VOLUMUL 2 DIN 11

 

A ține un jurnal din dorința de a gândi mai bine, de a-ți dezvolta simțul de observație. Dar și opțiunea pentru discernământ, deprinzându-te să reții doar esențialul. Interes față de viață, amici, cunoscuți, lume.

Pentru unii, scrierea unui jurnal ar însemna popularea propriei singurătăți cu… propria persoană. Însă un jurnal cu adevărat valabil este acela, spre care vii din tumultul relațiilor cu oamenii și, după ce te spovedești în fața paginilor, te reîntorci la oameni cu o și mai mare dorință de-a afla lucruri demne de atenție. (3.X.1984.)

Jurnalul intim – și ca o posibilitate de a-ți ține într-o bună formă activă curajul, de a învinge precauția excesivă, de a-l confrunta pe extrem de vigilentul alter ego. Ca și cele fizice, și calitățile spiritului nostru au nevoie de antrenament, pentru a nu le lăsa să le tocească obișnuința și trândăvia, plictisul și indiferența. (11.II.1986.)

Uneori, jurnalul ca mărturisire surprinzătoare chiar pentru tine însuți, autorul; o mărturisire între revelație și divulgare, între bucuria de a te cunoaște pe tine însuți și teama de a fi cunoscut și de alții, așa cum ești, deschis supremei sincerități. Însă, de fapt, discernem cu toții, lăsând puține șanse divulgării.  Revelația e mai înrudită cu elevația, pe când divulgarea este pândită de vulgaritate. Iar „ingineria” ține de a găsi echilibrul între ceea ce se cade și nu se cade să mărturisești. (2.III.1986.)

 

Leo Bunaru

FURT INTERNAȚIONAL ÎN ARENA OLIMPICĂ!

 PAGINI DE JURNAL / 22.VIII.2004

              De obicei, nu trec în Jurnal impresii de la oareșicare competiții sportive, pentru că și destule evenimente din viața literară rămân pe dinafară. Însă de data aceasta găsesc de cuviință să depun o mărturie de revoltă și nedumerire: despre un nemaivăzut cinism, despre o nerușinare de nesimțiți și tipi împuțiți (la creier), despre o impertinență cum nu s-a mai văzut, despre o hoție pe față, și în fața a milioane și milioane de spectatori. Nu voi mai spune ce cred eu, ci voi reproduce din nedumeririle a doi comentatori de la „Eurosport”-ul rusesc, specialiști și cunoscători cu vechime și prestanță. Așadar, începe meciul de box între Marian Simion și un egiptean. La un moment dat, rușii-comentatori se întreabă: „Nu cumva arbitrii confundă ceva? Nu cumva confundă sportivii? Lovește Simion, însă punctele i se atribuie egipteanului”. Apoi: „Fantastic! Punctează românul, dar este avantajat egipteanul!” „Dar arbitrul trebuia să-l numere pe egiptean!” „Incredibil... Ce trebuie să mai facă Simion? Doar să-l dărâme, să-l dea la podea, altfel arbitrii își fac jocul”.

              Sau: „Începe runda a treia. Oare va reuși Simion să țină piept celor șase, celor cinci arbitri și egipteanului?” Și tot așa, comentatori nedumeriți, revoltați, dar... egipteanul este declarat învingător, Simion rămânând poate unul din cei mai defavorizați și scoși din joc pugiliști: arbitrajul l-a desființat... În încheiere, comentatorii ruși se întreabă: „Dar cine sunt arbitrii?... Ce bine că printre ei nu este și un compatriot de-al nostru...” Așa e, dacă ar fi fost – s-ar fi umplut de rahat și el. În fine, povestea e simplă: un cazah împuțit, un turc tâmpit, făcând coaliție cu ceilalți trei sau cu încă unul-doi dintre ei, și-au zis să scoată românul din joc, ca el, în meciurile următoare, să nu le elimine boxerii pe care îi au în concurs. Revoltător! Pe urmă, la TVR 1 se dă încă o dată înregistrarea meciului: egipteanul dă în aer, pe alături, la distanță, însă i se atribuie puncte... Ceva nemaivăzut! Olimpiada, jocuri oneste? Rahat! Ca și în cazul cu înotătorul american care încalcă regulamentul, este descalificat pe drept, iar apoi repus „în medalie” de aur. Să fi fost pe cinste, Florea trebuia să ia argintul și nu bronzul. Dezamăgit... Dezolant... (Comentatorii ruși: Pucikov și Komar, unul din ei fost boxer de performanță, adică bun cunoscător în domeniu.)

 

DIN ANTOLOGIA POEZIEI FRANCEZE

DIN STRICTUL NECESAR

 

FALNICUL DERVIȘ SAU SPINUL DIN NARĂ

 

PAGINI DE JURNAL / 24.IV.2002

Când, în discuție cu Ghevorg Emin (septembrie 1976), minunat poet armean, oaspetele nostru spuse despre Nichita Stănescu că acesta ar fi  un „falnic derviș”, eu i-am arătat spre colegul nostru chișinăuian U.U. (inițiale din literele secunde ale prenumelui și numelui), întrebându-l: „Dar parcă el nu ar fi, cum ziceți, un falnic derviș?”. Ghevorg constată: „Ba chiar mai mult derviș decât blondul Stănescu, pentru că chișinăuianul vostru e și brunet, smead... arăbește”. Până la acel moment deja ambii derviși români, Nichita și cu U., se împrieteniseră, se văd împreună în unele din imaginile culese în acele zile.
           Ei bine, falnicul derviș de Chișinău, de cum trecea hotarele spre Rusia sau Ucraina, era „mâncat” din ochi, cum se zice, de doamne și domnișoare (depinde de epocile/vârstele în care se întâmplau vizitele sale prin diverse meridiane și fuse orare sovietice). Și ar fi păcat să se piardă unele istorioare care se întâmplaseră, prin anii 70-80 ai secolului trecut, care îl avuseră de protagonist brav. Astfel, la o casă de, zisă, creație de lângă Moscova, probabil Peredelkino, de dervișul nostru se lipi o rusoaică blondă de toată isprava de la bucătăria scriitoricească (era șefă acolo), dar, toate bune și frumoase, până

 la un moment. Vorba e că soțul acelei ființe slavone iubărețe era intendentul respectivului așezământ, cu clădiri mai multe, hectare de pământ etc. Și bietul de el află, din aluzii, șoapte, că muierea lui, probabil de cununie, e cam lipită de dervișul U. din RSS Moldovenească. Odată, pe când colegul nostru chișinăuian stătea relaxat într-un fotoliu de la parter, la un moment dat simte că, brusc, fulgerător, una din nările nasului îi este înțepată dureros, iar, pe stânga, jos, lângă pantof, bufnește și se sparge un ghiveci în el cu, deja, un cactus calicit rău de tot de la căzătură. De fapt ce se întâmplase? Pe holul de la etaj, pe o balustradă destul de lată, adică încăpătoare, erau mai multe ghiveciuri cu plante decorative, de acolo căzând și cactusul, care își înfipse în nara dervișului nostru unul – (din fericire, doar unul!) – din ghimpi! Întru oarece răzbunare, ghiveciul fusese împinse cu cotul de intendentul casei de creație, soțul șefei la bucătărie, cu gândul de a-i crăpa capul falnicului Casanova de Chișinău. Care avusese noroc, peste ani povestindu-mi cu mai multe amănunte, decât le dau aici, cazul. 
        O altă întâmplare cu dervișul nostru. Ușor după un miez de noapte, se întorcea, de unde fusese plecat, în hotelul „Rossia”, unde era cazat. Chiar la ușă, se apropie o ființă feminină, zisă – se vedea după toate ale ei – de purtare ne-grea, înălțându-se din călcâie (dervișul avea cam peste 2 metri înălțime) și spunându-i cu glas scăzut: „Zece ruble”. Dervișul chișinăuian răspunde fără amânare: „Douăzeci și cinci”. Pe moment, cocota rămâne derutat, după care își revine și întrebă: „Cum... douăzeci și cinci?” Dervișul, falnic și imperturbabil, răspunde: „Eu iau 25 de ruble”. Uluită, ofertanta țipă: „Curvă ce ești tu, strici piața!” (sau ce altceva asemănător ca sens o fi strigat ea atunci). 

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ

 

DIN REVISTA TINERILOR