miercuri, 13 noiembrie 2013

O RECENZIE DE GHEORGHE GRIGURCU (România literară, Nr. 44, 2013)



            Pe Leo Butnaru l-am cunoscut în ultimul an al veacului trecut, cu prilejul unei călătorii, al unicei călătorii pe care m-am învrednicit a o face după război în Basarabia mea natală. M-a cucerit prin vitalitatea nereţinută a persoanei d-sale care căuta (şi găsea) pururi motive pentru a deborda, inclusiv în cîntec şi joc, ca şi cum ar fi intenţionat să-şi ia revanşa faţă de condiţiile unui inconfort, încredinţîndu-se că se află „în formă”. Explicabil, dată fiind existenţa pe care poetul şi infatigabilul traducător din avangarda rusă a dus-o în mediul deloc trandafiriu al aşa-zisei Republici Moldova. Vitalitatea are drept corolar aspiraţia spre libertate. Deziderat pe care Leo Butnaru şi-l asumă explicit. Aflîndu-se într-un hotel, după ce deambulase „în căutarea minunăţiilor Parisului”: „în/ zidul acestei camere îţi vine să zgîrii adînc cu ceva ascuţit/ un singur cuvînt: poezie – cum/ în zidul celulei întemniţaţii scrijelesc apăsat: libertate” (Rezidenţă pariziană).

luni, 11 noiembrie 2013

TRA-LA-LA, TE-NTORCI CU FAŢA SPRE PARTID


Acum un timp, l-am surprins pe muzicianul, dirijorul de cor V. C. fredonând o melodie „de pe timpuri”, din care era imposibil să nu reţin versurile:
„Ca răsărita după soare
Te-ntorci cu faţa spre partid”.
            Cine e autorul? Un poet foarte cunoscut acum, nu demult, dar care, îmi spune muzicianul, „S-a dezis de acest cuvinte”. Curios, cum s-a dezis. „L-a un moment dat, când a fost întrebat dacă el este autorul textului respectiv, scris pentru o melodie de a compozitorului Constantin Rotaru, a spus că nu, nu este el”. Poate totuşi, nu era? „Cum să nu fie, – face muzicianul, –  dacă de foarte multe ori, înainte de a interpreta acel număr, se anunţa clar, răspicat: Muzică – Constantin Rotaru, versuri – cutare, adică poetul nostru, care avea să se dezică…”
Iată şi textul rămas fără… tată-autor:
 „Un steag măreţ partidul are
Mereu pe culmi desfăşurat;
Te uită, pânza lui răsare
Şi peste plaiul meu bogat.

Moldova mea înfloritoare,
Picior de plai întinerit,
Ca răsărita după soare
Te-ntorci cu faţa spre partid”.

            Poate şi-l aminteşte şi cineva dintre domniile voastre, dintre foştii cântăreţi de cor, prezentatori de programe…

vineri, 8 noiembrie 2013

OFERTE DE INTERLOCUTORI




13.IX.1992

Pe aproape de miezul nopţii (citeam o recenzia a lui Alex. Ştefănescu despre „Argoticele” lui Nichita Stănescu), mă telefonează Eugen Ciocle, întrebându-mă dacă am văzut numărul de ieri al „Sfatului Ţării”, în care este publicat şi interviul meu cu Ethem Baymac, coleg turc din Priştina. După neutralitatea, parcă, întrebării simt un ton de urgenţă şi nervozitate. Vin explicaţiile sacadate din care înţeleg că în acelaşi ziar (nu l-am văzut încă) Nic. Popa se referă la primul număr din „Tinerimea Moldovei”, apărut cu semnătura de redactor-şef a lui Cioclea, dându-se cu părerea că nu mai e, precum se menţionează, niciun fel de serie nouă, ci e ceva aproape cu nimic deosebit de „TM” de pe timpurile comsomolului. Ei, afirmaţia e de-a dreptul deocheată, sentenţioasă şi, precum presupune Cioclea, inspirată de anumite interese mărunte şi meschine. Ar fi mai multe de reţinut, dar mă rezum la spusa lui E. C. că el, cu destulă causticitate, scrie o replică „pe măsura agresorului care se face a uita că a luat premiul comsomolului pentru literatură”. Delicată situaţie… Ar fi cazul să se ajungă la un armistiţiu… Odată ce nu ne prea place să fim contrazişi… Dar asta ar ţine deja de ioc-ars polemica

