PENTRU NICHITA - MÂNA LA INIMĂ

În Grădina Publică „Ştefan cel Mare” din Chişinău, l-am salutat pe Nichita Stănescu: 1933 – 1983 – 2013. La optzeci de ani, ar fi putut trăi şi azi. Dar, din păcate, nu a trecut pragul acestui secol XXI, căruia deja i se potriveşte perfect nichitastănescianul vers Draga mea antichitate dintr-un secol viitor.

Am depus flori la bustul Poetului, dar am făcut şi poze exact pe locul pe care, la început de septembrie 1976, l-a surprins artistul-fotograf  Nicolae Răileanu. După 37 de ani, ne-am fotografiat din nou cu Nichita, în semn de omagiu întorcându-i, de la inimă, gestul său din acea clipă.

Nicolae Popa, Nicolae Spătaru, Nichita Stănescu, Leo Butnaru, 

Arcadie Suceveanu,Vitalie Răileanu, Grigore Chiper, Andrei Burac, 

Victoria Fonari, Victor Prohin

Leo Butnaru, Nicolae Popa, Nichita Stănescu,
Eugen Cioclea, Vlad Zbârciog

Artistul-fotograf Nicolae Răileanu,
cel care, în 1976, la înveşnicit pe Nichita Stănescu
exact în locul în care ne-a fotografiat şi astăzi

Victor Prohin, Nicolae Popa, Victoria Fonari, Arcadie Suceveau, Nichita Stănescu, Leo Butnaru,
Vlad Zbârciog, Maria Şleahtiţchi, Mihai Şleahtiţchi, Grigore Chiper, Vitalie Răileanu

Nichita şi îndrăgostiţii, la Chişinău

1933 - 1983 - 2019 = NICHITA STĂNESCU

 

VENI VORBA DE ŞI DINSPRE NICHITA…

(secvenţe din dialogurile pe care le-am avut cu scriitorii)

– Admiteţi că scrisul ar putea fi un păcat?

Ioan Alexandru: – Nu e un păcat. E un păcat să nu-l mărturiseşti pe Hristos în scris. Asta a fost discuţia mea cu Nichita (Stănescu), Dumnezeu să-l ierte, că veni vorba. Cu câţiva ani înainte de a se săvârşi Nichita din viaţă, avurăm o discuţie teribilă şi-i spuneam asta: „Ce păcat că geniul tău nu-l mărturiseşte pe Hristos care a înviat din morţi”. Vreo două ore am stat în picioare, în ploaie, în Piaţa Amzei. Şi Nichita mă asculta fără niciun cuvânt şi la sfârşit a zis: „Da, ai dreptate, dar e cam târziu. Şi ce-o să

TELEFON STRICAT

2.V.1987

Sărbătorirea lui I. Vatamanu la Teatrul Academic. Sală plină. Program cam extins, în jur de 3 ore. Exagerarea – carenţă frecventă în manifestările noastre. Încolo, poetul ar trebui să fie satisfăcut de cum şi cu ce şi cu cine şi-a consemnat prima jumătate de veac.

Pe scenă urcă şi o dinastie artistică din Oxântia/ Dubăsari. Cel mai mic, un băieţel de vreo 3 anişori, vrea să se dezbare de căciula de cârlan ce-i tot cade pe ochi. Tatăl însă i-o potriveşte la loc. Dansează, cântă şi el. La melodiile mai tărăgănate priveşte distrat spre cupola pictată a teatrului, priveşte în jur. La un moment dat, la jumătate de cuvânt cântat, cască a oboseală, a somn. Fireşte, sala freamătă, chicoteşte cu simpatie. Dar iată că începe o melodie mai vioaie şi piciului îi piere pofta de somn – cântă cu însufleţire şi mare plăcere.

În holul teatrului se strâng semnături pe adresarea care cere să se convoace conferinţa extraordinară de realegere a conducerii USM. Semnează mulţi. Refuză Ghe. V., Ef. T., Gr. V… Felurime de comentarii.

