16.IV.1993
Scenă la clinica stomatologică. Printre studenţii
autohtoni se remarcă şi câţiva arabi. În aşteptarea dnei profesoare Pântea,
stau la un colţ de masă. La centrul mesei – o studentă care răsfoieşte un
conspect. Se apropie un student arab înalt, dolofan şi nebărbierit, dar cu
semne că intenţionează să-şi lase barbă care să-i ascundă cât de cât faţa mare
de tot. „Ai făcut tema?”, o întreabă pe colega sa de la mijlocul mesei. „Da,
iată”, zice domnişoara şi îi întinde un caiet. Arabul răsfoieşte, citeşte ceva.
„Dacă doreşti, poţi să copii”, zice studenta. Arabul mai ia un caiet ce stă în
faţa domnişoarei, se întoarce spre fereastră, apoi îi întoarce caietul.
Nerăbdătoare şi neatentă, studenta deschide caietul şi eu văd între pagini o
bancnotă de nu mai ştiu câte mărci germane. Aha! Mişcarea e simplă. Arabul nu
are timp, dar mai ales interes să pirotească asupra temelor care trebuie
trecute în caietul de curs. Are o înţelegere cu colega: tu îmi faci temele, eu
te plătesc în ceva valută. Aşadar, harnica studentă are două caiete identice:
unul al ei, celălalt al colegului arab. Iar profesorul, mă rog, nu mai atrage
el atenţia la identitatea caligrafiei. Şi-apoi ştie el prea bine de
„străduinţa” unor fii de bani gata, care vin la Chişinău de aiurea din
lume, ca să se căpătuiască cu o diplomă în medicină ce le este necesară nu
pentru a practica această profesie, ci pentru a deschide o clinică, o farmacie
în care vor lucra alţii, medicii cu
carte, dar fără bani de la tata.
Deprinsă cu denunţurile pe care le practica făţiş
pe timpul comuniştilor, A. R. nu-şi mai dă seama pe ce lume trăieşte, şi-i tot
dă înainte cu delaţiunile. Pe 21 martie, îi adresează lui Snegur un „donos” (o
pâră) asupra colegilor săi scriitori, implorându-l pe acest preşedinte de paie
să ne taie, să ne spânzure, să ne lichideze, numai să-i facă dreptate ei şi
lui, V. R., cei mai buni şi cei mai nedreptăţiţi stihuitori din R. Moldova.
Cancelaria preşedintelui expediază ruşinea aia tipărită la maşină (un xerox)
guvernului, de unde, cu semnătura lui Coşcodan (Mânăscurtă îi spune bine şi pe
potrivă: Coşcodac), vine o copie a delaţiunii şi indicaţia ca, în termen de 15
zile, să informăm guvernul şi ticluitoarea obrăzniciei aia despre măsurile întreprinse.
Ce mai! Unde a prins a tremura – cine? – de frică…
Dar iată o parte din pâra celei care a cântat
partidul, comuniştii, Rusia cu toţi mestecenii ei, a glorificat fel de fel de
pseudo-eroi proletari şi multe alte împeliţări: „…Iar acum, D-le Preşedinte, aş
vrea să mă opresc asupra altei probleme a vieţii şi muncii mele. Eu am scos la
lumină, în calitate de redactor, sute de cărţi care au lucrat şi mai lucrează
încă la cultura poporului nostru. Acestea au fost cărţile colegilor mei, în
care eu ca redactor am scris multe sute de versuri ce au fost apoi cu plăcere
aprobate şi în tihnă primite ca fiind scrise de autorii respectivi. (Care
autori? Care versuri? Dacă e vorba de Cruceniuc, Ponomari, Barjanschi & K0,
păi nu există nici „poeţii”, nici versurile, chiar şi cele „primite cu
plăcere”… – n.m.). Eu însă în acest
timp 5 ani nu am editat nicio carte de a mea, căci n-am fost învăţată să
folosesc postul în scopuri personale.
