(NOMENKLA)TURIŞTII

15.IV.1987

Timp mohorât. Chiar în faţa geamului la care îmi este aşezat biroul, scriu şi citesc la lumina lămpii. Am redactat traducerile din proza gruzină pentru copii – patru nuvelete. Excepţional de fremătătoare „Frunza roşie de arţar” a lui Revaz Inanişvili. O naraţiune din cele pentru – cum spunea cineva – cititori de la şapte la şaptezeci de ani. Atmosfera ei de aşteptare, tângă, nostalgie e foarte înrudită sentimentului nostru pe care l-am defini drept „dor”. E o doină alegorică în prag de iarnă şi nefiinţare vegetală – a frunzei sortite inevitabilei plecări, dar care mai aşteaptă, totuşi, se opune intemperiilor; aşteaptă, aşteaptă ceva sau pe cineva.  Muget strident de cerb. Şi cade flacăra sângerie a frunzei pe albul zăpezii. Trei pagini cât trei romane…

Luni. Ghiţă-Ghiţişor de la Nisporeni, insistent începător în ale literaturii, bătut de soartă şi, posibil, de propria ambiţie (infirm, umblă cu o vai de ea maşină pentru invalizi). E la N. Vieru care trebuie să-i consulte caietele cu proză. Are o fetiţă roşcată şi intens pistruiată, Diana, simpatică şi ageră. Ne oferă câte un buchet de flori de pădure. Zinovia le-a împărţit pe din două – la bucătărie şi în odaie. Aveau miros intens, dar care, peste două zile, scăzuse aproape complet. Frunzele căpătaseră paloare de toamnă. Poftim, sentiment de noiembrie în aprilie care, aşa cum este anul acesta, pare a fi chiar mai noiembrie decât însuşi brumarul.

Trăiesc cu senzaţia lirică pe care „mi-o injectează” muzica baletului „Giselle”. (Pentru prima oară, spectacolul l-am văzut la Teatrul din Odessa; eram student la anul doi, trei). Nu este exclus să scriu ceva poezie inspirată de aceste minunate armonii ale lui Adan. Când? Importă? Probabil, mai importantă e însăşi starea de poezie din fiinţa ta, decât actul aşternerii ei pe hârtie. Sculptorul şi scriitorul Ion Vlasiu spunea pe bună dreptate că actul de naştere a poeziei nu e când o scrii – acesta e deja actul doi, în care majoritatea autorilor ratează. Eu însă aş vrea (cine nu vrea?!) să izbândesc şi în actul doi. 

Surprins, remarcând că vociferările guturale ale gaiţelor au şi ceva din măcăitul raţelor sălbatice. Poate nu e nimic straniu în asta, dacă ţinem cont că, asemenea graurilor, gaiţele pot imita glasurile altor păsări. Este important însă să ştii care e glasul adevărat al gaiţelor. Ba! – măcăit şi ceva din înmugurirea croncănitului de corb tânăr.  

19.IV.1987

Învolburare de foarte multă vorbă ca prelungire a adunării USM la care s-a cerut convocarea unei conferinţe extraordinare. Titi, care totdeauna a fost omul-seif, ce nu scoate zare de noutate sau măcar aluzie din culise, ieri ne spune, mie şi lui Colca, precum că Ciocoi i-a  declarat lui I. C. Ciobanu că, de cum revine de la Moscova, depune cerere de plecare din post. Dabija zice că Ciocoi ar fi fost pe la el, dar nici urmă de atare pornire. Acelaşi lucru, chipurile, l-a făcut deja Arh. Cibotaru (noutate de la An. Gondiu). Cică, acesta chiar a şi depus cererea de plecare. Oare?

Prohin, de când cu secretăría sa, cu documente peste documente, formulări oficiale peste formulări… Gondiu îl întreabă de ce nu prezintă şi el vreo proză pe undeva. „Ei, Anatolie, – explică Prohin, – am început nu demult să scriu o povestire, dar până la urmă mi-a ieşit un protocol… o dare de seamă…”. Uite, asta e în spiritul mucalit al lui Prohin care, pare-se, nu e în albia sa. Poate-şi revine, iese din haita partinicilor.