LEGITIMAŢIA NR. 861

Printr-o mapă rătăcită sau doar nedeschisă ani la rând, găsesc şi prima legitimaţie (carnet) de membru al USR (au urmat şi altele, la schimbări de carnete, modele noi, vreo 2-3 de atunci). E din 1993, cu semnătura regretatului preşedinte Laurenţiu Ulici, având numărul 861. Aşadar, acum douăzeci de ani, nu erau (la evidenţă, cel puţin) nici o mie de membri USR, astăzi sunt vreo 2 400. Mulţi, puţini? Important e că printre ei sunt scriitori cu adevărat valoroşi care, precum e dat în orice domeniu, „au nevoie” de fundal, de anturaj… 

P.S. Cu 16 de ani mai înainte, în 1977, fusesem primit membru în Uniunea Scriitorilor din defuncta URSS. Ţin minte momentul: era 15 ianuarie (o spune acel carnet), de Ziua lui Eminescu! Cum le mai aranjează Magistra Vitae!... – care mi-a făcut un imens bine – în august 1991, când doboară URSS, apoi, de mai multe ori bine, după aceea… Cu toate umbrele care ne mai bântuie istoria, prezentul…

ULTIMUL MINISTRU DE EXTERNE AL FOSTEI URSS

     

                            (secvenţă de jurnal)

Grecia, Salonic.

20.V.1995

Printre participanţii la întrunirea PEN de la Salonic e şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al fostei URSS (august–noiembrie 1991). Până în 1993, a fost ambasadorul Federaţiei Ruse în Marea Britanie, în prezent – la pensie. Am stat la taclale cu el. În Suedia, a editat două cărţi (de aceea e aici în componenţa delegaţiei suedeze), „100 de zile” (despre ce s-a întâmplat la puciul din august de la Moscova, pe când Gorbaciov era în Crimeea, şi ce a urmat, cât a mai existat URSS) şi un roman, „A doua respiraţie”. Îmi spune cu oarecare mândrie că nordicii l-au făcut membru al 

Leo Butnaru şi Boris Pankin, mai 1995, Salonic
(fotografie de Florin Iaru)

Uniunii Scriitorilor. Va edita ceva şi la Londra. Întreabă de… Pavel Boţu (nu ştie că fostul prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a sinucis încă în februarie 1987), Andrei Lupan, iar după o pauză – despre Ion Druţă. Îşi aminteşte de activitatea sa de redactor-şef la ziarul „Komsomolskai pravda” (acum vreo douăzeci de ani şi ceva, până în 1973). Îi spun că, în acea perioadă, un corespondent de-al său mi-a luat un scurt interviu, pe când eram la o conferinţă unională a tineretului de creaţie la Tiraspol şi l-a publicat pe prima pagină (împreună cu opiniile altora). Despre Pavlov şi Teajelnikov, pe când deţineau (ca pe o… deţinută!) funcţia de prim-secretar la CC-ul komsomolului sovietic: „Erau unul mai redus ca celălalt". Despre Lucinschi „al nostru”: îi pare cam lunecos, superficial, cu toate că, la o şedinţă de birou la acel CC, i-a luat apărarea. Vine vorba şi despre jurnalista Kucikina (eu am făcut un schimb de scrisori cu ea): „Sigur că o cunosc, ba chiar am avut un roman cu ea”.

UN AUTOGRAF MONGOLO-GERMAN

Pe 12 iunie 1989, m-am întâlnit cu un mongol neobişnuit; un mongol instruit în mediu german, ajuns să scrie poeme, proză şi în limba lui Goethe. Se numeşte Cinagiïn Galsan, era foarte interesat de perestroika din Uniunea Sovietică, dat fiind că în Mongolia, în ce priveşte democratizarea, lucrurile erau rău împotmolite. Pe scurt, în acea zi Galsan „mi-a cedat” un portret al lui Genghis Han, personalitate despre care în ţara sa de origine încă nu se permitea a se vorbi deschis. Plus un autograf în nemţeşte pe verso imaginii. Le reproduc aici, după care reproduc un fragment dintr-un eseu-portret al lui Cinagiïn Galsan, pe care,a cum mai mulţi an, l-am publicat în „România literară”.

FRAGMENT DESPRE GALSAN
(vezi mai mult: http://www.romlit.ro/un_important_scriitor_mongol_galsan_tschinag)

Ei bine, subiectul propriu-zis al prezentei naraţiuni-portret, să-i zic astfel, începe după o săptămână de călătorie, când ne întorsesem deja din imensităţile stepei la Ulan Bator şi, în preamiaza penultimei zile a prezenţei noastre în „ţara cerului albastru”, cum mai este numită Mongolia, avuserăm o întâlnire la Uiunea Scriitorilor, unde, printre prezenţele cam clişeizate ale şefilor, se remarcă prozatorul Cinagiïn Galsan, secretar responsabil la revista „Sătguulci” („Jurnalistul”). Spre deosebire de ceilalţi colegi al săi, el se arătă deschis, reverberând „făţiş” la cele ce se întâmplau în URSS – perestroika, glasnost’, altele. Ceilalţi, însă, ocoleau temele de actualitate... transfrontalieră, şovăind sau schimbând vorba.

Mongolul Galsan e neobişnuit şi prin biografia sa. La 18 ani, avusese norocul să ajungă deţinătorul unei burse... Dar o să-i ofer cuvântul mărturisitor chiar lui, ceva mai la vale, pentru că deţin un text autobiografic, pe care mi l-a înmânat în acea pre-amiază zilei de 12 iunie a anului 1989, acolo, la Ulan Bator. Iar peste zece ani, l-am reîntâlnit pe Galsan într-o notă din revista „România literară” (Nr. 37, 1999), din care aflam că el de fapt poartă un pseudonim, numele său adevărat fiind Irgit Schynykbaz-oglu Dshuruk-Uwaa, şi nu numele unui oarecare cetăţean, ci al unui prinţ, descendent dintr-un popor montan-nomad, tuva. Bine, în URSS exista chiar Republica Autonomă Tuvină (DEX-ul, deocamdată, nu atestă noţiunile: tuvin, tuvină; nici chiar – tuva), însă Galsan se trage din  tuvinii Altaiului mongol. Când nimeri la  o şcoală internat, i se schimbă numele, cel de obârşie ajungând ca şi interzis. Nu mai vorbea nici limba sa maternă, ci doar mongola. Cunoştea şi limba kazahă, a poporului cu care tuvinii coabitează în Altai.

Cu toate restricţiile şi „reorientările” ideologice, ex-prinţişorul a avut şansă, totuşi: la 18 ani, este deţinătorul unei burse, pentru ca să studieze chimia în Republica Democrată Germană. Şi, faţă

(NOMENKLA)TURIŞTII

15.IV.1987

Timp mohorât. Chiar în faţa geamului la care îmi este aşezat biroul, scriu şi citesc la lumina lămpii. Am redactat traducerile din proza gruzină pentru copii – patru nuvelete. Excepţional de fremătătoare „Frunza roşie de arţar” a lui Revaz Inanişvili. O naraţiune din cele pentru – cum spunea cineva – cititori de la şapte la şaptezeci de ani. Atmosfera ei de aşteptare, tângă, nostalgie e foarte înrudită sentimentului nostru pe care l-am defini drept „dor”. E o doină alegorică în prag de iarnă şi nefiinţare vegetală – a frunzei sortite inevitabilei plecări, dar care mai aşteaptă, totuşi, se opune intemperiilor; aşteaptă, aşteaptă ceva sau pe cineva.  Muget strident de cerb. Şi cade flacăra sângerie a frunzei pe albul zăpezii. Trei pagini cât trei romane…