CRIMEEA AZI, CRIMEEA DE ACUM 2 ANI ŞI CEVA... (Jurnal)

Leo BUTNARU

PESTE BARIERE

(Jurnal de Crimeea. 4 – 11  septembrie 2011)

4 septembrie

Chişinău, Autogara de Nord, cursa spre Ialta. Voi pleca la 14.05, pentru ca, după 15 ore, să cobor la Simferopol, capitala Crimeii, de unde să iau o altă cursă, făcând 120 de kilometri până în orăşelul Koktebel. Sunt invitat la Simpozionul Internaţional de Creaţie Septembrie voloşinian – de la numele eminentului poet şi pictor Maksimilian Voloşin (1877-1932) care şi-a avut casa în localitatea respectivă, la câteva sute de metri de poalele muntelui Kara-Dag.

Koktebel

În rostirea tătarilor din Crimeea – Köktöbel se traduce, cu aproximaţie, în mai multe variante. Prima, poetică – „plaiul colinelor albastre”, versiune pe care o înregistrează cele mai multe ghiduri de călătorie. Dar şi a doua, pe care etimologii o cred mai aproape de adevăr, foarte poetică şi ea, mi se pare (gândindu-mă la… copilărie): în limba tătarilor din Taurida (Tavriceskai gubernia – astfel se numea, ca diviziunea administrativă în Rusia, peninsula Crimeea) „töbel” înseamnă „steluţa” din fruntea oricărui animal, particularizat însă, „kök töbel” însemnând „cal (sur) cu stea în frunte”, ţintat. Ipoteza este fortificată de faptul că, precum scriu izvoarele ex-sovietice-prezent-ruse, până spre mijlocul secolului XX, în raionul  Kanköy a existat satul Kara Töbel, toponim ce se traducea drept: „cal [negru] cu stea în frunte”. Şi aici, dacă eşti atent, intervine un element foarte dramatic din istoria tătarilor din Crimeea. Pentru că te întrebi: dar unde a dispărut acea localitate,  Kara Töbel, spre jumătatea secolului trecut?... Pur şi simplu a fost… ridicată, lichidată, deportată cu toţi locuitorii săi, de la prunc – la bătrân ce abia de se mai putea mişca sau nici că se mişca. Şi nu numai acest sat a fost lichidat, ci toate localităţile tătăreşti din Crimeea. Locuitorii lor, declaraţi, la hurtă, colaboratori cu hitleriştii în al doilea război mondial, din ordinul lui Stalin au fost duşi în Siberia. Iar o altă ipoteză spune că, vede-se, kara(-)töbel era numele triburilor kιpçak, din care făceau parte şi cumanii, răspândiţi mai apoi şi pe la noi, în special prin Dobrogea. Se crede că, în antichitate, numele tribal kιpçak era similar cu cel al „sciţilor roşii” (sakalar iskitler).

După 1990, nu fără confruntări crunte cu autorităţile locale şi federale, o parte din urmaşii celor deportaţi în mai 1944 a revenit la vatră, încercând să-şi reîntemeieze satele, astfel că, astăzi, în amintitul raion Kanköy, raportul etnic ar fi următorul (probabil, valabil pentru întreaga peninsulă, numită Republica Autonomă Crimeea): tătari – 22 la sută, ucraineni – 33, ruşi – 40. Se estimează că aproape jumătate din tătarii deportaţi ar fi murit de foame şi boli.

Iau act de aceste şi alte date, culese din internet (un ritual al meu înaintea oricărei călătorii: de a mă documenta cât de cât), citindu-le pe filele printate în orele cu multă lumină, încă, în după amiaza zilei. Lumina – bună pentru lectură, să zic, – ne va însoţi până pe la Căuşeni. Drumul (asfaltul) – pe alocuri bunicel, pe alte porţiuni – prost, iar de la Căuşeni încolo, spre Ucraina – catastrofal.

Bineînţeles, despre Crimeea cunosc multe lucruri, pornind de la cele văzute, „trăite” şi – chiar – tipărite încă în vara anului 1976 când, împreună cu Zinovia, decisesem să ne facem călătoria de nuntă anume în Taurida, să vedem fâşia ei subtropicală din sud – Ialta, Aluşta, Alupca etc. Iniţial, tot spre Simferopol am ţinut cale, însă pe atunci, din Chişinău, exista o cursă aeriană, cu care am făcut în jur de o oră. Acum îmi vor fi necesare 15 ceasuri. N-ai pute spune – toate plăcute. Vămi, drumuri proaste, noapte, nu prea poţi dormi în autocar (acesta – full; vreo 50 de persoane, cu cei doi şoferi şi cu însoţitoarea de bord).

