vineri, 4 aprilie 2014

iluzia necesară



16.IV.1993

Scenă la clinica stomatologică. Printre studenţii autohtoni se remarcă şi câţiva arabi. În aşteptarea dnei profesoare Pântea, stau la un colţ de masă. La centrul mesei – o studentă care răsfoieşte un conspect. Se apropie un student arab înalt, dolofan şi nebărbierit, dar cu semne că intenţionează să-şi lase barbă care să-i ascundă cât de cât faţa mare de tot. „Ai făcut tema?”, o întreabă pe colega sa de la mijlocul mesei. „Da, iată”, zice domnişoara şi îi întinde un caiet. Arabul răsfoieşte, citeşte ceva. „Dacă doreşti, poţi să copii”, zice studenta. Arabul mai ia un caiet ce stă în faţa domnişoarei, se întoarce spre fereastră, apoi îi întoarce caietul. Nerăbdătoare şi neatentă, studenta deschide caietul şi eu văd între pagini o bancnotă de nu mai ştiu câte mărci germane. Aha! Mişcarea e simplă. Arabul nu are timp, dar mai ales interes să pirotească asupra temelor care trebuie trecute în caietul de curs. Are o înţelegere cu colega: tu îmi faci temele, eu te plătesc în ceva valută. Aşadar, harnica studentă are două caiete identice: unul al ei, celălalt al colegului arab. Iar profesorul, mă rog, nu mai atrage el atenţia la identitatea caligrafiei. Şi-apoi ştie el prea bine de „străduinţa” unor fii de bani gata, care vin la Chişinău de aiurea din lume, ca să se căpătuiască cu o diplomă în medicină ce le este necesară nu pentru a practica această profesie, ci pentru a deschide o clinică, o farmacie în care  vor lucra alţii, medicii cu carte, dar fără bani de la tata.


Deprinsă cu denunţurile pe care le practica făţiş pe timpul comuniştilor, A. R. nu-şi mai dă seama pe ce lume trăieşte, şi-i tot dă înainte cu delaţiunile. Pe 21 martie, îi adresează lui Snegur un „donos” (o pâră) asupra colegilor săi scriitori, implorându-l pe acest preşedinte de paie să ne taie, să ne spânzure, să ne lichideze, numai să-i facă dreptate ei şi lui, V. R., cei mai buni şi cei mai nedreptăţiţi stihuitori din R. Moldova. Cancelaria preşedintelui expediază ruşinea aia tipărită la maşină (un xerox) guvernului, de unde, cu semnătura lui Coşcodan (Mânăscurtă îi spune bine şi pe potrivă: Coşcodac), vine o copie a delaţiunii şi indicaţia ca, în termen de 15 zile, să informăm guvernul şi ticluitoarea obrăzniciei aia despre măsurile întreprinse. Ce mai! Unde a prins a tremura – cine? – de frică…
Dar iată o parte din pâra celei care a cântat partidul, comuniştii, Rusia cu toţi mestecenii ei, a glorificat fel de fel de pseudo-eroi proletari şi multe alte împeliţări: „…Iar acum, D-le Preşedinte, aş vrea să mă opresc asupra altei probleme a vieţii şi muncii mele. Eu am scos la lumină, în calitate de redactor, sute de cărţi care au lucrat şi mai lucrează încă la cultura poporului nostru. Acestea au fost cărţile colegilor mei, în care eu ca redactor am scris multe sute de versuri ce au fost apoi cu plăcere aprobate şi în tihnă primite ca fiind scrise de autorii respectivi. (Care autori? Care versuri? Dacă e vorba de Cruceniuc, Ponomari, Barjanschi & K0, păi nu există nici „poeţii”, nici versurile, chiar şi cele „primite cu plăcere”… – n.m.). Eu însă în acest timp 5 ani nu am editat nicio carte de a mea, căci n-am fost învăţată să folosesc postul în scopuri personale.  Astăzi scriitorii începători de ieri sunt mai toţi „clasici” în viaţă (Ei, clasici nu, dar că scriu mult mai bine decât A., – aşa e. – n. m.), cu onoruri şi fumuri destule, uitând, cum a spus A. Lupan: „de dădaca ce le-a crescut cărţile”. (Putea să găsească pe altcineva, pe care să-l citeze, căci Lupan, ca scriitor, e „Sat uitat” şi mare „Tărăboi”. Iar tinerii n-au avut cum uita, deoarece nici nu au ştiut ce a spus A. Lupan… – n.m.), uitând, bineînţeles, şi de vârsta onorabilă la care sunt şi de ponderea scrisului meu în literatura acestui meleag. (Ei, stimată tovarăşă, numai de ponderea scrisului d-tale să nu vorbim! Chiar să nu ştii ce crede lumea despre „Mesteceni albi”, „Clopote în aprilie” etc.?...) Mare şi rea este, Doamne, invidia! (Ha, ha! Ce să invidiezi? – n.m.). Iată că s-au grăbit toţi, aproape toţi membrii actualului consiliu al US şi nu numai membrii, ci şi prietenii lor, să se editeze în noua grafie (de când, mă rog, grafia latină e nouă pentru români? – n.m.) în primul rând pe sine, îmbrâncindu-i pe alţii. Îmbrâncită sunt şi eu, scriitoare cu nume bun şi conştiinţa acestui neam, cu aprecieri frumoase, cu Diplome de onoare ale republicii. De rând cu toţi oamenii de bună credinţă, dar fără zgomotul zarvei ce-i caracterizează pe unii din Consiliu, am luptat şi eu zi de zi pentru limbă şi alfabet, pentru revenirea lor acasă, la vatră. Cu părere de rău însă nici până azi, din cauza piedicilor ce mi le pun fariseii colegi „cu stea în frunte”, nu pot să-mi adun măcar parte din rodul muncii (De ce nu tot? Şi cel cu Lenin, „rodul”, cu partidul, ruşii-fraţi etc. – n.m.) mele într-o carte cu grafie latină. US activează în exclusivitate pentru membrii Consiliului ei, majoritatea cărora îmi sapă zilnic mormântul. Ziua morţii mele va fi pentru ei o adevărată sărbătoare, ziua cea mai fericită, în care vor bea cea mai multă şampanie. Dar Dumnezeu cu ei, veselească-se, alta ce au a face? Toate aceste aspecte negative au loc datorită faptului că nu M. Cimpoi conduce Consiliul US, ci Consiliul îl conduce cum vrea pe M. Cimpoi. Mă întreb cu îngrijorare: ce Consiliu mai este şi acesta care ne conduce duşmănindu-ne?
În privinţa editării acelaşi destin îl are şi cartea „Sfintele rădăcini”, carte a scriitorului V. R., carte care zace gata redactată mulţi ani la Ed. „Hyperion”, fiind aruncată dintr-un plan în altul.
Mai mult ca atât. Acest autor, invalid, unicul scriitor din Moldova operat la inimă, nu numai că ar trebui să se bucure de susţinere din partea Consiliului în editarea cărţilor (Ce putere are Consiliul în această problemă? Fără editură, fără tipografie, fără?... Cine şi ce poate face? – n.m.) sale, dar omeneşte i s-ar cuveni fixată şi o pensie din partea US. (Din ce mijloace? De ce nu-l întreabă pe preşedinte, care a promis intelectualilor marea cu sarea, semnând decrete de care nu ţine cont nimeni, şi care preşedinte a ajuns să urască intelectualitatea? – n.m.).
…Vă rog, Dle Preşedinte, să interveniţi (Cum? Cu poliţia? – n.m.) pentru a pune capăt acestor nedreptăţi strigătoare la cer (Care cer? Al comuniştilor, agrarienilor? – n.m.), pentru a putea fi editată, după atâta întârziere prima mea carte cu grafie latină şi cartea scriitorului V. R.…
Încă o dată Vă rog, Dle Mircea Snegur, să nu ne lăsaţi să fim striviţi sub roata mârşăviei, să nu ne lăsaţi să ne acopere uitarea premeditată, să nu lăsaţi răufăcătorii să ne fure liniştea şi munca literară – această unică bogăţie a noastră, care de fapt nu ne aparţine nouă, ci numai poporului şi ţării acesteia”.
 (Datele: Cancelaria  de Stat a republicii Moldova. Nr. 725 din 5.IV.1993.)

26.IV.1993

Luni, a doua zi de Paştile blăjinilor.
Sâmbătă, 17 aprilie, îmi telefonase Esinencu. Vestea cea tristă – decedase Ion Bolduma. Vasile Vasilache comentează cazul într-un mod uşor fariseic: „Uite că păcătosul a murit în zi de sărbătoare, la Paşti. Se zice că la aiştia porţile cerului le sunt deschise. Da’ tu ştii cum a murit el? Ca Ion Creangă, bre. Cu găluştele şi jinul lângă dânsul, îmbuibat, că soţia sa îi ducea…” Până la urmă, zicem să-l vorbim doar de bine şi –Dumnezeu să-l ierte. Înmormântarea la Cimitirul central, miercuri, 21 aprilie. Familia nu a putut respecta tabietul canonic al celor trei zile: cam nepregătită, cam sărăcuţă, a aşteptat ajutorul US, care a şi venit… Împreună cu Victor Dumbrăveanu am dus capacul sicriului. Defunctul depus în faţa uşii bisericii de la cimitir, însă părintele întârzie. Durează… Aşteptăm… Hari Moraru zice: „Ştiţi de ce nu intră Bolduma în biserică?... Va intra doar când îi va da voie Dumnezeu… Crucea… Blestemul crucii”. Şi noi ne amintim că bietul, naivul şi derutatul student Ion Bolduma a fost ispitit să arate râvnă diavolească la coborârea de pe catedrala din centrul Chişinăului a crucii… Dumnezeu să-l ierte…

Mari, 13 aprilie, a sosit la US un TIR cu ajutoare sociale din partea „Crucii Roşii” din România. Ni-l oferă însuşi preşedintele societăţii, dl Nicolae Nicoară, scriitor şi dumnealui. Un coş împletit din mlajă, ouă roşii, ouă „scrise”, prosoape, portocale… Ajutorul – substanţial: costume de haine bărbaţi, noi, pături, lingerie, încălţăminte, cafea… Făină, orez, zahăr… Animaţie, domnilor, sau, mai bine zis, cum zice francezul: charivari (că doar de o lună şi ceva privim TV 5 direct de la satelit şi de la Paris, adică…). Lăcomie, escrocherie, de, în spiritul timpurilor egoiste şi destul de grele pe care le trăim. Soaţa şefului se remarcă prin obrăznicie şi genţi durdulii… Alţii fură cât pot… Se ajunge până la spargerea, în fapt de noapte, a uşii de la biroul lui Cimpoi, unde fusese depozitată o parte din ajutoare… Situaţie penibilă… Însă gestul „Crucii Roşii” din România a fost atât de generos, atât de frumos şi foarte necesar pentru muţi dintre scriitori şi pentru personalul tehnic al casei literaţilor; pentru angajaţii redacţiilor noastre literare…Să ne amintim, deci, doar de frumuseţea lucrurilor, în pofida hidoşeniei ce s-a manifestat ca înainte de potop…

Pe 23-24 aprilie, Zilele Stănescu. De peste Prut sosesc: Ioanid Romanescu cu Dan Baghiu şi Marius Moisuc, editorii de la „Princeps”, soţii Mincu, Marin şi Ştefania de la Constanţa, Gheorghe Tomozei, Anghel Dumbrăveanu, Alexandru Condeescu, Ana Blandiana şi alţi câţiva de la Bucureşti. Dora, apatică şi puţin sensibilă la amintirile nichitastănesciene.

La Hotelul „Naţional” stăm o oră jumătate cu Ioanid Romanescu şi punem la punct varianta definitivă a viitoarei mele cărţi de poezie, ce trebuie să apară la editura „Princeps” din Iaşi. Renunţăm la titlul prelung în favoarea acestuia: „Iluzia necesară”. Ioanid a citit atent, meticulos fiece poezie, învrednicind-o de câte o notă. Nu a acceptat decât textele care a luat de la 8 în sus. „În caz de pericol” a fost notată cu 10+, cu toate că eu consider că am poezii mult mai consistente. Romanescu e un foarte bun stilist. Chiţibuşar de elită de la care ai ce învăţa întru bunul nivel al unui text poetic. E un adversar al localismelor, neaoşismelor, al aluziilor politice. Caută neutrul, general-universalul, neimplicatul în concretul – concret, ci în general-înţeles… Un strop de mirare din partea mea: Ioanid nu cunoaşte două noţiuni româneşti –steblă şi ciurlan.  Îi explic, fără a-mi afişa orgoliul… Am ales circa 40 de titluri, câte se cer pentru cărţile din colecţia „Biblioteca de poezie” în care au apărut deja trei autori: Stănescu, Romanescu şi un foarte întârziat debutant pre nume Zeletin. Eu voi fi al patrulea sau al cincilea. Ioanid i-a propus şi lui Suceveanu să pregătească manuscrisul. Se gândeşte la o carte a Leonidei Lari… Să fie într-un ceas bun…

Lari telefonează de la Bucureşti, căutându-l pe Cimpoi. Acesta lipseşte. Îl solicită pe Suceveanu. Acesta refuză să vorbească. Secretara îmi întinde receptorul. Eu nu sunt chiar fricos. În mod amical, tratăm cu Leonida spinoasa problemă a apartenenţei săptămânalul „Glasul naţiunii”. Fondator e US şi ei nu pot re-înregistra ziarul… Deocamdată Cimpoi refuză să le dea „dezlegarea”… Însă a doua zi soseşte de la Bucureşti Anatol Ciocanu, cu misiunea specială de a obţine „de-fondarea” US… Şi chiar o obţine… E bine. Fie pace şi linişte într-una…

Îl întâlnesc pe muzicianul/ dirijorul de cor Victor Nevoie.
  Ce faci?
  Fac o seară de creaţie la sala cu orgă.
  Cu vreo ocazie oarecare?
  Păi, cum zice un cunoscut de-al meu, astăzi toţi mucoşii împlinesc 50 de ani.
  A-ha! Felicitări, mucosule!

De unde, de când îl cunosc pe Victor Nevoie? Aproape întâmplător. Vede-se, mă cunoştea el, mai mult la înfăţişare. Într-o sâmbătă – sau duminică? – seara, lângă cinematograful „Patria”, intrăm în vorbă şi el mă întreabă dacă nu doresc să merg la o nuntă. „La cine?”, mă interesez. „La una din nunţile lui Liubomir Iorga”, zice el, începând „a bârfi” niţel mirele. Şi am mers. Undeva la Buiucani sau Schinoasa. Cântau mulţi lăutari buni, inclusiv Vasile Iovu şi Ignat Bratu. Veselie mare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu