„PARTIDUL” NU NE CREDE! NE SUSPECTEAZĂ!

Pagini de jurnal

28.VIII.1986

La Leuşeni, nume de familie din cronici străvechi, amintind şi de Lăpuşneanu: Spancioc.

31.VIII.1986

Cutremurul de pământ a redeşteptat în oameni spaima, a făcut pagube şi victime. O revizie nemiloasă în rafturile cu veselă de cristal: căldări întregi de cioburi de Boemia aruncate la lada cu gunoi.

5.IX.1986

Intră pe la redacţie pictorul Igor Vieru. Convalescent, după o boală îndelungată. Zice că timp de doi ani nu a lucrat nimic şi acum are o foame nebună de a face ceva: „Îmi vine să iau vopseaua şi să o frământ între degete, atât mi-i de dor de muncă”.

7.IX.1986

Redresarea pe plan social, etic scoate la vedere post factum multe lucruri reprobabile. De ce se află, de exemplu, acolo unde se află Casa Radio? Pentru că se ştia: pe acel teren urma să-şi extindă spaţiul instituţional studioul „Moldova-film”. Păi, stimaţi cetăţeni, acel teren a fost pierdut la… jocul de cărţi de către Iordanov, figură cunoscută. I l-a pierdut lui Stepan Lozan, preşedinte al comitetului de stat pentru radioteleviziune. Iată apucăturile boiereşti pe contul poporului, pe contul statului. Aceşti tipi confundau lumea noastră cu moşia lor. La dezmăţurile şi orgiile lor cine ştie încă ce şi câte au mai fost jucate la cărţi. Chiar şi destinul unui sau altui om care trebuia avansat sau demolat. Penibilă situaţie!

Colegiul săptămânalului reînnoit. Boţu, Botezatu, Doga înlocuindu-i pe Cupcea, Zagorschi, Filip. Într-adevăr, ultimii  nu erau de niciun folos. Dar oare Boţu reuşeşte să facă faţă atâtor obligaţiuni? Sigur că este inclus în zeci de comisii şi organe diriguitoare, ceea ce ar fi chiar peste puterile unui Napoleon, nu cele ale unei persoane ordinare.

Ion Druţă publică la noi nuvela „Toiagul păstoriei”. După ani şi ani, ne înfăţişează câte ceva. Lucrare dramatică, zguduitoare în subtextele sale. Cu părere de rău, caz generalizat. Eroziunea relaţiilor dintre oameni, dezbinarea dintre rubedenii, precum şi în interiorul neamului întreg, este groaznică. Ce vom învăţa oare? Poate vom înţelege ceva, totuşi…

Lucrarea stătuse multe luni la revista „Orizontul”. Fusese chiar plasată în şpalturi, numai că o dispoziţie a cuiva de sus care, astăzi,  a ajuns jos, anulase intenţiile redacţiei. Chiar şi acum mă invitase „litul” (cenzura), pentru că eram de serviciu la număr. Intenţionau să clarifice ceva, însă se răzgândiră, muşamalizând cazul. De, paralizia inerţiilor. De altfel, ca şi în cazul lui Aurel David, numele şi arta căruia sunt departe de atenţia publicului. Eu trebuie să duc totuşi la capăt eseul schiţat încă acum 2 ani (despre David).

Duminică. Dar e zi lucrătoare, pentru a se lichida urmările calamităţii subterane. „Duminici lucrătoare” e titlul unei cărţi a mele. Numai că eu aveam în vedere o muncă de duminică ce nu munceşte omul, nu-l predispune la gânduri grele, ci o muncă ce înnobilează, înseninează, luminează sufletul. Dar dacă e cazul, duminicile trebuie executată orice muncă necesară, de neamânat.

Duminică lucrătoare, însă pe străzi destulă lume. Şi multe florărese cu vasele, cu coşurile aprins-împăunate. Mă apropii de una şi întreb cum dă cutare buchet. Îmi spune. Propun ceva mai puţin. „Ei bine, abia de am venit, sunteţi primul cumpărător. Poate sunteţi bun de baftă. Luaţi buchetul”. „O să-ţi meargă bine, – face o vecină. – E negru, de cruce. După aceştia se ţin lanţ alţi cumpărători. O să dai repede marfa”.

Deci, din smead am ajuns… negru. Şi bun de baftă – lucru important într-o duminică lucrătoare.

11.IX.1986

La noi, în Moldova, cadrele totdeauna s-au ales cu greu, îndelung, până la confuzie. Luni la rând au stat şi stau posturile libere. Acolo, undeva, zis – sus, între cineva – oameni, de multe ori întâmplători, nesiguri, fricoşi – se măsluiesc fişele candidaţilor şi posibililor candidaţi la posturi vacante, se strânge din umeri a „nu ştiu dacă…”, nimeni nu vrea să-şi asume responsabilitatea să-l înainteze pe X sau Y. De câteva luni stă fără şef şi revista pentru tineret. Curios, paradoxal. Acum 20-30 de ani, pe când se înscăunaseră cei alde Boţu, erau mai puţine cadre „pregătite”. Astăzi – sute de tineri inteligenţi, energici, dar, vedeţi, e greu să-l numeşti pe cineva în funcţie. Spaima că nu le seamănă „celor de ieri” ce aduc cu ei tristeţea trecutului frazeologic steril. Va mai ţine această evaziune?  „Partidul” nu ne crede! Ne suspectează!