La parbrizul voluminos, „holbat” al vehiculului e afişat graficul de circulaţie: Chişinău – Căuşeni – Tudora (vama, ocolind Transnistria) – Starokazacie – Odessa – Koblevo – Nikolaev – Herson – Kahovka – Ciapinka – Armeansk – Krasnoperekopsk – Simferopol… În juneţe, până pe la Herson, am călătorit de câteva ori. Pe parcurs, voi puncta scurtisime momente-amintiri în aceste gări. Pentru că la Nikolaev, să zicem, vom ajunge… mâine, adică la ora 00.05. Cinci minute vom fi deja în ziua de luni! Cinci minute voi fi deja în pagina de jurnal din 5 septembrie. Până atunci însă, din gară în gară, impresii, imaginaţie, situaţie şi situaţii, caleidoscopice, exterioare (perindări de localităţi, oameni, peisaje…) sau interioare (intime)…

Prin intermediul Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, invitaţia oficială este adresată subsemnatului din partea Ministerului Culturii şi Artei al RA Crimeea şi a Rezervaţiei ecologico-istorico-culturale „Cimeria lui M. A. Voloşin”…

Dar iată o noţiune care ne cere digresiuni lămuritoare: ce e, dom’le, cu această Cimeria (zisă şi: Conan; italienii o numeau Hyboria)?... Termenul e unul… transatlantic, dat fiind că prozatorul american Robert Ervin Howard inventat o ţară cu atare nume, transplantând-o – din motive cvasi-plauzibile – pe ademenitoarea peninsulă din Marea Neagră, până la care, în linie dreaptă, România e despărţită doar de 310 kilometri (Sulina – Sevastopol). Probabil, în izvodirea acestei „ţări”, scriitorul s-a bazat pe spusele lui Herodot despre cimerieni, locuitori ai nordului. Faţă de realitatea – însorită, totuşi! – grecii antici îşi imaginau destul de ceţos tărâmurile în cauză, Homer, spre exemplu, scriind în Odiseea: „Acolo-i al Cimeriei trist tărâm, vecinic acoperit/ De ceţuri umede şi nori întunecoşi; acolo nicicând ochiului oamenilor/ Nu se arată chipul de raze al lui Helios…” Apoi s-a dovedit că aceste tărâmuri au fost populate cu adevărat de triburile cimeriene (sec. VIII-VII î. Hr.), răspândite din Tracia până în Caucaz. Pe peninsula Kerci se mai întâlnesc urme concrete ce amintesc de acea perioadă: strâmtoarea Bosforul Cimerian, Cimeric, Valul cimerian.

Noţiunea de Ţinut al Cimeriei a fost preluată şi propagată în mod special de poetul şi pictorul Maksimilian Voloşin care a avut un rol important în dezvoltarea localităţii balneare Koktebel. Şi-a construit aici o vilă primitoare, unde au fost în pelerinaj mulţi scriitori şi oameni de artă ajunşi celebri, printre care Marina Ţvetaeva, Nikolai Gumiliov, Aleksei Tolstoi, Sofia Parnok, Osip Mandelştam etc. Trebuie spus că, până la revoluţia bolşevică, unii din cei care au găzduit la vilă au contribuit la împământenirea nudismului pe litoralul Mării Negre, dat fiind că însuşi Voloşin era unul din propagatorii şi practicienii naturismului/ nudismului în Rusia. Poate părea straniu, dar, până la instaurarea regimului totalitar în anii 30, bolşevicii cultivau nudismul! Pe străzile oraşelor, inclusiv în Moscova, se organizau defilări ale nudiştilor, însuşi Lenin considerând că mişcarea celor despuiaţi constituie „un început proletar sănătos”.

