Se împlinește un an de când, din L'Hôpital Universitaire Pitié Salpêtrière, pleca spre tărâmurile neuitatelor umbre Paul Goma. Cu ceva timp în umbră, domnul George Motroc mi-a solicitat un interviu despre cum l-am cunoscut pe celebrul nostru scriitor, ce a fost să cunosc în timp despre el. Interviul urmează să apară cât de curând în presă, aici e avanpremiera lui.
CÂND SE VA AMINTI DE LITERATURA ȘI LUPTA ANTICOMUNISTĂ,
NUMELE LUI PAUL GOMA VA FI PRINTRE ALE PROTAGONIȘTILOR
– Domnule Leo Butnaru, în acest final de martie
2021 se împlinește un an de la dispariția lui Paul Goma... Vă rog să fiți de
acord, să începem cu o confesiune: care este cea mai emoționantă amintire ce
v-a venit în minte când ați aflat acea veste tragică, în 2020, în vremea
pandemiei?
– Înaintea amintirilor, am trăit șocul a încă unei nedreptăți ce s-a insinuat în destinul acestui om și scriitor eminamente tragic, care a fost Paul
Goma: atacul neamânat asupra lui a nenorocitoarei pandemii care, iată, de la
începutul anului 2020, ține lumea în izolare de... ea însăși, în spaimă și
confuzii, obturare a prezentului și perspectivelor. Să intre această nenorocire
chiar în casa omului, în acea locuință pariziană, pe care Paul Goma aproape că
nu o părăsea, suferind de boli, care l-au atacat încă în închisoare comunistă?
La întâlnirile noastre de la Die, în Franța, când făceam deplasări spre
locurile unde aveau a se desfășura diverse manifestări din cadrul Festivalului
Est-Vest, venerabilul coleg mă ruga să-i ofer brațul, de sprijin. Alignea de un
picior, spunându-mi că mușchii șoldului îi răciseră cumplit, pe când fusese
închis în subsolul securității.
– Vă propun să ne întoarcem în timp... Dacă nu greșesc, dvs. și Paul
Goma faceți parte din aceeași zonă geografică?
– Nu
știu dacă este important acest lucru, dar s-a întâmplat să mă nasc în aceleași
spații, de unde sunt mama și tatăl lui Goma, unde venise pe lume fiul lor Paul.
Mama sa, născută Popescu, era din Chiștelnița, localitate situată la 5
kilometri de satul meu natal, Negureni, de pe râul Răut. Tatăl său, Eftimie
Goma, era din Ciocâlteni, sat unde, în 1967, subsemnatul a absolvit școala
medie. Sâmbetele, mergeam la Negureni cu bicicleta, 17 kilometri. Bineînțeles,
am fost și în satul Mana, în care s-a născut Paul, pentru cei adunați în
căminul cultural de acolo (era o perioadă electorală) dând vocea lui Paul Goma,
pe care o imprimasem în Franța în septembrie 1996.
– Care a
fost reacția celor prezenți? Oamenii auziseră, încă din perioada regimului
comunist rusesc, de activitatea de dizidentă și de operele lui Paul Goma sau nu
se putea asculta în zonă Europa liberă?
– Mana e un sat nu prea mare, dar... mănos, în sens biblic, trecut de
la material la spiritual. Când te uiți pe harta Estului Moldovei istorice,
dintre Prut și Nistru, Mana pare că e așezată chiar în centrul ei! Deschizând
Dicționarul Geografic din 1904 al lui Zamfir Arbore, aflăm că Mana e un „sătuc
în jud. Orhei, volostea Isacova, așezat în valea Vatojului, pe țărmul drept.
Până la 1812 aici a fost un schit de maici, desființat de ruși. Are 29 de case,
cu o populație de 274 suflete; o biserică, cu hramul Sf. Nicolae. Sunt vii și
grădini cu pomi”. Ei bine, timp de un secol numărul populației doar că s-a
dublat, să zicem. Ar fi fost mai mare, bineînțeles, însă nu departe se află
orașul Orhei, iar la 37 de kilometri – Chișinăul, unde s-au stabilit mai mulți
din cei născuți la Mana.
Când am vizitat localitatea, bineînțeles că îmi imaginam acel din calidor, din care se deschide
panorama unei lunci pitorești, peste care, demult, precum spunea Dimitrie
Cantemir în Descriptio Moldaviae,
dăinuiau apele unui lac imens, navigabil, încât de pe Nistru corăbiile puteau
urca spre el pe apa Răutului.
Sătenii, așa cum i-am văzut eu și cum am înțeles din discuțiile cu
unii dintre ei, aveau parcă o sobrietate aparte, decență în vorbă și ținută.
Poate de unde nu departe de Mana se află două mănăstiri, la Curchi și la
Tabăra.
În acele locuri pitorești, de codru, mănăstirea Curchi azi arată
splendid, cu adevărat monumental. Subliniez aceasta, deoarece pe timpul imperialismului
ruso-sovietic ea fusese închisă ca locaș de cult și transformată în... ospiciu.
Să mai dau câteva detalii
despre monumentalitatea acestui ansamblu monastic, edificat în secolele XVIII –
XIX. Este compus din cinci biserici, două clădiri cu chilii, stăreție, mai
multe încăperi auxiliare, o livadă, un schit cu arhondaric. Este o mostră de
stil neobizantin, însă unele componente ale complexului țin de clasicismul
arhitectural, cu elemente de baroc. Regele Mihai (e înfățișat pe una din
fresce, printre ctitori) a vizitat de mai multe ori mănăstirea și, e de
presupus cu destul temei, la unele din vizitele sale au fost prezenți și
părinții lui Paul Goma.
Sigur că locuitorii din Manta știau de celebritatea consăteanului lor, dizident la București, apoi stabilit la Paris, dar deschis și cu mândrie au început a-și aminti de domnul învățător și doamna învățătoare Goma odată cu declanșarea mișcării de redeșteptare națională. În școală, elevii citeau, studiau cărțile lui Paul Goma, dat fiind că la Chișinău deja fuseseră editate unele din ele, grație efortului regretatului coleg și editor Andrei Vartic, un adevărat împătimit Goma.