joi, 7 noiembrie 2013

DESPRE SISIF



Victoria FONARI 

NEOSISIFUL DIN SPECTRUL MITIC AL LUI LEO BUTNARU  


În spectrul mitic, poetul şi prozatorul Leo Butnaru oferă o şansă unui nenorocit, unui pedepsit, unui răzvrătit. Sisif este cunoscut drept cel care realizează un lucru continuu, fără vreun sens. Dar acest mit este abordat şi printr-o optică aparte, dobândind un dinamism al senzaţiilor. Sisif reprezintă figură care transcende din lumea antică a contractelor cu zeii, a unei tranzacţii cu regii şi cu soţia. Câte nu face Sisif pentru a ocoli moartea?!... Astfel scriitorul Leo Butnaru „cataloghează” voinţa sisifică, plictisul şi povestea cuplului.  
De data aceasta însă, clasicismul antic apare estimat într-un stil idiomatic, să-i spunem, de popularizare „autohtonă”: „Ptiu, uite că, viciat de clişee publicistico-sociale antisocratiene (eu ştiu că nu ştiu nimic), o încep, fără să vreau, cu o banalitate: toată lumea ştie… Pe naiba! În domeniul ăsta, în tema pe care ţin să o reamintesc, nu e versată nici pe departe multă lume. Sigur, nu prea mulţi inşi au auzit de Sisif, de chinul lui cu pietroiul, iar alţii, de-ar fă auzit, totuşi, au şi uitat prăfos-pietroasa pilduire” (Butnaru: p. 484). Ludicul e fertilizat de dialogul colocvial cu un cititor care nu doar citeşte, ci şi aude intonaţia, pauzele glumeţe, reacţionează la gesturile presupuse.
Sisif a izbutit să-l înlănţuie pe Thanatos, astfel pentru o perioadă de timp omenirea a fost scutită de moarte. Acest personaj este emblematic prin iscusinţa de a convinge, de a gândi în favoarea propriei vieţi, propriului său popor.

marți, 5 noiembrie 2013

ATENŢIE! - PREMIU PENTRU DEBUT ABSOLUT EDITORIAL

                                                            REGULAMENTUL

                 de organizare şi acordare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”
                                                             pentru Opus Primum

                   Avînd în vedere faptul că din 1991 se acordă de către Primăria Municipiului Botoşani, prin Hotărîrea Consiliului Local Botoşani, din luna martie 1991, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, cît şi propunerea unor personalităţi ale literaturii române şi acceptul organizatorului principal al acestui premiu, în colaborare cu Fundaţia Culturală „Hyperion-caiete botoşănene” Botoşani, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, începînd cu anul 1998 va fi acordat un premiu naţional pentru debut editorial, care va purta denumirea de Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum.
                   Premiul va fi înmînat laureatului la începutul galei de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, în fiecare 15 ianuarie pentru anul precedent, pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, valoarea lui financiară fiind (şi în funcţie de fondurile aprobate de Consiliul Judeţean Botoşani, prin Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”) în valoare de 3.000 lei net.
                   Premiul se acordă pentru debut absolut editorial în poezie.
                   Poeţii debutanţi şi editurile care publică astfel de cărţi vor trimite pe adresa organizatorilor (Gellu Dorian, Fundaţia Culturală „Hyperion-Caiete Botoşănene” Botoşani, Pietonal Transilvaniei, nr.3, Bl. A8, Apt. 8, Botoşani, care la rîndul său va expedia cîte un exemplar fiecărui membru al juriului)  cîte 6 (şase) exemplare din cărţile publicate în perioada ianuarie-decembrie, pînă pe data de 10 decembrie a anului curent.
                   Un  juriu format din critici şi istorici literari, profesori universitari din importantele centre culturale ale ţării, prezidat de preşedintele juriului naţional de acordare a premiului pentru Opera Omnia, în urma selecţiei cărţilor primite în termenul regulamentar, efectuată de o comisie formată din reprezentanţi ai organizatorilor care va fixa şi primele cinci cărţi nominalizate de comun acord cu membrii juriului, va decide cîştigătorul, care va fi invitat la gala de decernare a premiului şi i se va înmîna premiul.
                     Juriul are latitudinea de a acorda, în funcţie de fondurile existente, pînă la cel mult trei premii, împărţind fondul de premiere în mod egal poeţilor premiaţi sau, în situaţia în care anul editorial nu este relevant, să nu acorde premiul.

                
                     FUNDAŢIA CULTURALĂ „HYPERION-CAIETE BOTOŞĂNENE”

                     Acordul,
                     Primăriei Municipiului Botoşani
                     Protocol între părţi.

