CASE MARI – SUFLETE MICI

Pagini de jurnal

11.X.1986

Deplasare de câteva ore la Dubăsari. Planul cu abonarea, sperăm să fie atins nivelul din anul curent. Stupoare: în chioşcurile de aici nu se propune pentru vânzare niciun exemplar de „LA”. Motivul: indiferenţa  unor diriguitori faţă de realitatea culturală, lipsa interesului etc. Şeful de la „Soiuzpeciat’” promite să comande pentru 1987 zece exemplare pentru realizarea cu amănuntul. (Nu este exclusă şi o boicotare a „malului drept”.)

Îi avem de oaspeţi pe Andrei şi Lenuţa, Ludmila Sobieţchi. Până la ei – prezenţă la Ziua Poeziei. Andrei Ţurcanu îmi citeşte o epigramă despre şefia US, cu o noţiune neaoşă: Boaţa. Sărmana Eliza Nicolaevna (Botezatu)! De altfel, acum câteva zile i-am spus unele adevăruri despre pasivitatea conducerii US. O să ajungă şi la cap, Boţu.

Nicolae Popa propune ca la cenaclul „Dialog” să se ţină o seară de comemorare a lui Leonard Tuchilatu. Eliza Botezatu zice că comsomolul, ba chiar şi CC nu vor accepta. Vestea ajunge la Leonida (Lari), care îi telefonează expres lui Al. Ciubaşenco. Acesta declară: „Transmite-i Elizei Nicolaevna că CC şi comsomolul sunt pentru, nicidecum contra. Să se dumirească şi dumneaei”. Greu, greu cu restructurarea, dar, cu încetul, parcă ne-am mişca mai spre lumină.  

16.X.

În contextul restructurărilor, necesare imperios, vine întru luare aminte şi spusa lui Francis Becon:  „Predominarea obiceiului (obştesc) se vede pretutindeni până într-atât, încât e de mirare să auzi pe oameni declarând, asigurând, promiţând, spunând vorbe mari, şi pe urmă făcând întocmai cum au făcut şi mai înainte, ca şi cum ar fi imagini moarte şi maşini puse în mişcare numai de roţile obiceiului (obştesc)”.

Tot Becon susţinea  că: „pentru cei tineri călătoria este parte din învăţătură, iar pentru cei vârstnici – parte din experienţă”. La vârsta pe care o am, călătoria e cu sens şi folos dublu: şi învăţătură, şi experienţă.

„Mai bine să locuiască suflete mari în case mici, decât să se ascundă în case mari sclavi josnici”, Epictet. Case mari – birourile şefilor de la CC şi USM.

31.X.1986

Ieri, la teatrul „Luceafărul” – „Şase personaje în căutarea unul autor” de Pirandello. Traducere bună de Igor Creţu, prezent şi el. Joc între mediu şi submediu: actorilor noştri le lipseşte nuanţa de marcă a ne-efortului: ce fac – se vede!

Coincidenţă surprinzătoare. Exact după două luni de la cutremur, îmi nimereşte în mâini romanul lui Andrée Chedid „Celălalt” ce tratează chiar tema zguduirii de pământ: un năpăstuit sub ruine asistat de un bătrân, în afară, care de altfel îl văzuse pe acest tânăr doar în treacăt, la geamul unui hotel. Un alineat din acest roman: „Ochiul nostru e prea mic… Dacă am avea un ochi gigantic, care s-ar uita peste lume, peste trecut, peste viitor, am vedea umbra unei scări, de pe care oamenii alunecă, reîncep, dau îndărăt, escaladează de-a lungul întregului timp…”

O revizie serioasă, necruţătoare prin zecile de caiete de note din anii trecuţi – deja am nimicit vreo 10, doar că, de ici-acolo, am extras câte ceva, însă multe însemnări mi s-au părut nesemnificative, în orice caz – departe de sensibilitatea şi raţiunea mea curente… Voi continua inspecţia

6.X.1986

 Tot mai des, la „LA” ne vizitează oaspeţi din străinătate. Acum două săptămâni – un editor-scriitor din Nepal; ieri – doi scriitori din India. Platformele „noastre” par a fi apropiate, apoi asiaţii nici nu sunt atât de energici, ca să poată provoca intelectualitatea moldavă. Cuminţi, „nepericuloşi”, adică.

23.XI.1986

Împreună cu Andrei, o vizită în atelierul maestrului M. Grecu. Septuagenarul îmi mulţumeşte pentru articolul din „Moldova socialistă”, mă cicăleşte pentru un „deci” apărut în păginuţa sa despre Vasilache pe care i-am publicat-o în „LA”. Reproşul vine din necunoaşterea subtilităţilor stilistice ale frazei, nu ale culoriilor: pe astea le cunoaşte perfect). Se pregăteşte pentru expoziţia personală, vreo sută cincizeci de lucrări. Vernisajul – la 27 luna curentă.

24.XI.1986

Popică îmi spune că i-a plăcut mult „Viaţa lui Flu”, dar mai ales soţiei sale i-a produs revelaţii osebite. Am motive să le cred şi, în dozaj cu necesara modestie, să mă bucur. Curios lucru sau, poate, nu prea: uneori patru păginuţe („O mie de cuvinte…”) sunt remarcate, produc impresie, pe când „fularele” lungi de proză sau poezie sunt luate de vânt şi duse aiurea din ochii cititorilor.

Aşa cum, după ce la adunarea extraordinară a fost plecată din postul de secretar, la USM nu comunică cu nimeni, după şederea de câteva săptămâni la Bălţi, E. B. vine la noi, cu motiv, dar şi pentru a-şi răcori sufletul. E în aşteptarea apartamentului chişinăuian şi, până îl va primi, îşi târâie, zice, boarfe pentru iarnă de la Bălţi. Ieri a luat cu greu autobuzul Bălţi-Suvorov. La Chişinău coboară, ajunge la cămin şi abia peste o oră îşi aminteşte că luase de la Bălţi şi un demiu de piele. De, costă peste 700 de ruble. Urgent la gară. Chit că autobuzul plecase demult. Caută un taxi. Nimeni nu se învoieşte – au foaie de parcurs doar prin oraş. În sfârşit, unul mai curajos acceptă. De la Bender, autocarul plecase cam de vreo jumătate de oră. De la Căuşeni – de vreo zece minute. Până la urmă, ajung autobuzul. Taximetristul conchide: „Astăzi s-au anunţat reduceri de preţuri, pe când paltonul dumneavoastră s-a scumpit cu 50 de ruble”. Mă rog, plăteşte… (Încolo – mereu ascultătoare de directivele de sus; mereu pe „linie dreaptă”…)

25.XI.1986

Joia trecută veni soţia lui George Meniuc să retragă grupajul de versuri. Nu-l reîntoarcem. Telefonează Meniuc. Îi explicăm că facem tot posibilul să-l publicăm la 4 decembrie. El nu poate înţelege cum de-i oferim atât de des spaţiu lui Vasile Vasilache, iar pentru dânsul nu găsim o pagină.

Parcă nu ar fi cazul, dar trebuie să amintim că, ani în şir, Vasilache nu a putut publica un rând, iar Lupan, Meniuc, Istru n-au prea luat partea acestuia, nedreptăţitu-l. De, totul curge, totul se transformă.  Dar lui Meniuc ar trebui să beneficieze de ceva mai multă atenţie,  să nu fie ţinut „la sertar”.

Apropo, îmi povestea Gheorghe Vodă, apoi am auzit şi de la alţi colegi, cum, cu vreo 15-20 ani în urmă, la Uniunea scriitorilor venise Ivan Bodiul, veterinarul ştie-tot, obraznic peste măsură, ajuns prim-secretar al comuniştilor din RSSM. Au fost adunaţi mai mulţi oameni ai scrisului, în faţa cărora mahărul prinse a critica, dând numele celor care li se păreau ideologilor bolşevici că ar fi „rupţi de viaţă”, idealişti, pesimişti sau formalişti. Printre ei se pomeni şi George Meniuc care, când îşi auzi numele rostit răstit de micul buldog Bodiul, se ridică şovăielnic în picioare şi, cum arăta el – josuţ, cam adus din spate, – părea însăşi umilinţa întruchipată. Dar îndată se ridică şi nevasta sa, Lidia Mişcenko (a decedat acum vreo zece, unsprezece ani), prozatoare de limba rusă, care i se adresă revoltată soţului: „Să te aşezi îndată!... Şi niciodată să nu te mai ridici în picioare în faţa celor alde ăsta!... Niciodată!” Sala înmărmuri, îşi pierdu piuitul şi micul buldog Bodiul… Vorba e însă că scriitorii ruşi erau aproape invulnerabili în faţa capilor de partid de pe aici (aveau în spate… Moscova!) şi îşi permiteau, uneori, să fie neceremonioşi cu alde Bodiul.

Când am fost la atelier, Grecu era într-o stare puţin euforică. Lucrările, multe, stivuite cu faţa la perete. Deschisă, orientată spre cele două jilţuri, doar… butucănoasa lucrare „Facerea vinului la Butuceni”. Maestrul povestea cum văzuse acea bucată de stâncă, săpată uluc, într-un colţ de vie, şi se dumeri referitor la vechea ei destinaţie.

Vorbea de vechime, folclor, modernitate. Având în vedere rădăcinile, spuse: „Ţi-am citit cele două plachete de versuri pe care mi le-ai lăsat. Să ştii că metaforele dumitale tot de pe acolo sunt, tot de pe acolo vin, de unde porneşte şi pictura mea”. Sigur – măgulitor să aud… Andrei Burac găseşte paralela îndreptăţită.

Chiar şi după plecarea de la USM a lui Busuioc, Boţu mai pare a fi supărat pe Vodă pentru contaminarea pe care o făcuse acesta: Boţu-ioc.

27.XI.1986

Ieri, vizită la atelierul Alexandrei Târţău-Picunov. Sărmana de ea, repară vreo 13 sculpturi care au suferit la cutremur: căzute de pe suporturi, rafturi, aşchiate, frânte, crăpate…

Apoi trec pe la Andrei. Vorbim despre biblioteci. Spune că V. are potop de cărţi în dezordine crasă, mormane de tipărituri la podea. Când porneşte să caute ceva, mai totdeauna găseşte altceva, numai nu ceea de ce are nevoie. Poartă cheia de la biroul din apartament în buzunar, motiv din care băieţii săi nu au putut însuşi temeinic dragostea de carte, de lectură.

La D., fie-i ţărâna uşoară, în bibliotecă – ordine impecabil! Atât de impecabilă, încât, din teama să nu clintească ceva, şi copii săi nu au atins cărţile din bibliotecă. Îmi închipui, taică era sever cu amestecul altora, chiar şi al copiilor, în ordinea cabinetului său… Paradoxuri?... Triste…

Malarciuc – bibliotecă formidabilă, lecturi – reduse până la moderat. La întrebarea celor care-i veneau în ospeţie şi care îi admirau biblioteca, dacă a citit cutare sau cutare carte, el recunoştea franc că încă nu a reuşit, după care lua acea carte, o punea deoparte, peste ea stivuind alte volume de asemenea necitite, vrând să dea de înţeles că, mâine-poimâine, purcede la lecturarea lor. Vorbă, dar nu şi faptă. Subtilă psihologie în relaţia om–bibliotecă…