14.IX.1986

Circulă ultimul banc bulgaro-gabrovean: Gheorghe Marin a tradus 2 coli de anecdote gabrovene, pentru care osteneală a fost primit membru al Uniunii scriitorilor! Altceva ce ar mai conta? Talent, vocaţie?...

15.IX.1986

 La Orhei, a decedat Iu. Barjanschi. Pentru prima oară l-am cunoscut acum vreo douăzeci de ani. Pe când eram student la cursurile mici. Mergeam acasă la Negureni cu maşini de ocazie. Odată opri un microbuz în care erau câţiva călători. Din vorba lor, am înţeles că au a face cu literatura. Unul din ei prinse a mă descoase. Apoi se prezentă: poetul Iu. Barjanschi. Am auzit de el? – mă întrebă. Parcă da. Prinse a vorbi de poezie în genere, de Victor Hugo în special. Sub aspect teoretic, era om inteligent. În traducere – aşa şi aşa. Iar în poezia lui „originală” –  stihuitor ordinar fără scrupule, conectat permanent la ocazie, ba chiar… anticipator al acesteia. Grafoman. Fie-i ţărâna uşoară…

18.IX.1986

Ieri, când, împreună cu Colca, să ieşim din US, hop şi Boţu. Ne salută. Apoi, după o pauză: „Am auzit că ai primit…” „Da, dar nu de la US”. „Ei, totuna”. „Pentru cineva – totuna, pentru altcineva – cu totul altfel…” „În genere, cum te simţi?” Zic ceva. Boţul – Boţ – confuzie totală: „Mai vedem ce facem noi.” Astăzi mă invită la el. „De ce erai ieri atât de pesimist?” „Fiindcă mă nedumereşte indiferenţa dvs..” „Da, parcă eu nu înţeleg?... Dar n-a depins numai de noi”. De boi…

Alt dialog. Înţeleg că se simte incomod şi, prin ştiuta sa diplomaţie şmecheră, vrea să mă… ostoiască. De fapt, eu nici nu prea cheltui emoţii cu ei. Pur şi simplu, nu-i am de cineva, de oameni. Boţu îmi zice că ar fi bine să vorbesc la conferinţa tinerilor, la Ivancea, pentru că, iată, scrii despre clasici, contemporani, ai ce spune, vorbeşti cursiv, să fii pe loc, dacă o să avem nevoie… Căcănar… Vorbe, vorbe. Înţeleg încotro bate şi ce doreşte. Dar – ciuciu!

Tampei – scos din directoratul de la editură. Boţu şi pe acesta l-a făcut membru al US!

Leonida – indignată de persiflarismul lui Colca, Cernei, Viorel etc. De altfel, nu-l accept nici eu. Ieri, la o adică, Nic. Vieru mi s-a plâns că Lari, pe când stăteau ei la o cafea, l-a dojenit serios. Pare-se, Colca nu este indiferent la cele ce i s-a spus. Şi ar fi bine să nu fie. „Ochi de sticlă goi”, zice nemulţumita Leonida.

19.IX.1986

„Toată vara prin pădure

Cu bădiţa după mure.

Toată vara prin copaci.

Acum legănă şi taci”.

Auzisem demult aceste versuri şi le credeam, precum le credea şi le crede multă lume, că sunt folclor. Însă ele au autor: Nicolai Costenco şi sunt scrise până la 1940.

Dacă tot vine pe la US şi anexele acesteia insul de la – „planetariu” (aşa era numit, „cifrat”, KGB-ul. L.B.) , înseamnă că, la noi, şefilor nu le miroase a bine perestroika.

20.IX.1986

Cine e atent la cele ce se întâmplă în intimitatea sa poate înţelege că, precum orizonturile, şi sufletul său are o perioadă de înzorire, de luminare, de limpezire treptată. Personal, după ce fac ochi dimineaţa, o oră, poate mai mult, sunt desuet, taciturn, nervos, dezorientat şi, încetul cu încetul, această stare dispare, îmi apare altă dispoziţie, altfel comunic cu lumea, ştiu ce am de făcut în ale muncii.

Curuci – doctor în filologie. Epigrama lui Gr. Vieru:

  „O, Doamne, cum n-ar fi război,

Dacă-ai hotărât şi-ai pus

Capul lui Curuci mai sus

Decât curul lui Cimpoi?!”

10.X.1986

Un drum la Pereni. Altul – la Dubăsari.

La gară, dintr-o discuţie: o tânără s-a înecat la Ghidighici. Vin rudele să o ia de la morgă. Nu găsesc nici cerceii, nici inelul de aur. Încearcă să găseşti cuvinte ca să spui ceva despre acest fapt…

Cel mai mare impresionist din toate vremurile – televizorul din apartamentele noastre! Impresii şi depresii.