Dab. –  predispus la confesiuni ca urmare a vizărilor neplăcute la care a fost supus şi el la adunare. Zice că, pe de o parte, e bine că au fost date în vileag tainicele referinţe la articolul lui Saka. „De azi înainte voi şti şi nu voi mai satisface cererile unor diriguitori ce vor să ia foc cu mâna altora”. Despre Boţu – vorbe bune, regrete (chiar dacă acesta a şi pus la cale delaţiunile trimise la Moscova). Pentru anumiţi oameni, Boţu a făcut lucruri de pomină, înlesnitoare de situaţie şi carieră. Altceva e că putea să facă mult mai multe, pentru mai mulţi, şi pe drept. Dar… egoismul, laşitatea, lipsa coloanei vertebrale…

20-21.IV.1987

La Pereni. O „inspecţie” festivă pe la rude. Friguros, cu miei şi viţeluşi ce tremură, cu iarbă timidă, pitită pe sub bolovani. Oricum, mieii ce nu pot încă mânca de sine stătător nu rup, ci doar sărută firele fragede de iarbă.

23.IV.1987

Adunare de alegere a candidaţilor în deputaţi pentru sovietele locale (orăşeneşti şi raionale). După sporovăială şi ghimpi antibirocratici, democraţia îşi face drum. Cad candidaturile alese în prealabil din oficiu: Ciocoi şi Stavscaia. Printre înaintaţi, şi Vatamanu. Zice: „În tot felul m-am dus acasă, dar prima oară mă duc… deputat”.  Ce chestie, dom’le! – vorba poetului căruia i se văd fălcile de pe la spate.

 24-25-26.1987

 La Negureni, Paştele Blăjinilor. Îl vizităm pe vărul meu primar Vasile Munteanu. Trecem pe la nanu Senea, luăm unelte ca să îngrijim mormântul mamei. Concomitent, mai conturăm cu brazde trei morminte în delăsare. Zinovia zice că dacă faci un bine celui în viaţă, el îţi poate mulţumi sau nu, pe când celui trecut din viaţă îi este primit. Mai greblăm pe acasă. Încărcăm genţi mari, torbe cu cărţi – şi hai la şosea, să îngheţăm, până ne ia o maşină spre Chişinău.

Da, când ne întoarcem de la cimitir, tuţa  ne spune că ne-a căutat cineva. Cine? „Doi cu maşina. Şoferul rămăsese în maşină. Da unul dintre cei doi, josuţ, buzat, în costum sur, aproape lău (alb la păr?) a întrebat unde sunteţi. I-am spus că la cimitir. Au zis că sunt nişte colegi. Au aflat că aţi venit şi au locuri ca să vă ia”.

Cine sunt?

Cazul care li s-a întâmplat lui Ion Gorea, Vasile măru-meu, Alexei Butnaru, zis Guler pre poreclă. Erau lângă zidul cimitirului, în puterea nopţii. Trei flăcăi, cu armata făcută, toţi dintr-o mahala, chiar vecini între ei. Stau, fumează, îşi povestesc impresiile despre domnişoare, viaţă în general. Venind din schimbul de noapte de la brutărie, Alexei Cohon îi zăreşte de departe şi, trecând ferit, neobservat, sare în cimitir, se înfăşoară, peste cap, cu halatul alb, obligatoriu la coacerea pâinii, vine tiptil, se ridică şi-şi pune coatele pe gardul de piatră, rămânând nemişcat, privind ţintă spre cei trei flăcăi scăpaţi de armată, care stau, fumează, discută de-ale tinereţii şi vieţii. La un moment dat, Alioşa Guler dă cu ochii de arătarea ce stă cu coatele sprijinite pe zidul cimitirului. Guler scapă ţigara dintre degete şi, cu buzele tremurânde, doar atâta face: „Iacâtă-lî!”  Ceilalţi doi întorc capetele, dau cu ochii de stafie, după care, brusc, ca la comandă, toţi trei o rup de fugă, alergând în disperare pe toate uliţele satului. Abia peste o habă de vreme se strigă, se fluieră, se caută înde ei de pe unde erau, se adună şi, din Vălicică, ce-i cam la trei sute de metri de cimitir, o iau cu genunchii tremurânzi încă spre mahalaua lor, împărtăşindu-şi uimirea, presupunerile şi, fireşte, spaima pe care le-o băgase în oase arătarea în alb. În cale le apare Alexei Cohon. „Bună seara”. „Bună sera”. „De unde veniţi?”, îi întreabă. „Ia, care de pe unde. De la fete”, face Ion Gorea. „Ce bateţi voi capul?... Aţi fugit de vă pârâiau călcâiele speriaţi de o arătare. Voi, aiştea, cu armata făcută, morţi de frică”. „Da de unde ştii?” „Cum să nu ştiu, dacă eu v-am făcut-o?”, zice Cohon şi scoate de sub haină halatul alb, îmbrobodindu-se cu el, demonstrându-le pe viu ceea ce nu credeau ei. Iată, aşa e cu: „Iacâtă-lî”.

De reţinut un bocet cu coloratură biblică, zis de o ucraineancă din Negureni, în limba noastră, fireşte. Îşi bocea soţul cu care făcuse gospodărie bună, bogată, cu stupi de albine şi vie, dar fără să  fi avut urmaşi: „Dameane, Dameane, tu iartă la mine! Poate mâncare nu făcut, poate ceai nu dat, poate picioare nu spălat, Dameane, Dameane, tu iartă la mine…”

Luni, după masă, vreo două ore la serviciu. Apoi, precum ne-a fost înţelegerea cu I. Vatamanu şi I. Teleşcu, vin la radio, de unde trebuie să purcedem spre Cărbuna la o serată omagială a lui Vatamanu cel de 50 de ani, pe care îi va împlini la 1 mai. Mai sunt M. Cimpoi, C. Dragomir, I. Hadârcă, Gh. Chira, ansamblul „Folclor” in corpore….

Abia aici aflu că cei cu maşina cu şofer erau Cimpoi, Vodă şi Vatamanu, desluşiţi slab de tuţa care are vedere foarte slabă. Se întorceau de la Costiceni, unde Vatamanu şi-a serbat de asemenea ziua de naştere; îl reperase pe Gh. Vodă de la Vadul lui Leca, unde acestuia îi decedase o rudă. Le-a fost în drum şi au trecut prin Negureni.

În drum spre Cărbuna, vânturăm subiectele la zi, ne amintim de altele, importante. În comun – Cimpoi, Vatamanu, Hadârcă, eu – îi facem lui Vasile Coroban un medalion in memoriam. Coroban zicea: „Mihai, dorogoi (ntenţionat plasa cât un rusism), în Moldova noastră nu este critic mai mare ca mine şi mai mic decât Haralambie Corbu”. Cazul cu bancnota de 10 ruble, ascunsă într-un dicţionar Larousse. N-o găsea, dar nu putea să întrebe de „partizanca mea”, precum îi spunea el soţiei.

De la Cărbuna ne întoarcem târziu. Soliştii din „Folclor”, mulţi şi feluriţi, – prea s-au întrecut cu măsura. Punând cântec peste cântec. Aflu că au şi ei plan de evoluţie în faţa populaţiei de la sate. Un concert de aproape trei ore. Ion Bas mi se plânge că peste o lună este trimis la pensie, însă ar putea să mai cânte. Surpriză. Zice: „Ştii că păstrez un text de-al tău de pe când erai încă student?!” O fi, zic eu, dar, sigur, e prost, lipsit de valoare. Fără să o fac pe modestul, aşa o fi fiind.

Privind în noaptea întunecoasă de dincolo de geamul autobuzului ne întrebăm cu Cimpoi, cum naiba rătăcitorii ceia de tătari se descurcau prin întunecime şi hăţişuri de codru, devastându-ne Vechea Moldovă. Cimpoi zice că şi pe atunci erau trădători de ajuns şi de rămas. Aceştia îi ajutau pe năvălitori. Că Ştefan cel Mare nu a făcut decât să pună capăt trădărilor – având pretutindeni oamenii săi de încredere, din care motiv şi reuşea se-i înveţe minte pe venetici.

(Nomenkla)Turiştii puterii. Parşivi, de nesuferit. Trădători.

Nomenklaturiştii, în majoritatea lor, – nişte criminali, mai mult sau mai puţin. Vor vi condamnaţi? Fie doar şi sub aspect moral…