5 septembrie

Abia trecut de ora 00.10, sosim la autogara oraşului Nikolaev. Sentimente? Uşor răvăşitoare. Pentru că, în octombrie-noiembrie 1972, am locuit aici, într-o unitate kaki de pe malul râului Bug, unde mă reciclam, împreună cu alţi peste 100 de locotenenţi absolvenţi de facultăţi universitare, încorporaţi, pentru 2 ani (unii ar fi putut semna contract pentru… 25 de ani, pe un… sfert de secol; o treime din viaţă!) în districtul militar Odessa. Nu voi cădea în retrospective, deoarece acea perioadă e „reţinută” în jurnalul meu de tânăr galonat, intitulat Perimetrul cuştii, apărut la editura Cartea românească în 2005.

După o altă oră şi 63 de kilometri parcurşi, popas în autogara Herson. În tinereţe, când venisem aici după un contingent de răcani, aflasem că i se spune „oraşul mireselor”. Dar, pentru „a mă scoate din priza” retrospectivelor de acum – ah! – aproape 40 de ani, îmi amintesc mie însumi că, dom’le, ai şi despre Herson ceva în Perimetrul cuştii. Şi închid capitolul, cum ar veni. Însă nu pot şi nici nu vreau să mă detaşez de un moment tragic: moartea unui poet. A lui Nikolai Burliuk, în 1921. Dintre oamenii scrisului, el, avangardistul, ar fi venit cam a treia victimă a bolşevismului, ce avea să facă milioane şi milioane de jertfe nevinovate! Primul a fost poetul Boris Nikolski, împuşcat, în 1919, de Comisia Excepţională din Petrograd. Tot în metropola de pe malul Nevei avea să fie executat, în 1921, şi Nikolai Gumiliov, poetul, fostul soţ al Annei Ahmatova. Acum câteva zile, în august, s-au împlinit 90 de ani de la asasinarea sa – s-a dovedit, absolut fără motiv! Şi tot în anul acesta se împlinesc 125 de ani de la naşterea lui Gumiliov, ambele evenimente urmând a fi marcate şi în cadrul simpozionului de la Koktebel. Apoi, al treilea în lista neagră, avea să vină Nikolai Burliuk, fratele „părintelui futurismului rus”, David Burliuk. Cum a fost?... (De ce îi am atât de vii în memorie pe confraţii lichidaţi acum nouă decenii? Vorba e că, exact până în ajunul îmbarcării mele spre Crimeea, am tot migălit, împreună cu dna Doina Buciuleac, redactorul de carte, la antologia „Avangarda – jertfa Gulagului”, care a şi fost deja trimisă la tipografie, urmând să apară la Fundaţia Culturală Poezia din Iaşi. Am şi anunţat-o pe blogul personal, plasând acolo şi coperta, am citit primele comentarii ale vizitatorilor-cititorilor…)

Aşadar, cum a fost, aici, cu poetul asasinat?  Era cel mai mic dintre fraţii Burliuk, născuţi pe meleagurile Hersonului, în conacul părintesc. A participat aproape la toate ediţiile, în presă sau volume aparte, şi manifestările publice ale futuriştilor, însă aşa şi nu şi-a văzut editată vreo carte. Ca şi Marina Ţvetaeva sau Anna Ahmatova, Serghei Esenin sau Boris Pasternak, a fost autorul „secondat” de o muză... bicefală, să zic, cu un chip orientată spre avangardism, spre primenirea prozodiei, a stilisticii, cu alt chip – privind, magnetizată (şi magnetizând), spre tradiţie, creând în ambele spaţii imense, generoase. O… Ianus(ă) a literaturii…

 Mult timp nu i se cunoştea data morţii. Câţiva ani în urmă, însă, a fost dez-mormântat de la „absolut secret” un protocol al NKVD-ului ucrainean în care se spune că, la 15 iulie 1917, Nikolai Burliuk e trimis pe frontul român. În noiembrie îşi aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoşani. (Cine din acest oraş moldav ar cerceta arhivele, să găsească urmele?) În ianuarie 1918, după ce la staţia Socola este dezarmată unitatea din care face parte, se angajează funcţionar la Direcţia Agricolă din Chişinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului Agriculturii al Republicii Democrate Moldoveneşti. După ce trece printr-un confuz labirint de peripeţii din acele timpuri de „rupere de lumi”, este capturat undeva lângă Herson (i se făcuse, probabil, dor de baştină…), judecat de bolşevici şi executat la în decembrie 1921. Avea 31 de ani…