Astăzi scriitorii începători de ieri sunt mai toţi „clasici” în viaţă
(Ei, clasici nu, dar că scriu mult mai bine decât A., – aşa e. – n. m.), cu onoruri şi fumuri destule,
uitând, cum a spus A. Lupan: „de dădaca ce le-a crescut cărţile”. (Putea să
găsească pe altcineva, pe care să-l citeze, căci Lupan, ca scriitor, e „Sat
uitat” şi mare „Tărăboi”. Iar tinerii n-au avut cum uita, deoarece nici nu au
ştiut ce a spus A. Lupan… – n.m.),
uitând, bineînţeles, şi de vârsta onorabilă la care sunt şi de ponderea
scrisului meu în literatura acestui meleag. (Ei, stimată tovarăşă, numai de
ponderea scrisului d-tale să nu vorbim! Chiar să nu ştii ce crede lumea despre
„Mesteceni albi”, „Clopote în aprilie” etc.?...) Mare şi rea este, Doamne,
invidia! (Ha, ha! Ce să invidiezi? – n.m.).
Iată că s-au grăbit toţi, aproape toţi membrii actualului consiliu al US şi nu
numai membrii, ci şi prietenii lor, să se editeze în noua grafie (de când, mă
rog, grafia latină e nouă pentru români? – n.m.)
în primul rând pe sine, îmbrâncindu-i pe alţii. Îmbrâncită sunt şi eu,
scriitoare cu nume bun şi conştiinţa acestui neam, cu aprecieri frumoase, cu
Diplome de onoare ale republicii. De rând cu toţi oamenii de bună credinţă, dar
fără zgomotul zarvei ce-i caracterizează pe unii din Consiliu, am luptat şi eu
zi de zi pentru limbă şi alfabet, pentru revenirea lor acasă, la vatră. Cu
părere de rău însă nici până azi, din cauza piedicilor ce mi le pun fariseii
colegi „cu stea în frunte”, nu pot să-mi adun măcar parte din rodul muncii (De
ce nu tot? Şi cel cu Lenin, „rodul”, cu partidul, ruşii-fraţi etc. – n.m.) mele într-o carte cu grafie
latină. US activează în exclusivitate pentru membrii Consiliului ei,
majoritatea cărora îmi sapă zilnic mormântul. Ziua morţii mele va fi pentru ei
o adevărată sărbătoare, ziua cea mai fericită, în care vor bea cea mai multă
şampanie. Dar Dumnezeu cu ei, veselească-se, alta ce au a face? Toate aceste
aspecte negative au loc datorită faptului că nu M. Cimpoi conduce Consiliul US,
ci Consiliul îl conduce cum vrea pe M. Cimpoi. Mă întreb cu îngrijorare: ce
Consiliu mai este şi acesta care ne conduce duşmănindu-ne?
În privinţa editării acelaşi destin îl are şi
cartea „Sfintele rădăcini”, carte a scriitorului V. R., carte care zace gata
redactată mulţi ani la Ed.
„Hyperion”, fiind aruncată dintr-un plan în altul.
Mai mult ca atât. Acest autor, invalid, unicul
scriitor din Moldova operat la inimă, nu numai că ar trebui să se bucure de
susţinere din partea Consiliului în editarea cărţilor (Ce putere are Consiliul
în această problemă? Fără editură, fără tipografie, fără?... Cine şi ce poate
face? – n.m.) sale, dar omeneşte i
s-ar cuveni fixată şi o pensie din partea US. (Din ce mijloace? De ce nu-l
întreabă pe preşedinte, care a promis intelectualilor marea cu sarea, semnând
decrete de care nu ţine cont nimeni, şi care preşedinte a ajuns să urască intelectualitatea?
– n.m.).
…Vă rog, Dle Preşedinte, să interveniţi (Cum? Cu
poliţia? – n.m.) pentru a pune capăt
acestor nedreptăţi strigătoare la cer (Care cer? Al comuniştilor, agrarienilor?
– n.m.), pentru a putea fi editată,
după atâta întârziere prima mea carte cu grafie latină şi cartea scriitorului
V. R.…
Încă o dată Vă rog, Dle Mircea Snegur, să nu ne
lăsaţi să fim striviţi sub roata mârşăviei, să nu ne lăsaţi să ne acopere
uitarea premeditată, să nu lăsaţi răufăcătorii să ne fure liniştea şi munca
literară – această unică bogăţie a noastră, care de fapt nu ne aparţine nouă,
ci numai poporului şi ţării acesteia”.
(Datele:
Cancelaria de Stat a republicii Moldova.
Nr. 725 din 5.IV.1993.)
26.IV.1993
Luni, a doua zi de Paştile blăjinilor.
Sâmbătă, 17 aprilie, îmi telefonase Esinencu.
Vestea cea tristă – decedase Ion Bolduma. Vasile Vasilache comentează cazul
într-un mod uşor fariseic: „Uite că păcătosul a murit în zi de sărbătoare, la
Paşti. Sela Cimitirul central,
miercuri, 21 aprilie. Familia nu a putut respecta tabietul canonic al celor
trei zile: cam nepregătită, cam sărăcuţă, a aşteptat ajutorul US, care a şi
venit… Împreună cu Victor Dumbrăveanu am dus capacul sicriului. Defunctul depus
în faţa uşii bisericii de la cimitir, însă părintele întârzie. Durează…
Aşteptăm… Hari Moraru zice: „Ştiţi de ce nu intră Bolduma în biserică?... Va
intra doar când îi va da voie Dumnezeu… Crucea… Blestemul crucii”. Şi noi ne
amintim că bietul, naivul şi derutatul student Ion Bolduma a fost ispitit să
arate râvnă diavolească la coborârea de pe catedrala din centrul Chişinăului a
crucii… Dumnezeu să-l ierte…
Mari, 13 aprilie, a sosit la US un TIR cu ajutoare sociale
din partea „Crucii Roşii” din România. Ni-l oferă însuşi preşedintele
societăţii, dl Nicolae Nicoară, scriitor şi dumnealui. Un coş împletit din
mlajă, ouă roşii, ouă „scrise”, prosoape, portocale… Ajutorul – substanţial:
costume de haine bărbaţi, noi, pături, lingerie, încălţăminte, cafea… Făină,
orez, zahăr… Animaţie, domnilor, sau, mai bine zis, cum zice francezul: charivari (că doar de o lună şi ceva
privim TV 5 direct de la satelit şi de la Paris , adică…). Lăcomie, escrocherie, de, în
spiritul timpurilor egoiste şi destul de grele pe care le trăim. Soaţa şefului
se remarcă prin obrăznicie şi genţi durdulii… Alţii fură cât pot… Se ajunge
până la spargerea, în fapt de noapte, a uşii de la biroul lui Cimpoi, unde
fusese depozitată o parte din ajutoare… Situaţie penibilă… Însă gestul „Crucii
Roşii” din România a fost atât de generos, atât de frumos şi foarte necesar
pentru muţi dintre scriitori şi pentru personalul tehnic al casei literaţilor;
pentru angajaţii redacţiilor noastre literare…Să ne amintim, deci, doar de
frumuseţea lucrurilor, în pofida hidoşeniei ce s-a manifestat ca înainte de
potop…
Pe 23-24 aprilie, Zilele Stănescu. De peste Prut
sosesc: Ioanid Romanescu cu Dan Baghiu şi Marius Moisuc, editorii de la
„Princeps”, soţii Mincu, Marin şi Ştefania de la Constanţa , Gheorghe
Tomozei, Anghel Dumbrăveanu, Alexandru Condeescu, Ana Blandiana şi alţi câţiva de
la Bucureşti. Dora
Lari telefonează de la Bucureşti , căutându-l pe
Cimpoi. Acesta lipseşte. Îl solicită pe Suceveanu. Acesta refuză să vorbească.
Secretara îmi întinde receptorul. Eu nu sunt chiar fricos. În mod amical,
tratăm cu Leonida spinoasa problemă a apartenenţei săptămânalul „Glasul
naţiunii”. Fondator e US şi ei nu pot re-înregistra ziarul… Deocamdată Cimpoi
refuză să le dea „dezlegarea”… Însă a doua zi soseşte de la Bucureşti Anatol
Îl întâlnesc pe muzicianul/ dirijorul de cor
Victor Nevoie.
– Ce faci?
– Fac o seară de creaţie la sala cu orgă.
– Cu vreo ocazie oarecare?
– Păi, cum zice un cunoscut de-al meu,
astăzi toţi mucoşii împlinesc 50 de ani.
– A-ha! Felicitări, mucosule!
De unde, de când îl cunosc pe Victor Nevoie?
Aproape întâmplător. Vede-se, mă cunoştea el, mai mult la înfăţişare. Într-o
sâmbătă – sau duminică? – seara, lângă cinematograful „Patria”, intrăm în vorbă
şi el mă întreabă dacă nu doresc să merg la o nuntă. „La cine?”, mă interesez.
„La una din nunţile lui Liubomir Iorga”, zice el, începând „a bârfi” niţel
mirele. Şi am mers. Undeva la
Buiucani sau Schinoasa. Cântau mulţi lăutari buni, inclusiv
Vasile Iovu şi Ignat Bratu. Veselie mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu