1933 - 1983 - 2019 = NICHITA STĂNESCU

 

VENI VORBA DE ŞI DINSPRE NICHITA…

(secvenţe din dialogurile pe care le-am avut cu scriitorii)

– Admiteţi că scrisul ar putea fi un păcat?

Ioan Alexandru: – Nu e un păcat. E un păcat să nu-l mărturiseşti pe Hristos în scris. Asta a fost discuţia mea cu Nichita (Stănescu), Dumnezeu să-l ierte, că veni vorba. Cu câţiva ani înainte de a se săvârşi Nichita din viaţă, avurăm o discuţie teribilă şi-i spuneam asta: „Ce păcat că geniul tău nu-l mărturiseşte pe Hristos care a înviat din morţi”. Vreo două ore am stat în picioare, în ploaie, în Piaţa Amzei. Şi Nichita mă asculta fără niciun cuvânt şi la sfârşit a zis: „Da, ai dreptate, dar e cam târziu. Şi ce-o să

spună oamenii?” Era înfricat, săracul... Marea neşansă a geniului lui a fost că n-a avut să i-l releve pe Hristos, nu s-a întâlnit cu El în tinereţe. Dar a răzbit şi acolo lumina... Poeţii nu au alt obiect. Dar unii ajung mai limpezi în mesaj, alţii mai întârzie în confuzii... Pentru că de aia s-a făcut Hristos cuvânt – să intre unde nici nu te aştepţi. E o energie omniprezentă. Dar când devine şi conştientă, şi lucrată, atunci e altceva. Ia gândiţi-vă că Dante ar fi rămas la nivelul natural. Toată opera lui n-ar fi apărut. Este cu neputinţă. Acolo, totul, totul e construit. E sistemul învierii, din trei în trei. Sfânta Treime e reluată la nesfârşit. Este atât de întreţesută, în toată fiinţa lui, din conştiinţă, inimă, minte, ochi – toată persoana lui e întreţesută cu carnea sângerândă şi crucificată a iubirii lui Hristos înviatul din morţi. Aşa e şi la Claudel care s-a convertit.

1993

*

          – În ce relaţii aţi fost cu Nichita Stânescu? Oricum, eraţi doi capi de generaţie foarte dotată şi fulminant afirmată.

          Marin Sorescu: – Am fost în relaţii foarte bune, prieteneşti, dar la un nivel critic şi la o critică făcută între prieteni. Din când în când ne mai certam, apoi ne împăcăm, Nichita devenea sentimental. Uneori el era cu un kil de vodcă înaintea mea, pe când eu abia de ciocneam un păhărel, şi el zicea: „Dom’le, cu tine nu poţi să discuţi, fiindcă eşti mofluz”. El era permanent în starea de euforie care îl făcea un om fermecător. Dar mereu se reaprindea cearta între noi, din motivul care este mai mare. Când vreunul vroia să ne strice, îmi spunea: „L-am întâlnit pe Stănescu şi spunea că eşti tâmpit”, iar lui îi turuia că Sorescu ar fi spus: „Este cel mai prost poet”. Se întâmpla să nu vorbim câteva luni. Până la urmă, el mi-a spus odată: „Bătrâne, orice ar fi între noi, de tandemul ăsta Stănes­cu – Sorescu n-o să scăpăm niciodată şi tot la cimitirul Străuleşti o să ne îngroape pe amândoi. Sau tu ai pretenţie de Belu?”

          1992

*

– Reieşind din propria-vă experienţă, inspiraţia ar fi un dicteu direct şi de necontrolat sau ceva ce poate fi dirijat, orientat? Şi, dacă am vorbit despre Spiritul Suprem, poate că inspiraţia ar ţine de divinitate?...

Cezar Baltag: – Dacă e spontaneitate, spontaneitatea vine de la Dumnezeu, este ceva divină. Bineînţeles că un dicteu automat poate să dea rezultate, dar nu întotdeauna pe cele scontate. Adică, este jocul aruncării zarurilor. Eu cred că linia artei este undeva la mijloc, între elaborare şi spontaneitate. Dar această spontaneitate trebuie să existe întotdeauna. Eu eram fascinat de Nichita Stănescu, pe care îl iubim toţi foarte mult, pentru că el avea o viteză de elaborare atât de mare, încât dădea iluzia unei spontaneităţi perfecte, dar, concomitent, era cu bună intenţie, adică nu era un joc al numerelor mari, nici joc al zarurilor, nici dicteu automat. Avea o teribilă viteză de elaborare, în aşa fel încât dădea perfecta idee de spontaneitate. Ba chiar era spontaneitate pură. Era, căci erupeau şi ideile, şi cuvintele, şi poemele din el şi, probabil, aici este explicaţia.

– Care ar fi una din imaginile relevante prin care v-a rămas în memorie cel care se autodefinise dramatic drept o pată de sânge care vorbeşte?

– Am atâtea amintiri despre Nichita şi mi-ar fi foarte greu să mă rezum la una singură, pentru că noi am avut o tinereţe relativ comună, adică de la sfârşitul facultăţii multă vreme am fost prieteni, prieteni foarte buni. Ce pot să spun? Nu o amintire, ci o impresie. În momentul în care l-am cunoscut pentru prima data, s-a uitat la mine ca şi cum m-ar fi cunoscut ca de când lumea, ca şi cum am fi fost prieteni de foarte, foarte multă vreme, de secole, poate. Dar eram noi înşine fiecare şi când ne cunoşteam perfect.

O anecdotă, în legătură cu Nichita Stănescu. O anecdotă care, probabil, se cunoaşte. La un moment dat, un poet foarte important şi de asemenea iubit de noi toţi, a scris critic despre Nichita. Întâlnindu-se cu el, Nichita îi spune: „Cum ai putut să faci asta? Nu mă aşteptam de la tine”. Colegul îi răspunde: „Revista mea îţi stă la dispoziţie. Te rog foarte mult să scrii şi tu critic despre mine”. Nichita, la rându-i, zice: „Nu, aş jigni doi poeţi, doi mari poeţi: pe tine, dacă te-aş minimaliza, şi pe mine, care sunt un mare poet şi nu pot să minimalizez un alt mare poet”. Aşa era Nichita Stănescu...

– În vara anului 1976, Nichita Stănescu a rostit un adagiu memorabil, foarte cunoscut astăzi: „Am făcut cel mai greu drum din viaţa mea: de acasă până acasă”. Maestre Cezar Baltag, ştiu că de multe decenii doriţi aprig să revedeţi Basarabia, locurile obârşiei dvs., dar până astăzi încă nu aţi reuşit să faceţi acest lucru. Când veţi citi între Prut şi Nistru poemul „Ritual în prag”?

– Vreau cât de curând şi aş vrea să revin în sufletul meu, dacă se poate, şi nu într-un suflet înstrăinat. Aş vrea să revin în propria mea copilărie, în aerul pe care l-am respirat prima dată şi care era un aer al nostru. Aş vrea să revin în destinul meu aşa cum l-am simţit şi în adevărata casă. Adagiul lui Nichita este, într-adevăr, formidabil, memorabil şi cu atât mai eroic cu cât l-a rostit într-un moment în care era atât de greu să-l rosteşti.

1992

*

      – Te-a necăjit vreodată gândul să te laşi de scris?

          Gheorghe Tomozei: – Mă las de scris cu fiecare vers care îmi dau seama că e prost, iar în gazetărie – cu fiecare articol care mi se pare că bate în gol. Dar mă răzgândesc în ideea că mai am timp să o iau de la capăt. N-am avut niciodată o părere foarte rea despre mine, am fost un om care a crezut de timpuriu în înzestrarea sa, dar, în acelaşi timp, niciodată nu mi s-a suit la cap gloria. M-am simţit aproape dezamăgit în momentul când am fost foarte adulat de critică sau am primit distincţii literare. Le-am primit ca pe nişte simple zorzoane ale unei cariere. Mult mai dragă mi-a fost opinia unui om la care am ţinut. Din acest punct de vedere aş putea sa-ţi recunosc că ani de zile scriam, ca să zic aşa, doar pentru un singur om. Cum? Odată ce aveam un manuscris aproape încheiat, îl depuneam în braţele lui Nichita. Opinia lui ţinea loc de referat de critică, de referat ştiinţific. Oricine mi-ar fi spus ceva bun despre un manuscris pe care Stănescu nu-1 contrazicea, dar despre care tăcea sau îmi vorbea diplomatic, aveam a înţelege că nu e bine. Când se exalta, mă prindea şi pe mine în exaltarea lui. Îmi oferea formule de construcţie a volumelor – totdeauna n-am ştiut să le fac; îmi monta piese de la sfârşit spre început, îmi dădea un titlu, îmi tăia o dedicaţie... Pierzindu-1, am fost tentat o clipă să spun că nu mai am pentru cine să mai scriu. De fapt, nu e vorba despre asta. Scriu în continuare, pentru mine.

          – Te-ai simţit bine în compania lui Nichita Stănescu, te simţi minunat, cred, şi în compania lui Fănuş Neagu cu care ai sosit încoace, la Dunăre, la Galaţi, la Brăila... Cam retras din fire cum eşti, ar fi de presupus că-ţi plac contrariile, întruchipate de prieteni fulminanţi, exaltaţi, pentru care viaţa e ca o propice scena a exteriorizării de patimi şi emoţii.

            – Sunt fermecat de ei. Cred că nu se află vreun om să-l fi cunoscut pe Nichita şi nici om să aibă norocul de a-1 cunoaşte azi pe Fănuş Neagu care să nu se gândească pios la faptul că există spectacole existenţiale oferite de oameni care sunt magicieni, sunt actori, sunt egal cabotini de o uriaşă spontaneitate, ce au o vervă copilărească, umor de bună calitate şi care îşi propun să scoată panglici colorate pe nas tocmai pentru a-i încuraja pe timizii din jur să se simtă bine. Ei sunt creatori de atmosferă, sunt gheişele – ei, o gheişă cam corpolentă, dacă ne gândim la Fănuş...

1992

*

– Nu mă convinge scepticismul lui Aureliu Busuioc care a fost solicitat cu generozitate de revista tinerilor, „Contrafort”, unde a publicat şi poezie, şi proză,  şi pagini de jurnal…

Aureliu Busuioc: – Probabil, m-ar fi încurajat oarecum exemplul lui Nichita Stănescu care, fără discuţie, e un poet foarte mare şi care „în dulcele stil clasic” s-a abătut cu destulă dezinvoltură de la ceea ce ar fi presupus această sintagmă. El, care a ţinut întotdeauna în palmă pulsul Muzei, uneori o pornea destul de nemodern, parcă. Ţi-aduci aminte: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva…” Poate că Bacovia sau oricine altul, în afară de Ion Barbu, putea să înceapă astfel un poem.

1998

*

–                    Cum treceţi de la luciditatea pe care o cere critica literară la registrul poeziei, ca mister, uneori ca subconştient?

Matei Călinescu: – Registrul poeziei, cred eu, e mult mai lucid decât cel al criticii literare obişnuite, chiar de calitate. În ce mă priveşte, ca să fiu sincer, nu cred că am atins vreodată nivelul de luciditate al adevăratei poezii; sau poate numai pe alocuri în proză (dacă avea dreptate Novalis când spunea că proza e tot poezie) şi poate în două sau trei eseuri. Nu în cărţile erudite, de factură universitară. În poezia propriu-zisă am tins spre acel nivel, cât m-au ţinut puterile, şi am făcut poezie minoră, decentă sper, dar nu mai mult decât atât. După aceea, pierzându-şi limba, poetul din mine s-a sinucis. Am cunoscut personal şi îndeaproape doi mari poeţi: pe Nichita Stănescu şi pe Mircea Ivănescu. Luciditatea lor poetică era totdeauna uimitoare, în ciuda stărilor psihologice sau corporale prin care treceau. Ei ilustrau perfect maxima lui Baudelaire: „Inspiraţia vine atunci când vrei, dar nu te părăseşte atunci când vrei”. Evident, pentru asta trebuie să fii poet în toată puterea cuvântului şi să deţii secretul actului volitiv cu efecte prelungite, incontrolabile, periculoase (căci o inspiraţie care nu te părăseşte când vrei se apropie de nebunie).

2002

*

– Am impresia că tot amânaţi un nume. Nichita Stănescu n-a dat cărţi fundamentale?

Mircea Ciobanu: – Sigur că da. Adică nici nu se poate închipui climatul nostru litera fără Nichita Stănescu. El a scris „11 elegii” şi este cartea lui de referinţă. A scris şi ion Gheorghe „Megaliticele”, de asemenea o carte de referinţă. Eu nu ştiu dacă el ar mai putea să mai numească vreun alt poet, care ar fi făcut o carte esenţială. Oricum, eu cred că nu s-ar fi putut referi la niciunul. Dar asta nu pot s-o fac şi eu. Ion Gheorhge este un poet important. Am recitit şi „Noimele” – minus primul poem, ele sunt, probabil, lucrul cel mai serios pe care a izbutit să-l producă limbajul bolovănos, limbajul durităţilor, limbajul aşa-zis antipoetic. Este foarte uşor să vii în literatură şi să spui că vii pe loc gol. Nu, în România nu va mai veni nimeni pe loc gol. E foarte greu acum pentru toţi poeţii viitorimii. E ca şi cum s-ar face abstracţie de stâlpii unei hale, spunându-se că nu există, dar fără ei, la propriu, bolta halei s-ar dărâma.

1994

*

– Aţi împărtăşi părerea că literatura universală din ultima sută de ani (susţin unii) nu ar fi decât un lanţ de pierderi?

Marin Mincu: – Nu cred că poate fi vorba de aşa ceva. Cred că e vorba, efectiv, de această perspectivă a interpretării care, atunci când se fixează asupra modelelor deja omologate, poate să inventeze noi lecturi, iar când este foarte apropiată de operele, de textele care au fost scrise într-un timp relativ recent, începe să-şi piardă răbdarea. Eu consider că literatura n-a încetat să ofere modele şi chiar texte inconfundabile care, paralel cu schimbarea perspectivelor temporale, au devenit tot atât de importante, modelizând posibili emuli într-un viitor îndepărtat. Când există scriitori precum Ionescu, Beckett, Borges, Montale, chiar Soljeniţîn care e un scriitor deloc de neglijat, nu văd de ce această artă nu ar mai putea fi considerată dintr-o perspectivă universală. Chiar în literatura noastră putem vorbi încă despre un poet ca Nichita Stănescu care se înscrie cu toate actele în regulă în modelele importante ale ultimei jumătăţi de secol; era să zic de mileniu...

– Şi cine ar mai putea sta lângă Stănescu?

– Ei, iarăşi încercăm să numărăm... Sigur, aşa cum am mai spus, el este al cincilea poet român important în acest secol atât de torturat de lipsa autenticităţii. Poate că în proză putem vorbi oricând de mari autori, chiar de după război, precum Nicolae Breban, Marin Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, care onorează oricând o literatură, chiar din perspectiva cea mai universală posibil. E adevărat că noi trăim mereu sub această obsesie a neomologării. Complexul nostru de inferioritate vine chiar din incapacitatea de a participa în timp la concurenţa artistică. Neînscriindu-se în timp, nefiind receptate la timp, lucrările scriitorilor români apar ca mimetice, ceea ce nu este deloc adevărat. Pe urmă, intervine şi criteriul politic, care deja totdeauna ne dezavantajează, astăzi mai mult ca oricând.

1993

*

          – Cineva îmi spunea că, să vezi, în expresia „ţâţoasa mea şi lăptoasa mea de limbă maternă” Nichita Stănescu mai că ar ajunge la necuviinţă. Te deranjează şi pe tine această sintagma?

          Mircea Nedelciu: – Nu, nu, dimpotrivă, mie mi se pare că literatul este obligat să violenteze cuvintele şi să nu regrete ceea ce simte el că se poate adăuga. De fapt, în literatură şi în special în poezia de felul cum o practica Nichita, aproape fiecare cuvânt e folosit impropriu, dar un impropriu controlat, care duce la crearea de sensuri noi.

          1992