„Fie-ţi ţărâna stelelor uşoară, Nikolai Burliuk”, zic în prima oră de după miezul nopţii, în autogara Herson, sub un cer sumbru-albastru, cu lună în creştere, trei sferturi, şi stele ochioase, curioase, parcă, la cele ce se întâmplă pe pământ; poate că şi la cele ce se întâmplă – în tâmplă, în pulsul omului muritor de rând…

Apoi, după scurte aţipeli intermitente, am debarcat, de popas, să ne mai dezmorţim, şi în autogările – destul de modeste, prost îngrijite, – din Kahovka Nouă, Ciaplinka, Armiansk, Krasnoperekopsk… (În lista-itinerar de la parbrizul enorm al autocarului toate buchile „k” sunt date ca „c”, dar, cam adormit cum mă aflu, nu prea am chef să fac caz de neştiinţa transliterării personalului de la Autogara Nord din Chişinău.)

Cam de la jumătatea segmentului de drum dintre Krasnoperekops şi Simferopol (155 de kilometri) sunt treaz, pot spune – lucid de-a binelea. Pe vremea Hanatului tătar din Crimeea, Perekop era cetatea principală ce apăra peninsula dinspre nord, în special de atacurile cazacilor zaporojeni.

În autogara din Armensk, pe aproape de ora şase, mi-am înghiţit cele 25 de grame de spirt-propolis(at), mi-am luat linguriţa de miere în amestec cu untul (e destul de cald în autocar, astfel că gustarea a fost lichidă, uşor vâscoasă). Dacă te gândeşti, cele 25 de mililitri de spirt, în condiţii de diluare (pentru consum!), ar face cam 60-70 de mililitri de vodcă. Uite, dom’le, fără să ai chef în mod special, îi tragi un chefuleţ, dai de duşcă o tărie, şi-ncă ce tărie, de-ţi dau lacrimile! Această tinctură – combinaţie spirt-propolis-miere-unt – mă trezeşte, mă limpezeşte. Plus că deja, la orizonturile cimeriene, se iţeşte soarele. Un timp, prin geamul autocarului scrutez stepa, stepa, stepa… Drumul e relativ bun. Însă mai încolo de jumătatea tronsonului Perekopsk – Simferopol, cam de lângă localitatea Siri Baş înainte (îmi vine în minte numele colegei mele de universitate, mai apoi interpretei de folclor Sarabaş Maria!), apar deja coline timide-timide, tupilate, apoi ele tot cresc în relief. E, de jur-împrejur, un basorelief fabulos, geografic, – imaginea Crimeii dintre stepă şi Simferopol.

Drum relativ bun. Autocarul înaintează. „Conţinutul” său, călătorii, – care dorm, care doar dormitează în semi-trezie.

Privesc prin geam soarele. Imens, purpuriu. Ce să faci în singurătate decât – cel mai des – să-ţi aminteşti de unele, de altele? Iar în memoria mea apare chipul poetului Aleksandr Tkacenko, originar din Crimeea. Pentru editura bucureşteană „Vinea” i-am tradus volumul de versuri „Vorbire directă”. Tkacenko a fost preşedintele PEN-Centrului Rus. S-a stins acum patru ani în urma unui atac de cord. Avea 62 de ani. El, poetul, fostul sportiv de performanţă. În adolescenţă-tinereţe, l-am văzut şi eu, pe stadionul central  din Chişinău, unde echipa „Moldova” se înfrunta cu granzii de pe atunci ai fotbalului sovietic, printre care –  „Zenit” (Leningrad), „Tavria” (Simferopol) şi „Lokomotiv”  (Moscova), în componenţa cărora apărea, în atac, şi – imprevizibil de presupus pe atunci – viitorul poet. Era exact în timpurile când venisem de la ţară, ajungând elev al şcolii medii „Ion Creangă” din Chişinău, iar din 1967 – student la Universitate.  Personal, direct (ca să mă refer la titlul cărţii pe care i-am tradus-o), l-am cunoscut la sfârşitul lunii octombrie a anului 2003, în biroul său de la PEN-Centrul Rus din Moscova. Conducea această prestigioasă organizaţie care, în pofida jocurilor de culise ale politicienilor momentului, spunea adevărul adevărat – şi în ce priveşte agresiunea din Cecenia, şi în ce priveşte neîntemeiatele acuze de spionaj ce i se aduceau ziaristului Semion Pasiko din Extremul Orient, avocatul civic al căruia era chiar el, tauridul. Iar printre cei care au sesizat timbrul definitoriu al poeziei lui Al. Tkacenko (primul – chiar Andrei Voznesenski) a fost şi distinsul nostru conaţional, regizorul şi poetul Emil Loteanu,  în prefaţa la una din cărţile lui Saşa (aşa i se spunea) scriind că simte aprinsa, disperata respiraţie a viitorului ostaş din Maraton, care după ce va aduce vestea victoriei, se va prăbuşi. Continuând metaforic cam aşa: De cum vă veţi plictisi să tot îmbătrâniţi, încălecaţi un trăpaş focos de Crimeea şi zburaţi spre Saşa Tkacenko, în ţara lui, unde arde pământul şi unde, cu palmele goale, poetul îşi căleşte verbele.