                      

vineri, 1 noiembrie 2013

DIN SECOLUL TRECUT



2.VII.1992

Discuţie dură la ultima şedinţă a Consiliului USM referitor la subtila viclenia unuia de a numi „LA” –„Săptămânal al scriitorilor din Moldova” în loc de, actuala denumire, – „Săptămânalul Uniunii Scriitorilor din Moldova”. Argumente şfichiuitoare ca ripostă la tentativa de a submina organizaţia membrii căreia n-au vrut să-l aleagă preşedinte. Până la urmă, deghizat şi făţarnic, acesta repune pe foaia de titlu ceea ce fusese până la el.
Telefoane de la Matcovschi. Ideea, pornită de la Cimpoi, de a renunţa la titlul „Literatura şi arta” în favoarea unuia nou, dar foarte… vechi: „Propăşirea”.
Alte telefon de la Matcovschi – să introducă, în piesa „Ioan Vodă cel Cumplit”, un corifeu care dă anumite explicaţii referitoare la subtilităţile acţiunii, corifeul nefiind altcineva decât  Bogdan Petriceicu-Hasedeu. Zice Matcovschi: „Fiindcă mi-a spus cineva că şi tu ai avut un dialog în Sfatul Ţării – cu cine? – în care se vorbeşte despre istorie în felul acesta”…

joi, 31 octombrie 2013

AI NOŞTRI LA MONTPARNASSE

                                              Pagini de jurnal

Nu am un plan, din care să aflu unde e situată intrarea principală în cimitir, astfel că,  de cum ies din subterana staţiei de metrou – Porte des Amandiers, o iau spre prima poartă care mi se arată ochilor. Chiar la câţiva paşi făcuţi în spaţiul umbrelor, pe stânga, văd cripta familiei Aurel Feteanu, medic veterinar, şi a soţiei sale, născuţi, respective, în 1927, 1929, decedaţi – 1969, 1989. Astfel că vizita o încep nu cu o somitate, ci cu o simplă familie de români, ce are deja în intimitatea mea oarece însemnătate. Trec pe lângă mormântul sculptorului Lucien Gilbert, merg în lungul zidului dinspre bulevardul Ménilmontant, pentru ca la un moment dat să mi se arate ochilor intrarea principală, unde pot obţine planul cimitirului. Astfel că – avanti, domnule Dante! (care, În Divina comedie, vă adresaţi lui Vergilius: tu duca, tu segnore e tu maestro).
Din plan reţin că, chiar la câţiva paşi de intrarea principală, pe dreapta, sunt înmormântaţi Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir (pe mormânt – un fel de ofrande simbolice, bileţele cu cuvinte de consideraţie şi recunoştinţă). În faţa pietrei de mormânt a acestor doi mari scriitori mă gândesc şi la Celan, şi la Gherasim Luca. Motivul: mi-am amintit de fraza lui Sartre că deosebirea dintre om şi animal constă în faptul că omul se poate sinucide.
 La capătul aleii, luând-o pe stânga, ajung la casa de veci a autorului Florilor răului, Charles Baudelaire… – construcţie tombală sobră, de asemenea cu bileţele, pietricele, dar şi cu un... dop de plută de la vreo sticlă de vin, probabil ca aluzie empatică pentru boemă şi absint.
De unde purced să-i întâlnesc pe ai noştri. Ajung la mormântul lui Eugen Ionescu şi al soţiei sale Rodica.  Fără îndoială, pe aici trec zilnic foarte mulţi admiratori, dar care nu au ştiut, probabil, ce să scrie pe bileţele (absurdităţi?..), nu au lăsat pietricele etc. Sau explicaţia poate fi şi următoarea: periodic, mormintele celor mari sunt debarasate de flori, obiecte etc.
Ionescu
De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran. (Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja şi-a îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor vagabonzi celebri.) Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, şi nici de cea a lui Constantin Brâncuşi. [Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobiţa, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufleteşte, ştiind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui Cioran şi Brâncuşi – semne de afecţiune: bileţele, panglici, bilete de metrou; la primul – şi o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România, poate chiar de la Răşinarii săi de baştină (din care, scria filosoful, „nu mă mai interesează decât uliţa copilăriei”). Iată şi o bancnotă de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o ia, eventual, vântul. Pun şi eu, alături, una de un leu... moldovenesc.
Cioran
În Cimitirul Montparnasse se află şi celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuşi a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Raşevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viaţă (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenţie, întâlnisem numele tinerei şi nefericitei rusoaice.
După masă, la ICR, aveam să navighez prin internetul rusesc şi, după un timp, chiar să găsesc referinţa lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Raşevskaia o cunoşteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de şcoală Vasia; a stat în puşcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susţin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: Şi-i iartă-i ei toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie...”
Brâncuşi
Căsătorită cu un român! Oare nu de aici şi lucrarea lui Brâncuşi la mormântul tinerei rusoaice ce şi-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menţionează că, la acea vreme, printre ruşii ce se stabiliseră la Paris şi nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obişnuit.)
Astfel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncuşiene Barbu Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigaşei, incizând cu litere chirilice inscripţia: „Taniuşka Rachevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuşi, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniuşa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, iniţial, familia Raşevki (în transcripţie românească) nu acceptase viziunea brâncuşiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmaşii respectivului neam, uimiţi de faima Sculptorului,  susţin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidenţa unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dislocat, strămutat şi – Doamne, fereşte! – scos la licitaţie…)