu, pictorul Munteanu, – o întâlnire cu elevii şi pedagogii din Horodişte, Călăraşi. Guţu are aici o expoziţie. Mărturii, recitaluri. Directorul de sovhoz, Lesicinschi, este consătean cu Vieru. În ultimii ani, a făcut multe pentru primenirea  spre bine a localităţii – foarte frumoase – codrene.

Vieru îi întreabă pe cei mai mici, dacă ştiu cum se scrie poezia. Dintr-odată – foarte multe mâini ridicate (obişnuinţa elevului de a reacţiona pe negândite), apoi rămân ridicate doar două mâini. Un băieţel răspunde că poezia se scrie „în rânduri”. O fetiţă – că se scrie frumos.

Croncănitorul Corbu, când mi-a imputat în revista „Nistru” că scriu sub influenţe… religioase, nu a simţit sau nici nu a vrut să vadă că, în poezia „Din prag”, am scos noţiunile (strană, precreştin) din contextul lor ritualic sacral, plasându-le într-un sistem artistic cognitiv laic-literar. Noţiunile „ies” din timpurile sacral-primordiale, preistorice, îmbinându-se cu elemente moderne („legea gravitaţiei”) într-un cadru istoric distinct. Probabil, tipul e departe de a fi atât de receptiv. De altfel, dogmatic ca şi „cugetătorul” Dolgan.

14.XII.1985

De la 10 – la 18, ore de suportare a „realizărilor” muzicii de estradă amatoristă din republică. Membru al juriului, la palatul de cultură al uzinei „Mezon”. Câte ceva – demn de atenţie. Dar, până la urmă, bătaia seacă a tobelor electronice (au ajuns şi din astea la amatori!) te scoate din pepeni. În juriu – şi A. Dănilă, C. Rusnac, I. Păduraru, E. Mamot, G. Dolinţă, I. Bolboceanu ş. a.

Vineri, la US, eşuarea cu succes a unei adunări privind dramaturgia. În ultimii ani, eşecurile se întâmplă des. Diriguitorii trebuie diriguiţi serios, până la izgonire.

În redacţie („LA”), am strâns bani pentru piatra de mormânt a pictorului Aurel David.

16.XII.1985

Un vis de o claritate uimitoare – vizită la George Călinescu! Parcă ar fi fost directorul unei rezervaţii arhitecturale-culturale de stat, însă aflată într-o stare deplorabilă. De la distanţă, îmi arăta şi unele manuscrise de ale sale.

23.XII.1985

Vineri am plecat la Cernăuţi – nunta Licăi, fiica naşei Dina Cocea. În restaurantul „Kiev”. Naşii – Dragoş şi Domnica de la Cihor.

I-am făcut o vizită lui Ilie Zegrea.

Impresiile au încă a se decanta.

Detaliu: un atlant ce „sprijină” o construcţie arhitecturală – obişnuită ai zice. Numai că peste umeri are aruncată o blană de leu: să-i fie mai moale.

28.XII.1985

O amintire. Acum vreo zece ani, din partea ziarului „Tinerimea Moldovei” am participat la o conferinţă de presă cu ocazia inaugurării circului din Chişinău. Chiar acolo, în jurul arenei, se puneau întrebări şi se dădeau răspunsuri. Gazdele ne vorbeau despre cât de complicată e munca actorului de circ. Şi chiar invitase, pe cine ar dori, să încerce să-şi ţină echilibrul pe un odgon întins, în timp ce la un capăt al lui cineva îl agită. Câţiva „cutezători” s-au ţinut pe el ciob de timp. M-au invitat şi pe mine – „tovarăşul cu figură atletică”. Poate de unde pantofii mei aveau talpă elastică, l-am făcut pe „agitatorul” de la capătul otgonului să depună eforturi serioase, pentru ca să mă poată scoate din echilibru. Da, atunci am cucerit şi eu… aplauze pe arena circului! Respectiv, mi s-au făcut şi complimente, că, chipurile… mi-am greşit vocaţia, vârându-mă în ziaristică şi nevenind la circ.  Dar – nicio greşeală, prieteni-circari!

2.VI.2002

Din jurnalul Sandei Stolojan „Ceruri nomade” aflu că, în ianuarie 1992, ziarul le Monde a publicat în facsimil cele(p)ra notiţă prin care Churchill, cel umflat cu glorie deşartă, mai apoi, îi propunea lui Stalin, la 9 octombrie 1944, împărţirea Europei de Est, exprimată în… procente (ce meschinărie bruto-britanică!). Imunda fiţuică e scrisă de laba englezului şi, până să ajungă în laba ruso-caucazianului, a fost tradusă de interpretul Kremlinului. Dna Stolojan scrie: „Când te gândeşti că am trăit acel moment, fără să ştim ce semnase Churchill, noi, anglofilii! Viaţa noastră avea să fie dată peste cap, istoria nefericitei Românii era deja pecetluită şi noi aplaudam victoria aliaţilor! Eram „atribuiţi” în proporţie de 90% lui Stalin, dar lumea era convinsă că americanii nu vor abandona România!” Murdară afacere. Ce spirite de cocină sunt politicienii alde „bravul” britanic… netitanic!

Iar acum – „pilula basarabeană” pe care Sandală Stolojan o oferă, în jurnal, pe 2 februarie 1993. Aşadar, atenţie!: „De la 28 la 30 ianuarie am însoţit vizita oficială a preşedintelui Republicii Moldova în Franţa. Mircea Snegur seamănă extraordinar cu Brejnev, iar soţia lui, o rusoaică corpolentă, este o copie perfectă a soţiilor demnitarilor sovietici. A sosit înconjurat de vreo zece miniştri şi parlamentari. Am auzit toate felurile posibile de a pronunţa româneşte, de la accentul cel mai pur la cel mai rusesc… Mircea Snegur este un fost preşedinte de colhoz… Principala preocupare a preşedintelui moldovean a rămas însă, înainte de toate, îmbutelierea vinului, până de curând vândut exclusiv în Rusia cu cisternele. Moldovenii cer ajutorul francezilor, mari specialişti în domeniul viticol.

…La sfârşitul mesei care a urmat, moldovenii se distinseră, înveseliţi de vinurile franceze. Unul dintre ei, care figura pe lista personalităţilor ca „prieten personal al preşedintelui”, un cântăreţ de la Opera din Chişinău, a fost cât pe ce să înceapă să cânte, dar a înţeles că nu era momentul… (Nota mea, L.B.: Slavă Domnului! În schimb, în America, un alt „prieten personal” al lui Snegur i-a cântat clintitor de emotiv lui Clinton din tărtăcuţe şi ţevi de eşapament.) Dincolo de fizicul lui de aparatcik, Mircea Snegur este natural, pare un om sincer… În ceea ce priveşte România, problema unirii nici nu se pune. După el, doar 5% procente, mai ales intelectuali, doresc unirea, restul de 95% din populaţie susţine politica sa: adică unire nu, dar o întărire a relaţiilor economice şi culturale cu România. Şi a repetat că Ion Iliescu era de aceeaşi părere”.

Despre suita lui Snegur: „La cest tip de oameni este greu să descifrezi, dincolo de aerul lor simplu, unde se ascunde şiretenia politică. Pot fi sinceri, dar înainte de toate sunt aparatcici formaţi de şcoala sovietică”.

Apoi, câte ceva din care a intrat şi în dialogul meu cu dl Paul de Mana (în sudul Franţei, la Die, în1996): „În Ultima zi Mircea Snegur a dorit să-l întâlnească pe Paul Goma în particular, şi m-a rugat să fiu de faţă. Cu această ocazie Snegur l-a invitat pe Goma să vină în Moldova. Goma a refuzat, în felul lui obişnuit, fără menajamente. „De ce să vin? Ce să caut acolo?... Eu nu mă duc la foştii comunişti!... Eu sunt refugiat politic…” Impenetrabil, Snegur îl ascultă zâmbind. Deputatul moldovean (G. Mazilu, reiese din dialogul sus-pomenit. – n.m.) care asista la convorbire părea speriat. „Eu am lăsat Basarabia mea… Cum să mă întorc acum acolo?... Ştiu eu cum e la voi acum… mizerie, frig… Of!...” A intervenit nevasta lui Snegur, cu accentul ei rusesc: „Nu-i frig… nu-i frig… e cald… e curat… nu-i aşa cum spui dumneata”… Am aflat în timpul conversaţiei că fiul lui Snegur e diplomat în America, la ambasada Moldovei pe lângă ONU… Când am părăsit salonul, Paul Goma mi-a şoptit, în lift: „Ai văzut politruci de partid?”  I-am spus că Snegur îl poftise pe François Mitterand în Moldova. Goma: „Dacă te duci cu ei… poate mă iei şi pe mine?”

În fine, trecut-au anii, 9 la mijloc, şi iată o altă mărturisire a doamnei Sandală Stolojan într-un interviu din „Contrafort”: „Eu prefer să vă spun ce am reţinut când am fost pentru prima dată la Chişinău în 1998, ca interpretă a lui Jaques Chirac… am avut însă un şoc la care nu mă aşteptam. Am constatat că membrii guvernului şi ai parlamentului, atunci când vorbeau înde ei, se exprimau în ruseşte. Vorbeau româneşte doar în public sau în schimburile avute cu delegaţia franceză, dar înde ei vorbeau ruseşte. A fost pentru mine o revelaţie dureroasă care m-a pus pe gânduri. De atunci încoace au avut loc alegerile de anul trecut, care au adus la putere pe foştii comunişti, hotărâţi să promoveze o politică rusofilă…”   

Şi, ca să revenim la anul 1993 şi la acelaşi trist contrapunct comportamental-verbal al diriguitorilor basarabeni: la 26 octombrie, Sanda Stolojan scrie în jurnal despre „noii burghezi, foşti comunişti, care deţin puterea în Europa de Est”, referindu-se şi la componenţa unei delegaţii din Republica Moldova sosită la Banca Mondială. „Din trei miniştri moldoveni, doi au vorbit în rusă”. Voilà!