DIN STRICTUL NECESAR

 

5 DIN 11

 

În toate ale acestei existențe deloc simple, deloc confortabile, deloc... amicale, suportabile, să nu uiți de Nietzsche: „Voința nu poate acționa decât doar asupra voinței și nu asupra materiei”. Printre altele menționând că, totdeauna, și scrierea/ținerea unui Jurnal cât de cât ordonat a presupus, presupune obligatoriu voință, mobilizare de sine, auto-convingere că nu e chiar zădarnică această modestă și, până la un punct, anonimă strădanie. Mai ales în Basarabia, unde nici pe stânga, nici pe dreapta, nici în centrul eșichierului socio-cultural nu se află organe de presă care să-ți ofere cu adevărat libertatea de expresie, de opțiune, de stil, dacă vreți. Presa ar vrea doar să te folosească, fără a se  lăsa „folosită” de intelectul tău, de caracterul și temperamentul tău, de particularitățile tale umane, scriitoricești... Presa de pe aici e una tupilată, a orizontalității docile, de cap plecat în fața unor saci cu bani mai totdeauna murdari, manipulați de inși dubioși și nici pe departe bine școliți.

Jurnalul – și ca suport al memoriei de om, dar și de creator – poate veni în ajutorul literaturii tale de viitor. Cel puțin, în ce mă privește pe mine, cel care mai consider că scriitorul trebuie să utilizeze multe, foarte multe fișe. Unde mai pui că eseistul e ca și cum predestinat un... mozaicar al textului și fișele îi sunt de o acută necesitate, chiar dacă el, autorul, ar avea o memorie excepțională. Fișele dispersate, mai apoi orchestrate, regizate cu o severitate intelectuală pe potriva talentului și măiestriei literare pe care le posezi/care te posedă. (29.III.2003.)

 

MAI NICULAE... UNDE MERGEM NOI, MĂ?

PAGINI DE JURNAL 29.III.2016

Azi, pe pagina FB a actriței Monia Pricopi (e de la teatrul „Alecsandri” din Iași) citesc un text tragi-comic, amintindu-mi și de unele escapade ale noastre în Munții Vrancei, o dată sau de două ori chiar am mas într-o tabără. Iată ce scrie doamna:
        „M-am întors din munții Vrancei, de la înmormântarea bunicului meu. Recunosc că eram destul de ruptă de acea parte de Românie sărăcită, îmbătrânită, uitată de lume și mințită din 4 în 4 ani. Restul știți, nu? Nu trebuie să spun cu cine votează oamenii de acolo...

        Am trăit doua zile cu nervii întinși la maximum, atât din cauza pierderii bunicului meu favorit, dar mai ales din cauza mentalităților și a mărginirii minților oamenilor. Oricât de generoasă îmi propuneam să fiu cu semenii mei... Efectiv simțeai că puterile tale de dăruire, de a ajuta, erau depășite, sau înfrânte de reacții desprinse parcă din altă lume... alt timp... Când "mortul" trebuia mutat unde trebuia dus, nu era nimeni să-l poată ridica, toți tinerii comunei erau de peste 70 de ani. Când nu știu ce rudă a mea, care mi-a spus că mă știe de mică – ea având 92 de ani – m-a întrebat ce serviciu am și când i-am spus că sunt actriță, a înghițit un gol mare de aer, apoi a spus plină de compasiune că "asta e, trebuie să câștigi și tu un ban de undeva, mamă"..."Mortul" – deși îl iubesc, e bunicul meu – a cerut înainte să moară să i se pună în buzunar un – vă dau voie sa râdeți, eu greu, și doar datorita conjuncturii mi-am mușcat buzele să nu rad – un telefon mobil cu sim și încărcat! Culmea, cele trei fiice ale lui – din care una e mama, cu capul pe umeri, de altfel – i-au pus în buzunar înainte să-l bage în groapa telefonul abia decuplat de la încărcător...
        Sunt epuizata de ce am văzut și câte am putut auzi în doua jumătăți de zi... Mintea mea nu poate accepta, cuprinde, înțelege, lucruri de genul ăsta..
        ...A, au alergat babele prin toată comuna să caute un cocoș – înțeleg că e marfa de preț – ca să-l dea popei peste groapa... Inimaginabil cât de rămași în urmă pot fi săracii oameni... De asta și pot fi atât de ușor masă de manevră. Dacă n-ar fi vorba de bunicul meu – care a fost țărănist, pe deasupra, aș râde cu lacrimi... Așa, încerc să pun capul pe perna să mă odihnesc pentru mâine, când am un spectacol greu... Dar mintea nu reușește să pună cap la cap tot ce-am trăit aceste 24 de ore... Și să și accepte... Dumnezeule mare, cum e replica aia din "Moromeții"?... „Mai Niculae... unde mergem noi, mă?” Încerc să revin la viața mea dinainte, aia în care consider că merita să mă bat, să merg înainte... Sper că mâine să pot spune: nimic din ce s-a întâmplat n-a fost real. Ciupiți-mă să-mi revin... Și, apropos... Să pun telefonul la încărcat. Noapte bună!!!...
        Și, ca și cum tot ce-a fost n-ar fi fost de ajuns, ruptă fiind total de tot ce-a fost pe mapamond, dau drumul la știri și... ce aud?? Că Udrea e scârbită de câți ani de pușcărie a primit... Unde să mă refugiez în speranța unei normalității???
„Mai Niculae, unde mergem noi, mă?”...

DIN STRICTUL NECESAR

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ

PAGINI DE JURNAL / 21.XI.1971

 

Vineri, m-am întâlnit cu Irina Condrea. Voiam să-i spun că trebuie să mă văd cu Andrei Burac, cu care să mergem la atelierul pictorului Glebus Sainciuc. Însă, fără a-mi răspunde la salut, sunt întrebat: „Nu vrei să pleci cu un grup de turiști la Kiev, ca traducător?” (După facultate, s-a angajat la agenția de turism pentru tineret „Sputnik”.) Am acceptat și dânsa pe loc îmi dădu actele de deplasare, explicându-mi cum, unde și când să îndeplinesc toate formele și formalitățile. (Uf, grea îndeletnicire!) Între timp, mă gândeam că va trebui să lipsesc, luni și marți, de la cursuri, unde mai pui că deja fusesem amenințat că aș putea să rămân fără bursă.
            Dimineață, la gară, Ira îmi spune că pentru mine n-a fost comandat bilet până la Ungheni, de unde trebuie să preiau grupul de turiști pentru Kiev. Pur și simplu, nu mai sunt bilete... Însă o tânără, conductor de vagon, se dovedi a fi înțelegătoare, fără a face caz de lipsa biletului meu. Oricum, eram pe post de traducător. Turiștilor le-a plăcut grozav de mult domnișoara înțelegătoare. O chema Natașa. Mai apoi, și la Kiev ni s-a „repartizat” o Natașă – ghidul. Turiștii de peste Prut le spun Natașa tuturor rusoaicelor sau ucrainencelor. Băieții – sunt toți: Ivan.
.........................................................

            După câteva zile de la întoarcerea-mi de la Kiev, Gonța, Ivaniuc și, pare-se, Proca îmi spun că Ghirba mi-a alcătuit un... dosar, despre plecarea mea cu turiștii români, despre cele povestite din călătorie. Într-adevăr, găsesc la Ghirba anumite foi bizare despre... naționalismul meu. Față de Gonța, Ivaniuc și, pare-se, Ion Proca, îi trag lui Ghirba o nu prea mare bătaie. Dar mi s-a făcut milă de el, pentru că a început să plângă. Știu că e cam cu păsărele. Coincidență: încă de pe când eram elev la Ciocâlteni, am primit o scrisoare de la cineva din Putinești, Florești. Îmi scria că mi-a citit niște versuri publicate în „Tinerimea Moldovei” și unele opinii foarte bune despre mine, pe care le scrisese Lozie într-un articol și că acel „tov. Lozie” va avea de furcă serios cu el, Vladimir Ghirba, textele căruia, cică, n-au fost apreciate la justa lor valoare, adică – fuseseră respinse. Mă întreba cum am ajuns eu la asemenea succese și să-i răspund cât mai curând (scrisoarea am păstrat-o undeva, la Negureni), deoarece, peste câteva luni, el pleacă în... SUA! Pe o filă cu scrisul lui bobos (mășcat) si foarte neglijent desenase fel de fel de semne „tainice”, îi dădea cu URSS + SUA și nu mai țin minte ce anume. Nu i-am răspuns, zicându-mi că aș avea de-a face cu unul bătut de D-zeu. Dar, peste un timp, la o ședință a cenaclului universitar, aud de un oarecare V. Ghirba. Îl întreb dacă nu cumva el este cel din Putinești. El e! L-am întrebat ce era cu scrisoarea ceea lăbărțată. A mârâit ceva, râzând strâmb și blegește. Asta a fost. Dar uite că nici astăzi n-am scăpat de „enigmaticul” Ghirba. El, student la anul doi, spionează pe confratele său de la anul V! I-am făcut fărâme păcătoasele fișe cu notițe neghioabe despre mine. Mai târziu, mi-a cam părut rău că l-am cruțat. Dar... plângea și, oricât aș părea eu de dur, sunt totuși milos.

 

DIN STRICTUL NECESAR