În perindarea gândurilor legănate uşor de autocar, revin, ca la o „restanţă”, la toponimul Krasnoperekopsk, oraş prin care am trecut acum câteva ore… Şi nu doar revin, ci am cu ce… veni, adică amintindu-mi ceva ce învăţasem, la şcoală, la lecţiile de istorie, despre istmul Perekop, despre trecerea lacului nămolos Sivaş (de unde începe Crimeea propriu-zis), despre… Iar memoria mă ajută şi din considerentul că, de toate astea, este legat numele unui moldovean, declarat erou legendar al războiului civil din Rusia, Mihail Frunze (semna şi: Frunză). Păi da, el era comandantul frontului de sud care trebuia să cucerească Crimeea. A făcut-o, în 1920, an considerat cel al sfârşitului războiului civil dintre roşii şi albi. Şi-mi mai amintesc că una din întrebările din biletul pe care l-am tras la examenul de admitere la universitate se referea anume la Frunze, la Perekop, la… Nu mai ţin minte cum am răspuns, dar, de emoţie, am lăsat pe bancă un atlas, nişte hărţi pe care le împrumutasem de la biblioteca din Negurenii mei de baştină. Sau poate mă rugase cineva din confraţii-candidaţi la studenţie… Nu-mi mai amintesc. Am rătăcit acele materiale didactice (erau permise la examen), plătindu-le, întreit faţă de preţul lor real (de altfel, nu prea mare), din prima mea bursă de student la jurnalism şi filologie. Astfel că nu l-am uitat pe Frunze, conaţionalul. Mi l-a reamintit Krasnoperekopsk, cum ar veni – Perekopsk Roşu. De la numele armatei bolşevice. După izbânzile de tot felul, în special cea de cucerire a Crimeii, cică Frunze ar fi devenit concurentul principal al lui Stalin la cârma ţării sovietelor. Şi Stalin l-ar fi lichidat, insistând să meargă să se trateze – unde credeţi? – tot în Crimeea şi punând la cale o operaţie fatală, în urma căreia conaţionalul nostru, precum ciobănaşul din „Mioriţa”, a pierit. Pe ce se bazează o atare ipoteză? Păi, nu mult timp după aceea, medicii care l-au operat pe Frunze (vreo patru) au murit imprevizibil, unul după altul. Fiind, cică, şi tineri, precum pacientul lor (Frunze avea 40 de ani), şi sănătoşi. De, misterele monstruosului bolşevism… Dar să nu credeţi că, pe timpul sovieticilor, mulţi moldoveni din stânga Prutului nu se mândreau cu numele lui Frunze! Se… Pentru că acest nume îi fusese atribuit unei capitale de republică unională, Kârgâzstanul. La Moscova exista (mai există) academia militară cu poeticul, folcloricul nume Frunze… Frunză verde… Nu: kaki… Frunze a fost şi autorul reformei militare din ţara bolşevizată. Aerodromuri, şcoli militare (obişnuite), nave maritime, staţii de metro, centre raionale şi diverse alte localităţi, uzine (una de biciclete, în Penza!), fabrici (destul de multe şi diferite ca profil), stadioane (Duşanbe, capitala Tadjikistanului), bulevarde, străzi, mine… câte şi mai câte se numeau Frunze în ex-URSS, mai numindu-se şi acum în Federaţia Rusă şi nu numai… Uite aşa: să admitem că bolşevismul te lichida, dar, tovarăşi, te şi… nemurea! – cum ar veni…

