CEVA MAI ADÂNC

8.V.1993

Vineri, spre seară, lângă Casa presei îi întâlnesc pe Ion Ţăranu de la ambasada română, Petru Cărare şi Serafim Belicov. Zărindu-mă, dl Ţăranu, încă de departe, exclamă: „Vai ce frumos a spus Nicolae Manolescu despre dumneata! Ce frumos…” Cărare se interesează unde şi ce s-a spus, asigurându-mă că va citi interviul în troleibuz. Zice Petrică: „Ceea ce mai citesc, citesc numai în troleibuz”. 

Dar la ce se referea dl Ţăranu? Transcriu un fragment din interviul lui Nicolae Manolescu, publicat în „LA” din 6 mai: „Reporter: – Glie străbună, pământul de peste Prut a dăruit spiritualităţii româneşti corifei în toate sferele, dar ar fi posibilă ca în ostenitoarea şi prodigioasa dumneavoastră strădanie de cercetare (ce limbaj! – l.b.) să fi găsit nume care au scăpat renumelui..

N.M.: – Fără îndoială că vor fiind între oamenii de valoare din Basarabia sau Nordul Bucovinei şi al căror nume nu are renumele meritat. Cazuri frapante de ignorare a valorii între români sau bucovineni în domeniul cultural sau cel puţin literar care îmi este mai familiar nu cunosc. În domeniul meu literar, pe care îl ştiu mai bine. Sigur că situaţia nu e legată totdeauna de valoare şi invers, adică pot fi oameni cu o situaţie mai presus de valoare lor după cum pot fi cu o reputaţie mai mică decât valoarea lor. Există câţiva scriitori basarabeni cu o reputaţie foarte mare. Exemplu (…); în generaţia mai tânără, cum este Leo Butnaru, o reputaţie mai mică decât valoarea lui… L-aş compara cu cei mai buni din Republica Moldova. În trecut Basarabia fiind parte din teritoriul României, problema aceasta nu se mai punea şi marile personalităţi, de la B. P. Hasdeu la C. Stere, au fost cunoscute şi şi-au meritat renumele”. Pentru ca să nu iau în sens măgulitor constatările dlui Manolescu, poate să cred cu adevărat în ceea ce afirmase Sf. Augustin, şi anume că… e în noi ceva mai adânc decât noi înşine.

iluzia necesară

16.IV.1993

Scenă la clinica stomatologică. Printre studenţii autohtoni se remarcă şi câţiva arabi. În aşteptarea dnei profesoare Pântea, stau la un colţ de masă. La centrul mesei – o studentă care răsfoieşte un conspect. Se apropie un student arab înalt, dolofan şi nebărbierit, dar cu semne că intenţionează să-şi lase barbă care să-i ascundă cât de cât faţa mare de tot. „Ai făcut tema?”, o întreabă pe colega sa de la mijlocul mesei. „Da, iată”, zice domnişoara şi îi întinde un caiet. Arabul răsfoieşte, citeşte ceva. „Dacă doreşti, poţi să copii”, zice studenta. Arabul mai ia un caiet ce stă în faţa domnişoarei, se întoarce spre fereastră, apoi îi întoarce caietul. Nerăbdătoare şi neatentă, studenta deschide caietul şi eu văd între pagini o bancnotă de nu mai ştiu câte mărci germane. Aha! Mişcarea e simplă. Arabul nu are timp, dar mai ales interes să pirotească asupra temelor care trebuie trecute în caietul de curs. Are o înţelegere cu colega: tu îmi faci temele, eu te plătesc în ceva valută. Aşadar, harnica studentă are două caiete identice: unul al ei, celălalt al colegului arab. Iar profesorul, mă rog, nu mai atrage el atenţia la identitatea caligrafiei. Şi-apoi ştie el prea bine de „străduinţa” unor fii de bani gata, care vin la Chişinău de aiurea din lume, ca să se căpătuiască cu o diplomă în medicină ce le este necesară nu pentru a practica această profesie, ci pentru a deschide o clinică, o farmacie în care  vor lucra alţii, medicii cu carte, dar fără bani de la tata.

un mare poet: leonid martînov

S-a născut în oraşul siberian Omsk în familia unui hidrotehnician şi a unei învăţătoare, fiică de inginer militar. Poet precoce – s-a păstrat un catren „matur” pe care l-a scris la vârsta de 10 ani. Debutează în presă cu note jurnalistice (revista „Tvorcestvo” – „Creaţia”, 1921). Primele poeme, influenţate de futuristul David Burliuk, îi sunt publicate în volumul colectiv „Futuriştii”, editat de tipografia de campanie a vaporului agitatoric „Internaţionala a III-a”. A fost membru al grupului literar-artistic „Troica roşie” (1921-1922). În 1924 este angajat corespondent de teren al ziarului „Sovetskaia Sibir”. În 1930, la Moscova, îi apare prima carte, „Hrană brută, sau călătorie autumnală pe Irtâş” (texte jurnalistice), urmată, peste doi ani, de un volum de nuvele. În 1932 este arestat, acuzat de propagandă contrarevoluţionară şi deportat pe trei ani în Vologda. Celebritatea literară îi vine după editarea volumului „Poeme” (Omsk, 1939). În decembrie 1946, poetesa Vera Inber publică un articol distrugător la adresa cărţii lui Leonid Martînov „Pădurea Erţin” al cărei tiraj este confiscat şi distrus, iar autorului i se ridică dreptul la semnătură pe o perioadă de 9 ani. Abia în 1955 îi este publicată cartea „Versuri”, care devine primul best-seller din perioada post-stalinistă.

A tradus mult din mari autori ai lumii, printre care Victor Hugo, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Salvatore Quasimodo, Adam Mickiewicz, Adam Mickiewicz, Alfred Tennyson, Jan Neruda, Pablo Neruda, Julian Tuwim…

*      *      *

Bărbiile proeminente,

Pumnii ciolănoşi… Asta s-a întâmplat

Într-o mahala muncitorească

Peste al râului parapet de granit, înalt.

Au înhăţat faraonul:

– Ia târâie-l încoace, opintit! –

Acum nu e timpul de pierdut

Peste al râului parapet de granit!

Si vorba-i brici de scurtă –

Cuvintele n-au rost, nici unul, nici o mie...

S-a-ntâmplat în mahala muncitorească

În focul revoluţiei din octombrie,

Acolo, unde ceaţa, clăbucind,

Plutea peste volnicia dinamitardă,

Ascunzând un stol de îngeri bătrâni

Sus, la mansardă.

(1920)

*       *      *

Suntem futurişti involuntari

Toţi cei care astăzi trăim.

Stelele cu colţuri ascuţite, tari, –

Iată-a inimii carcasă pe care-o râvnim.

Din sârma ghimpată din bălării

Este împletită fatal

Coroană de lauri a bunăstării

După războiul mondial.

Să ne îngrădim de trecut,

Ajuns pulbere şi tină,

Trecutul ce parcă demult

A fost retezat din rădăcină.

Poate doar sub lupă, cu ceva noroc,

Ar mai putea el să fie văzut…

Miros a pământ şi a cojoc

Fetele timpului nostru brut.

(1921)

REALITATE ŞI VIS

28.III.1993

Manifestări cu ocazia Zilei Unirii Basarabiei cu Ţara. Seara, recepţie oferită de Ministerul Culturii la Centru de Cultură şi Artă. Concertul de gală, la Palatul Naţional, cam amatorist şi schematic, cu aceiaşi protagonişti ai scenei gurguţaţi; protagonişti ai scenei politico-pseudopoetice de astăzi a Basarabiei…

Joi, 25 martie, Alexei Marinat a publicat o scrisoare deschisă adresată lui Snegur, rugându-l pe infatuatul preşedinte să o citească pe când va zbura peste ocean, spre Brazilia, să zicem. Problema: lui Alexei Marinat nu i se acordă cetăţenia RM, fără ca el să plătească (de, a întârziat omul cu aplicarea ştampilei, despre asta nepovestindu-i mai-marelui peste cripto-comunişti…). În fine (îmi povesteşte Nelu Şcerbina, ginerele lui Marinat), a doua zi scriitorul jălbaş este căutat de o maşină de la preşedinţie: acasă nu e, şi maşina vine la ginere, căutând socrul ne-cetăţean, apatrid, cum ar veni. Până la urmă, Marinat este adus în anticamera preşedintelui, unde îl aşteaptă un funcţionar de la biroul de paşapoarte, care îi şi aplică ştampila cetăţeniei în paşaportul sovietic… Dar vor trebui să plătească şi Mihai Cimpoi, şi Valeria Grosu, şi alţi colegi, care nu au respectat termenul stabilit de asumare, pe gratis, a cetăţeniei…

LUPTA CU OMUL

Principiul îngerului

Odată

pe când eram învăţăcel la cursul primar

al şcolii personale de literatură

văzând cum coboară din cer un înger

mi-am pus gând ce aş fi vrut de la el

ieşindu-mi că ar fi bine să-mi dăruiască un poem

tocmai despre lăsarea sa pe pământ

despre ce simte

etcetera.

Chiar aşa i-am şi spus:

Dăruieşte-mi te rog un poem.

Dar nu m-am ales decât cu ce aţi citit până aici

atât:

       îngerul era surdo-mut.

…Aşa gândeam

însă uimitor îngerul a dat glas:

Te-am lăsat să te descurci de unul singur

a zis

oprindu-se din drum.

Vezi? Ai reuşit şi fără ajutorul meu.

Poate că am contribuit şi eu puţin

oarecât

aici

în final

prin ceea ce-ţi spun acum.

Mai apoi

din alte întâmplări similare

am priceput principiul neabătut:

de obicei

îngerul te ajută la început

sau la final de poem.

Cât de cât.

Deloc mai mult.

Dragostea fulgerului

Ai putea dispărea din dragostea unui fulger pentru tine

cel care s-ar aprinde

s-ar întinde

râvnind să aibă de prelungire

                                              linia vieţii din palma ta…

EGAL ÎN ROSTIRE

16.III.1993

Jurnalul nu e o metodă de a te explica pe tine ţie însuţi, ci ceva mult mai simplu: un mijloc de a te uita tu pe tine însuţi. Când îl scrii în… uitare de sine…

Se întâmplă că Aura Christi să aibă, adus de la Bucureşti, nr. 2 al „Luceafărului”, unde se reflectă pe larg decernarea premiilor. În eventualitatea că rătăcesc pe undeva exemplarul, extrag „ne-modest” cele scrise de Marius Tupan despre „atât de importanta” mea persoană: „Ceilalţi patru aleşi ai noştri sunt, indiscutabil, creatori de talent, ieşiţi din serie, cum se mai spune, individualităţi certe, care îmbogăţesc benefic climatul literar. Surpriza poate să o constituie, numai pentru unii, Leo Butnaru, poet din Republica Moldova care, prin modernitatea şi inspiraţia versurilor sale, sfidează parcă un curent neocomunist ce se observă acolo, el, Leo Butnaru, fiind sincron cu mutaţiile timpului, egal în rostire cu confraţii întru neam şi devoţiune”.

Telegrafic, este reprodusă şi o secvenţă din micro-alocuţiunea mea la festivitatea de decernare a premiilor din 7 ianuarie a. c.

Însă orice părere bună sau foarte bună aş avea eu despre propria-mi persoană, este important să nu uit şi să cred cu siguranţă că, posibil oarecum paradoxal, poţi să-ţi menţii vitalitatea artistică şi printr-o auto-negare, uneori fie ea oricât de dramatică, oricât de dureroasă. Iar jurnalul intim este, probabil, cel mai indicat poligon unde, onest şi necruţător, poţi şi trebuie să fii nu că pe picior, ci pe condei… de război cu sine. Rănit crunt de tine însuţi, dar anima ad pacem (cu sufletul împăcat).

CRIMEEA AZI, CRIMEEA DE ACUM 2 ANI ŞI CEVA... (Jurnal)

Leo BUTNARU

PESTE BARIERE

(Jurnal de Crimeea. 4 – 11  septembrie 2011)

4 septembrie

Chişinău, Autogara de Nord, cursa spre Ialta. Voi pleca la 14.05, pentru ca, după 15 ore, să cobor la Simferopol, capitala Crimeii, de unde să iau o altă cursă, făcând 120 de kilometri până în orăşelul Koktebel. Sunt invitat la Simpozionul Internaţional de Creaţie Septembrie voloşinian – de la numele eminentului poet şi pictor Maksimilian Voloşin (1877-1932) care şi-a avut casa în localitatea respectivă, la câteva sute de metri de poalele muntelui Kara-Dag.

