UN AUTOGRAF MONGOLO-GERMAN

Pe 12 iunie 1989, m-am întâlnit cu un mongol neobişnuit; un mongol instruit în mediu german, ajuns să scrie poeme, proză şi în limba lui Goethe. Se numeşte Cinagiïn Galsan, era foarte interesat de perestroika din Uniunea Sovietică, dat fiind că în Mongolia, în ce priveşte democratizarea, lucrurile erau rău împotmolite. Pe scurt, în acea zi Galsan „mi-a cedat” un portret al lui Genghis Han, personalitate despre care în ţara sa de origine încă nu se permitea a se vorbi deschis. Plus un autograf în nemţeşte pe verso imaginii. Le reproduc aici, după care reproduc un fragment dintr-un eseu-portret al lui Cinagiïn Galsan, pe care,a cum mai mulţi an, l-am publicat în „România literară”.

FRAGMENT DESPRE GALSAN
(vezi mai mult: http://www.romlit.ro/un_important_scriitor_mongol_galsan_tschinag)

Ei bine, subiectul propriu-zis al prezentei naraţiuni-portret, să-i zic astfel, începe după o săptămână de călătorie, când ne întorsesem deja din imensităţile stepei la Ulan Bator şi, în preamiaza penultimei zile a prezenţei noastre în „ţara cerului albastru”, cum mai este numită Mongolia, avuserăm o întâlnire la Uiunea Scriitorilor, unde, printre prezenţele cam clişeizate ale şefilor, se remarcă prozatorul Cinagiïn Galsan, secretar responsabil la revista „Sătguulci” („Jurnalistul”). Spre deosebire de ceilalţi colegi al săi, el se arătă deschis, reverberând „făţiş” la cele ce se întâmplau în URSS – perestroika, glasnost’, altele. Ceilalţi, însă, ocoleau temele de actualitate... transfrontalieră, şovăind sau schimbând vorba.

Mongolul Galsan e neobişnuit şi prin biografia sa. La 18 ani, avusese norocul să ajungă deţinătorul unei burse... Dar o să-i ofer cuvântul mărturisitor chiar lui, ceva mai la vale, pentru că deţin un text autobiografic, pe care mi l-a înmânat în acea pre-amiază zilei de 12 iunie a anului 1989, acolo, la Ulan Bator. Iar peste zece ani, l-am reîntâlnit pe Galsan într-o notă din revista „România literară” (Nr. 37, 1999), din care aflam că el de fapt poartă un pseudonim, numele său adevărat fiind Irgit Schynykbaz-oglu Dshuruk-Uwaa, şi nu numele unui oarecare cetăţean, ci al unui prinţ, descendent dintr-un popor montan-nomad, tuva. Bine, în URSS exista chiar Republica Autonomă Tuvină (DEX-ul, deocamdată, nu atestă noţiunile: tuvin, tuvină; nici chiar – tuva), însă Galsan se trage din  tuvinii Altaiului mongol. Când nimeri la  o şcoală internat, i se schimbă numele, cel de obârşie ajungând ca şi interzis. Nu mai vorbea nici limba sa maternă, ci doar mongola. Cunoştea şi limba kazahă, a poporului cu care tuvinii coabitează în Altai.

Cu toate restricţiile şi „reorientările” ideologice, ex-prinţişorul a avut şansă, totuşi: la 18 ani, este deţinătorul unei burse, pentru ca să studieze chimia în Republica Democrată Germană. Şi, faţă

de textul pe care îl deţin, în nota din revistă apare o discrepanţă, spunându-se că abia aici a început să scrie, în limba proaspăt învăţată... Astfel că vom apela la documentul-manuscris, redactat în limba rusă, Galsan vorbind şi atunci, la întâlnirea noastră, fluent limba lui Gogol. (Da, în transcrierea de nume, între cel din „rusescul” act pe care îl deţin şi cel din revistă, există o diferenţă: Tshinag (varinată: Tschinag) – scris în „Rom. lit.” şi Cinagiïn – în ruseşte. Dar lucrurile ar fi excplicabile, românescul „ci” fiind transcris de europeni şi ca „Tschi”, iar nemţii o fi apelat, îmi zic, la aceeaşi modalitate, ca şi în cazul scrierii: NieTZSCHe...)

După primele sale nuvele publicate în limba germană, Galsan Tschinag a editat romanele „O copilărie în înălţimile Altaiului”, „Douăzeci de zile şi încă una”, traduse în mai multe limbi de circulaţie. Mai recenta sa carte, „Die graue” („Pământul cenuşiu”), a apărut la Frankfurt, evocând, poetic, copilăria, pe când prietenul nostru, prinţişorul,  ar fi vrut să se facă şaman, însă, la şcoală, la internat, nimerise în scăldătoarea marxist-ateistă, fiind îndepărtat de originea, de natura sa adevărate, recuperate peste ani.

Dar, odată ajuns la Leipzig, tânărul mongol Galsan (prenumele i se traduce ca: Prieten!) face cunoştinţă cu o familie de savanţi-orientalişti, curând fiind invitat să locuiască în casa acestora. Abandonează căminul studenţesc, studiază în continuare chimia, dar, de la un moment încolo, simte acut necesitatea de a scrie. Mai bine zis, de a se mărturisi prin scris. „De fapt, începusem să compun versuleţe încă pe la 12-13 ani... La 18 ani însă, am distrus tot ce scrisesem până atunci – cam o jumătate de duzină de caiete de elev, dându-mi seama că astfel de versuleţe le-ar fi putut ticlui oricine altul. Credeam că am rupt-o definitiv cu poezia, însă am revenit la ea peste un an, doi. E drept, de data aceasta – la proza poetică”, traduc eu din textul-manuscris.

Aşadar, scrie în limba germană. Atât, pe cât o cunoştea, fără a-şi pune problema cum scrie, contând – ce scrie. Irezistibila necesitate de a spune despre sine, despre ai săi, despre... Colegii de studii, profesorii-chimişti, membrii familiei la care locuia îl încurajează. „Însă nu eram, totuşi, sigur că scriu literatură, cu adevărat. Astfel că i-am expediat acele probe dintâi lui Erwin Strittmatter, nu doar unuia dintre cei mai mari scriitori germani, alături de Anna Zegers, ci autorului de stilul căruia eram cel mai apropiat. Probele le însoţeam cu o scrisoare explicativă. Deja peste o săptămână am primit răspuns. M-a invitat la el. Am plecat. Rămâne de neuitat cunoştinţa mea cu marele scriitor, cu familia sa, cu mediul care îl înconjura. Văd patru copii, toţi băieţi. „Mai avem încă patru”, spune soţia scriitorului, Eva, pe atunci „anonimă”, dar acum – poetesă cunoscută, „însă ei vin din alte căsătorii. Şi dânşii sunt parte masculină. Erwin Strittmatter ştie a face cărţi bune, ca şi feciori de ispravă, însă de fetiţe nu e în stare. Ceva nu ne ajunge nouă, o fiică. Pe una o înfiasem, dar, din nenorocire, a murit”, mărturisi gazda.

Aceste lucruri mie îmi sunt cunoscute în esenţele lor. Fiecare femeie din aulul nostru din Altai mi-ar fi putut povesti ceva asemănător.

Hobby-ul scriitorului sunt caii. Are o întreagă herghelie. (Reproduc aceste mărturisiri ale colegului mongol, gândindu-mă că unele dintre ele sunt cunoscute pentru prima oară. – L.B.) Prozatorul mă roagă să-i prind mânji, ceea ce eu fac cu plăcere, fiind versat în aşa ceva: mânuiesc arcanul cu îndemânare. Băieţii se împrietenesc cu mine fără amânare, iar eu îi învăţ cum să mânuiască lasoul – fiecăruia câte un arcan şi – la luptă! La un moment dat, scriitorul m-a întrebat: „Poţi şi vâna?” „Da, sigur. Aveţi armă?” „Eu nu sunt vânător”, îmi spune, „astfel că nu am puşcă”. Apoi zice: „Este foarte periculos că tu ai nimerit în Germania. Ea ar putea să te strice. Dar văd că ai rămas aşa, precum ai fost”. Eu însă nu înţeleg de ce spune astea şi de ce ar fi periculos că sunt aici, în Germania.

Scriitorul şi soţia sa vorbeau cu mine despre orice, numai nu despre literatură. Eu însă, bineînţeles,  continuam să scriu. Mă trezeam devreme, scriam. În serile din ziua a treia şi a patra, în timpul discuţiilor noastre, le spun, repovestit, cam ce am scris dimineaţă şi încep a le citi cu voce tare din caiet. După aceea, citesc şi alte lucruri, pe care le scrisesem mai înainte. Iar după ce termin de citit, Strittmatter se ridică şi mă îmbrăţişează, spunându-i soţiei: „Eva, poetul există!”

De ce vă spun toate astea? Pentru a vă da un exemplu, cu câtă atenţie şi delicateţe se apropie un mare scriitor de tinerii săi colegi. Peste un timp, eu însumi mi-am dat seama  de deficienţele textelor mele de început. Astăzi mă gândesc că marele scriitor nu s-a pus pe criticat, deoarece considera că e mai important să mă încurajeze. Critica sa ar fi distrus ceea ce mai avea a se forma şi consolida, cine ştie peste câţi ani...

Iar când terminam studiile şi se apropia timpul să mă întorc în patrie pentru totdeauna, Erwin Strittmatter îmi spuse: „Continuă să scrii în limba germană, dacă aceasta îţi pare firesc. Dar, concomitent, încearcă să scrii în mongolă sau tuvină, pentru a căuta să treci la ele, dacă simţi o mai mare datorie faţă de aceste două limbi sau faţă de una din ele, decât faţă de a noastră. Încearcă să păstrezi rădăcinile tale de Altai şi tuvine pentru totdeauna!”

Aşadar, revenind în Mongolia, continuam să scriu în limba germană. În acea vreme, în RDG, la editura „Folk und Welt”, fusese anunţată editarea cărţii mele. Despre aceasta am pus la curent organizaţiile competente. Aşteptam să fiu felicitat. Dar ieşi cu totul altfel. Cu precauţie şi suspiciune, au prins a mă întreba: „De ce ai scris într-o limbă străină? Cum a nimerit cartea ta peste hotare? Cine ţi-a permis aşa ceva?” Ş.a.m.d.

Nu a ajutat nici scrisoarea  venită de la Uniunea Scriitorilor din RDG, preşedintele căreia este Anna Zegers, adresată preşedintelui Uniunii noastre. Ea, ca şi scrisoarea a doua, semnată de Erwin Strittmatter, vice-preşedintele Uniunii Scriitorilor din RDG, a rămas fără răspuns. Peste mulţi ani, am citit cu propriii ochi telegrama, pe care vice-ministrul culturii din Republica Populară Mongolă, Ahmeti, o expediase vice-ministrului culturii din RDG, Hopke. Era scris: „Protestez categoric!”

 La întrebarea mea de ce nu aş putea să-mi editez cartea în RDG, mi-au răspuns: „Mai întâi, acolo trebuie să fie publicaţi laureaţii premiului nostru de stat, pentru a li se crea cititorilor germani o imagine corectă”...

...În anul trecut, la patruzeci şi cinci de ani pe care i-am împlinit şi la peste două decenii şi ceva de stagiu scriitoricesc, am devenit şi eu membru al Uniunii Scriitorilor din RPM...

Iar astăzi, în sfârşit,  le pot spune lucrurilor pe nume: Perestroika începută la dumneavoastră, dragi prieteni sovietici, drept o politică oficială partinico-guvernamentală, ne-a dat deja multe şi nouă, literaţilor mongoli, precum şi ţării şi poporului în totalitate. Cu toate că noi aşteptăm mai multe.... Dacă s-au ivit zorii, va apărea şi ziua...