Iar frunzele în Crimeea se ţin încă bine, pentru că e abia început de toamnă, pe litoralul tri-dimensionat – estic (acolo trebuie să ajung şi eu; capitala Simferopol se află în centrul-sud al peninsulei), sudic şi vestic (dinspre România, cum ar veni) – şi sezonul estival e în toi. Pe parcurs, unii călători (nu prea mulţi), au coborât ba la Nikolaev, ba… Au urcat alţii. Ajungem la Simferopol, capitala Crimeii. Eu cobor, însă majoritatea călătorilor îşi vor continua drumul spre Ialta…

Prin urmare, revăd Simferopolul. După, exact, 35 de ani. Ce-mi aduc aminte de atunci? Că am poposit la o cunoştinţă, la o colegă de serviciu a Zinoviei la studioul „Moldova-film”. Se numea Liusea Diktiriova. Nu mai ştiu din ce motive, acea ea părăsise Chişinăul, întorcându-se la baştină. Până aveam să o luăm spre Theodosia, ne-a fost, pe o zi, gazdă bună, primitoare. Şi un detaliu memorabil pentru mine: Liusea a fost generoasă, dăruindu-mi un volum de Walt Whitman în traducerea excelentă a lui Kornei Ciukovski. Cartea se numeşte „Мой Уитмен” (Whitman al meu), inserând o bună parte din „Fire de iarbă”, dar, important, şi câteva eseuri ale reputatului traducător despre creaţia falnicului poet american.

 De la gara auto, urc într-un maxi-taxi care să mă ducă la o altă gară auto, în joncţiune cu gara feroviară. Ajuns aici, după ce-mi ridic ochii din forfota umană de pe peroanele-furnicar, văd turnul cu ceas, mai sus de ceas – steaua roşie. Fac primele două fotografii. Ambele cu furnicarul uman pe sub turnul cu stea roşie. De metal. Vopsită. Cam ştearsă. Apoi plătesc 38 de grivne (bani ucraineni) pentru bilet auto până la Koktebel. În 1976, când călătoream spre Theodosia, văzusem indicatorul rutier ce arăta dreapta, spre Koktebel, – de fapt, pe atunci, el se numea Planerskoe (într-adevăr, departe, în zare, peste defileurile dintre munţii nu prea înalţi, se vedeau zburând câteva planoare). Koktebel era numele casei de creaţie a Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor Sovietici. Acolo mulţi barzi sau bronzat, dar şi-au şi ratat o bună parte din producţia scrisului realist-socialist.

Şoseaua – bunicică. De cum apar primele versante muntoase, fac fotografii. Din mersul vehiculului. „Canon”-ul e destul de performant,  fixându-i comanda la „peisaj”, la rândul său el fixează-blitz, „imobilizează” imaginea, astfel că aceasta, oricât de ameţitoare ar fi viteza maşinii, nu apare ştearsă, „lichefiată”. Iar microbuzul o ţine între 80-90 de kilometri la oră. Până la Koktebel avem de făcut 120 de kilometri.  Reţin o denumire de podgorie: „Amfora de aur”, 1400 ha. Aparţine agro-gospodăriei „Burliuk”… Cum să nu revin cu amintirea la fraţii, la poeţii Burliuk?... Unul ucis de bolşevici, celălalt reuşind să emigreze şi să se salveze, ajungând celebru în SUA, în lume. Ca avangardist, scriitor şi pictor de excepţie.

