CASE MARI – SUFLETE MICI

Pagini de jurnal

11.X.1986

Deplasare de câteva ore la Dubăsari. Planul cu abonarea, sperăm să fie atins nivelul din anul curent. Stupoare: în chioşcurile de aici nu se propune pentru vânzare niciun exemplar de „LA”. Motivul: indiferenţa  unor diriguitori faţă de realitatea culturală, lipsa interesului etc. Şeful de la „Soiuzpeciat’” promite să comande pentru 1987 zece exemplare pentru realizarea cu amănuntul. (Nu este exclusă şi o boicotare a „malului drept”.)

Îi avem de oaspeţi pe Andrei şi Lenuţa, Ludmila Sobieţchi. Până la ei – prezenţă la Ziua Poeziei. Andrei Ţurcanu îmi citeşte o epigramă despre şefia US, cu o noţiune neaoşă: Boaţa. Sărmana Eliza Nicolaevna (Botezatu)! De altfel, acum câteva zile i-am spus unele adevăruri despre pasivitatea conducerii US. O să ajungă şi la cap, Boţu.

Nicolae Popa propune ca la cenaclul „Dialog” să se ţină o seară de comemorare a lui Leonard Tuchilatu. Eliza Botezatu zice că comsomolul, ba chiar şi CC nu vor accepta. Vestea ajunge la Leonida (Lari), care îi telefonează expres lui Al. Ciubaşenco. Acesta declară: „Transmite-i Elizei Nicolaevna că CC şi comsomolul sunt pentru, nicidecum contra. Să se dumirească şi dumneaei”. Greu, greu cu restructurarea, dar, cu încetul, parcă ne-am mişca mai spre lumină.  

16.X.

În contextul restructurărilor, necesare imperios, vine întru luare aminte şi spusa lui Francis Becon:  „Predominarea obiceiului (obştesc) se vede pretutindeni până într-atât, încât e de mirare să auzi pe oameni declarând, asigurând, promiţând, spunând vorbe mari, şi pe urmă făcând întocmai cum au făcut şi mai înainte, ca şi cum ar fi imagini moarte şi maşini puse în mişcare numai de roţile obiceiului (obştesc)”.

LEGEA SCRÂNCIOBULUI ŞI GRĂDINA POEŢILOR

                                         DESPRE GHENNADI AYGHI  (1934 - 2006)

                                                 (Fragment de interviu)

LEGEA SCRÂNCIOBULUI ŞI GRĂDINA POEŢILOR

                                                    (fragment)

    Cristina Cârstea: –Da, florile şi roadele din Grădina de delicii a poeţilor sunt diverse. Am vorbit despre roadele unuia din reprezentanţii cei mai de seamă ai avangardei ruse: Velimir Hlebnikov. Acum vă propun să ne întoarcem la actualitate. La începutul acestui interviu, am pomenit despre Ghennadi Ayghi, unul din marii poeţi contemporani ai literaturii ruse. Ayghi are o biografie extrem de ciudată. El vine din spaţiul unei alte limbi, ciuvaşa. Dar opera sa capitală e scrisă în limba rusă. După cum ştiţi, unul din strămoşii săi a fost şaman. Credeţi că magia a avut vreo influenţă asupra limbajul liricii ayghiene?                                 

          Leo Butnaru: – Da, am reprodus unele momente de percuţie ancestral-şamanică în eseul pe care i l-am dedicat lui Ayghi, intitulat „Verbul întrupat în destin”. Însuşi poetul povestea că firea unuia din bunicii săi reprezenta un straniu amestec, sau poate că o sinteză deja, de şamanism şi 

Ghennadi Ayghi

ortodoxie. Reverberaţiile de ecou al obârşiilor îl făceau ca, seara, când cireada se întorcea de la păşune, acolo, în satul lor, Şamurzino, din regiunea ciuvaşă Batârievo, bătrânul – pe atunci relativ tânăr, nu? – ieşea în întâmpinarea vitelor încornorate (el, probabil, le credea... încoronate!), îngenunchea în faţa taurului şi se ruga, psalmodia, murmura ceva enigmatic, înţeles numai lui unuia şi anticilor spirite ale strămoşilor ciuvaşilor. Ei bine, ar fi o diferenţă între corida cu tauri răpuşi, iberică, şi taurul în faţa căruia se roagă un om? Ar fi o diferenţă între conştiinţa toreadorului care desfundă sângele din grumazii puternicului taur şi ţăranul ciuvaş care îngenunchează în faţa animalului cu nări mari, vântoase, parcă discutând cu el şi

DESPRE INTERVIU/ DIALOG

SUNTEM LIBERI ATÂT TIMP, CÂT ÎNTREBĂM ŞI RĂSPUNDEM

                (fragment de interviu)

– Domnule Leo Butnaru, cu îngăduinţa Dv., reproduc rândurile următoare: „Lectura unei cărţi ca cea intitulată «Răspuns şi răspundere» de poetul, prozatorul şi eseistul Leo Butnaru este nu doar folositoare spiritual, ci şi mult atrăgătoare. Fire iscoditoare, cu o curiozitate mereu vie, sensibil, bun psiholog, autorul ştie să provoace confesiunea, să stârnească destăinuirea, să creeze atmosferă de comunicare autentică, sinceră şi deschisă. Acest volum de interviuri reconstituie şi restituie momente şi imagini ale vieţii noastre literare şi artistice...” (Ion Gherman). M-am convins de autenticitatea acestor caracteristici lecturând şi volumul „Spunerea de sine”, care cuprinde tot dialoguri. Vă mişcaţi dezinvolt în lumea literară şi, cu arta Dv. de a încânta partenerul de discuţie, scoateţi la lumină „esenţe spirituale” demne de a  fi aduse în atenţia cititorilor. Acceptaţi, vă rog, ca la rândul dv., să fiţi intervievat şi să intraţi în „Oglinzile cetăţii”, volum ajuns la numărul patru. Deci, pentru început, să ne oprim asupra virtuţilor „dialogului”. Care ar putea fi aceste virtuţi?

– Departe de mine gândul de a încerca să fixez virtuţile ultime ale unei arte a conversaţiei care îşi are genul la interstiţiul dintre literatura propriu-zisă şi documentul literar, între memorii şi jurnal, eseu şi relatare publicistică, având cu toate aceste genuri relaţii de rubedenie şi interacţiune. Dar poate că dialogul, ca formă şi mijloc de a transmite mesaje, precede rudele şi vecinii săi de dicţionar de termeni literari, fiind primul în afara ordinii alfabetice.

În dialog cu Marin Mincu

– De ce?

– Deoarece, la marile începuturi, în universul cunoaşterii umane (foarte „înguste” pe atunci) interogaţiei i-a fost hărăzit rolul primordial. Astăzi interogaţia rămâne pe una dintre poziţiile principale, ca pârghie esenţială în descoperirea răspunsurilor de orice ordin. Ba chiar unii sunt înclinaţi să creadă că, peste un arc de timp destul de mare, vremurile noastre revin la nişte modalităţi de difuzare, de comunicare a ideilor care au fost caracteristice Evului Mediu; revin la o revigorare a oralităţii şi auditivului servite de alte mijloace. În zilele noastre interviurile, dialogurile sunt atât de la modă (în special în Europa de Est care, din motive cunoscute, „a tăcut” cam mult), încât ele ar putea fi asemănate unui gen special de... folclor modern şi monden.

„PARTIDUL” NU NE CREDE! NE SUSPECTEAZĂ!

Pagini de jurnal

28.VIII.1986

La Leuşeni, nume de familie din cronici străvechi, amintind şi de Lăpuşneanu: Spancioc.

31.VIII.1986

Cutremurul de pământ a redeşteptat în oameni spaima, a făcut pagube şi victime. O revizie nemiloasă în rafturile cu veselă de cristal: căldări întregi de cioburi de Boemia aruncate la lada cu gunoi.

5.IX.1986

Intră pe la redacţie pictorul Igor Vieru. Convalescent, după o boală îndelungată. Zice că timp de doi ani nu a lucrat nimic şi acum are o foame nebună de a face ceva: „Îmi vine să iau vopseaua şi să o frământ între degete, atât mi-i de dor de muncă”.

7.IX.1986

Redresarea pe plan social, etic scoate la vedere post factum multe lucruri reprobabile. De ce se află, de exemplu, acolo unde se află Casa Radio? Pentru că se ştia: pe acel teren urma să-şi extindă spaţiul instituţional studioul „Moldova-film”. Păi, stimaţi cetăţeni, acel teren a fost pierdut la… jocul de cărţi de către Iordanov, figură cunoscută. I l-a pierdut lui Stepan Lozan, preşedinte al comitetului de stat pentru radioteleviziune. Iată apucăturile boiereşti pe contul poporului, pe contul statului. Aceşti tipi confundau lumea noastră cu moşia lor. La dezmăţurile şi orgiile lor cine ştie încă ce şi câte au mai fost jucate la cărţi. Chiar şi destinul unui sau altui om care trebuia avansat sau demolat. Penibilă situaţie!

UN ESEU DIN REVISTA

Vezi:

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_recenzii_Leo-Butnaru.html

ÎN CHIŞINĂU - STRADA SATULUI MEU

    La Chişinău, nepoţii, tinerii soţi Marcela şi Mihai, şi-au procurat casă undeva în preajma podului-viaduct ce duce spre sectorul Botanica. E o vale mai adâncă acolo, cu gospodării la curte. Este interesant, aproape neobişnuit că în acea mahala unele străzi poartă numele satelor, comunelor  noastre de pe lunca Răutului, inclusiv cel al Negurenilor mei de baştină, apoi – Sărăteni etc. Sigur că e curios cum au fost ele botezate astfel. Probabil, până la independenţă, aveau nume străine, precum "siberienele" mahalale de la Telecentru, iar când a fost să se treacă la topografia autohtonă, s-a întâmplat că pe lângă podul-viaduct să aibă gospodării unii consăteni de-ai noştri, de prin părţile Răutului, Orheiului, care au rugat primăria capitalei să le onoreze localităţile din care se trag, situate cam la 80 de kilometri de Chişinău. Eu unul, cel care, cu titlu de omagiu, le-am dedicat Negurenilor în care m-am născut şi am copilărit poeme, proze şi eseuri, bineînţeles că încerc sentimente de mândrie, pe care le împărtăşesc şi domniilor voastre. 

Vlad Filat, prim-ministrul Republicii Moldova, - la Negureni

ESEURI DIN DOUĂ VEACURI

FRAGMENTE DINTR-O PREFAŢĂ ÎN DOUĂ PĂRŢI

Pasienţa purtătorului de oglinzi

În structura sa, acest volum de eseuri este, probabil, a unui continuum analogic ca parte componentă a ceea ce Roland Barthes numea cosmogonie literară, în subtextul său întrunind procesul propriu-zis al scrisului dedublat mereu de cel al lecturii ca entropie („care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis”, precum spune definiţia; ei bine, aici informaţia e mai curând sugerată, decât indicată), în imensele întinderi textuale şi multitudinii ideatice ale acesteia. Pe parcursul a trei decenii, „cronica” prezentei simbioze a fost documentată în mii de fişe cu note, impresii, consideraţii, detalii alese sau pur şi simplu expresive ce atestau, implicit, o anumită obsesie întru luxul estetic (artistic, în general) sau, 

Antologie, Iaşi, 2013

poate, nobleţea ei delicată, „cuminte, ca semn al bunei creşteri”, dar şi elementarul „vagabondaj” de bibliotecă şi cartotecă. Încă de student, pe când începusem încropirea unui fişier sau doar a unui fel de tabellae memor, de-a dreptul haotic în primara-i alcătuire, la sumara lui cercetare, mă impresiona mobilitatea spiritului creator în pluralitatea specificităţii sale umane, personalizate de mari creatori într-o fascinantă diversitate de posibilităţi, variaţiuni şi opţiuni de afirmare ca viziune şi originalitate. Apoi, purcesei la o primă tentativă de sistematizare, inserând diverse fişe afine ca informaţie, pe criterii motivaţionale, ideatice sau de... liberă asociere şi asociaţionism, autonomizându-le în plicuri aparte, din care prinseră a mi se contura vag-explicit eventuale combinaţii de sintagme angrenate/ integrate în sisteme tematice, de gen şi stilistice ce le-ar face „şi mai compatibile” (!) unele cu celelalte într-o râvnită unitate de subiect expresiv(ă). Din conţinutul unuia dintre acele plicuri, pe care scrisesem încă prin 1968, „Pseudonime”, se înfiripă un text (dacă i-aş spune eseu, ar fi prea mult şi neadecvat). Spre surprinderea şi bucuria mea, acel text a şi fost publicat în revista Cultura din 12 aprilie 1969 (Enigma unor pseudonime), mai apoi fiind inclus şi în Cartea pentru toţi, o ediţie gen almanah, alcătuită de Spiridon Vangheli. Aşadar, acele fişe – câteva zeci – au fost primele supuse