Koktebel

În rostirea tătarilor din Crimeea – Köktöbel se traduce, cu aproximaţie, în mai multe variante. Prima, poetică – „plaiul colinelor albastre”, versiune pe care o înregistrează cele mai multe ghiduri de călătorie. Dar şi a doua, pe care etimologii o cred mai aproape de adevăr, foarte poetică şi ea, mi se pare (gândindu-mă la… copilărie): în limba tătarilor din Taurida (Tavriceskai gubernia – astfel se numea, ca diviziunea administrativă în Rusia, peninsula Crimeea) „töbel” înseamnă „steluţa” din fruntea oricărui animal, particularizat însă, „kök töbel” însemnând „cal (sur) cu stea în frunte”, ţintat. Ipoteza este fortificată de faptul că, precum scriu izvoarele ex-sovietice-prezent-ruse, până spre mijlocul secolului XX, în raionul  Kanköy a existat satul Kara Töbel, toponim ce se traducea drept: „cal [negru] cu stea în frunte”. Şi aici, dacă eşti atent, intervine un element foarte dramatic din istoria tătarilor din Crimeea. Pentru că te întrebi: dar unde a dispărut acea localitate,  Kara Töbel, spre jumătatea secolului trecut?... Pur şi simplu a fost… ridicată, lichidată, deportată cu toţi locuitorii săi, de la prunc – la bătrân ce abia de se mai putea mişca sau nici că se mişca. Şi nu numai acest sat a fost lichidat, ci toate localităţile tătăreşti din Crimeea. Locuitorii lor, declaraţi, la hurtă, colaboratori cu hitleriştii în al doilea război mondial, din ordinul lui Stalin au fost duşi în Siberia. Iar o altă ipoteză spune că, vede-se, kara(-)töbel era numele triburilor kιpçak, din care făceau parte şi cumanii, răspândiţi mai apoi şi pe la noi, în special prin Dobrogea. Se crede că, în antichitate, numele tribal kιpçak era similar cu cel al „sciţilor roşii” (sakalar iskitler).

După 1990, nu fără confruntări crunte cu autorităţile locale şi federale, o parte din urmaşii celor deportaţi în mai 1944 a revenit la vatră, încercând să-şi reîntemeieze satele, astfel că, astăzi, în amintitul raion Kanköy, raportul etnic ar fi următorul (probabil, valabil pentru întreaga peninsulă, numită Republica Autonomă Crimeea): tătari – 22 la sută, ucraineni – 33, ruşi – 40. Se estimează că aproape jumătate din tătarii deportaţi ar fi murit de foame şi boli.

Iau act de aceste şi alte date, culese din internet (un ritual al meu înaintea oricărei călătorii: de a mă documenta cât de cât), citindu-le pe filele printate în orele cu multă lumină, încă, în după amiaza zilei. Lumina – bună pentru lectură, să zic, – ne va însoţi până pe la Căuşeni. Drumul (asfaltul) – pe alocuri bunicel, pe alte porţiuni – prost, iar de la Căuşeni încolo, spre Ucraina – catastrofal.

Bineînţeles, despre Crimeea cunosc multe lucruri, pornind de la cele văzute, „trăite” şi – chiar – tipărite încă în vara anului 1976 când, împreună cu Zinovia, decisesem să ne facem călătoria de nuntă anume în Taurida, să vedem fâşia ei subtropicală din sud – Ialta, Aluşta, Alupca etc. Iniţial, tot spre Simferopol am ţinut cale, însă pe atunci, din Chişinău, exista o cursă aeriană, cu care am făcut în jur de o oră. Acum îmi vor fi necesare 15 ceasuri. N-ai pute spune – toate plăcute. Vămi, drumuri proaste, noapte, nu prea poţi dormi în autocar (acesta – full; vreo 50 de persoane, cu cei doi şoferi şi cu însoţitoarea de bord).

La parbrizul voluminos, „holbat” al vehiculului e afişat graficul de circulaţie: Chişinău – Căuşeni – Tudora (vama, ocolind Transnistria) – Starokazacie – Odessa – Koblevo – Nikolaev – Herson – Kahovka – Ciapinka – Armeansk – Krasnoperekopsk – Simferopol… În juneţe, până pe la Herson, am călătorit de câteva ori. Pe parcurs, voi puncta scurtisime momente-amintiri în aceste gări. Pentru că la Nikolaev, să zicem, vom ajunge… mâine, adică la ora 00.05. Cinci minute vom fi deja în ziua de luni! Cinci minute voi fi deja în pagina de jurnal din 5 septembrie. Până atunci însă, din gară în gară, impresii, imaginaţie, situaţie şi situaţii, caleidoscopice, exterioare (perindări de localităţi, oameni, peisaje…) sau interioare (intime)…