Simt că, brusc, mi se intensifică bătăile inimii – de cum dau cu ochii de tăblia topografică „Starîi Krîm” (Crimeea veche). Peste câteva minute, trecem în lungul zidurilor cimitirului de aici, însă nicăieri nu se mai vede copacul împurpurat de la mormântul marelui romantic, prozatorului şi poetului Aleksandr Grin. Aprins, vâlvorat, ca în nuvela sa Pânze purpurii. Orăşelul îmi pare – curios – cam muşcat deja de toamnă, veştezit, ruginit, cam prăfuit… Acum un timp,  pe când completam/ revedeam materialele pentru un fişier biobibliografic, mi-am zis că, poate, ar fi cu cale să rescriu notele mele de călătorie în Crimeea, din 1976, publicate în ziarul la care eram angajat, Tinerimea Moldovei, şi unde, la insistenţa piticilor mahări de la comsomol (era  o publicaţie menită tineretului), dar şi la presiunea celor de peste ei, mahării comunişti, mi s-a aplicat o mustrare. Motivul? Pentru că dedicasem acele note soţiei mele, cu care, spuneam, ne şi făcusem călătoria prin Taurida. Da, mă gândisem la a transcrie şi a completa respectivele pagini, intenţionând mai ales să dezvălui, în lumina adevărului, chipul ultimului mare scriitor romantic din sec. XX, Aleksandr Grin, căruia autorităţile vremii îi imputau – aveam să aflu mai târziu – că nu se dă şi el la brazdă, nescriind despre „timpurile noi”, cincinale, campanii bolşevice propagandistice etc. Însă, escamotând disensiunile scriitor-putere de odinioară, oficioşii sovietici acceptaseră un racursiu mai special al creaţiei (aproape fără... biografie, aceasta fiind sau deformată „spre pozitiv”, sau trunchiată, cu destule momente trecute sub tăcere) importantului autor, în special din motivul că nuvela sa SF  Pânzele purpurii devenise excepţional de populară printre tinerii acelor vremi. Tendenţios şi malonest, „exegeţii” obedienţi puterii lăsau a se înţelege că purpuriul lui Grin ar avea, totuşi, ceva comun cu simbolul însângerat al revoluţiei socialiste, cu drapelul bolşevicilor, cu cravata pionerească etc., ceea ce, de fapt, era completamente fals. Purpuriul pânzelor din celebra proză simboliza aspiraţiile romantice, specifice cu precădere junilor care ar fi putut nici să nu ştie că în antichitate, să zicem, existase şi aşa-numita purpură regală. De aceea şi vedeai, de cum te apropiai de cimitirul din orăşelul Starâi Krâm, un arbore purpuriu, ştiind că anume acolo se află mormântul lui Aleksandr Grin. (Notă după revenirea-mi la Chişinău: Transcriu un pasaj „lămuritor” din acele note de călătorie, publicate pe 1 octombrie 1976: „Năframe roşii, cravate, panglici de culoarea zorilor – prinse de ramuri. Copacul nu poate fi crezut altceva decât un catarg pe care sunt întinse Pânzele purpurii. Alături, modest, dar impresionant, conturul de piatră al mormântului lui Aleksandr Grin. Flori de dumitriţă. Pietricele, scoici de mare presărate în preajmă. Aici e locul cel mai scump din Ţara Grinlandia. În orăşelul Crimeea Veche s-a păstrat casa în care şi-a petrecut ultimele luni din viaţă marele romantic. Iar în oraşul Theodosia se află muzeul – unicat, după modul în care a fost conceput şi amenajat – în formă de corabie, cu catarge, parâme, pânze etc. Goethe spunea: «Cel ce doreşte să înţeleagă poetul, trebuie să plece în ţara poetului»”.  – Dar la casa-muzeu voi avea timp să revin, după ce, conform programului simpozionului, un grup de poeţi vom pleca poimâine la Theodosia, unde, la casa municipală de cultură, vom ţine un recital. Reţin: printre noi va fi şi Marek Wawrzkiewicz  – ce de-a „w”! –, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Polonia.)

Deci, trecând peste episodul Theodosia, revin adânc în timp, acum 35 de ani, ca să-l re-pomenesc pe Aleksandr Grin aici, pe drumul ce străbate, mai mulţi kilometri, Starâi Krâm. Cum a fost? În anul de groază 1931, când prinse a bântui foametea şi viaţa în oraşul Theodosia devenea din ce în ce mai scumpă, soţii Grin se retrag la 20 de km. de mare, în Starâi Krâm, unde închiriază o locuinţă. Scriitorul pleacă din nou la Sankt-Petersburg, să întreprindă, ca de obicei, ceva pentru a publica, pentru a câştiga oarecare onorarii. Soţia nu primeşte scrisori pe durata a două săptămâni, ceea ce nu i se mai întâmplase altădată. Presimte că Aleksandr e într-o situaţie dificilă. După două zile, o trăsură lasă scriitorul la portiţa căsuţei din fosta capitală a tătarilor din Crimeea. Lui Grin i se depistase un cancer avansat. Era osândit. Soţia se gândeşte că ar face bine ca, în schimbul ceasului de aur pe care i-l dăruise Aleksandr în timpul succeselor sale literare, să cumpere o casă nu prea mare ce era proprietatea a două călugăriţe. Ar fi vrut să facă acest lucru şi mai înainte, însă Grin nu-i permitea să înstrăineze ceasul. În fine, fără să ştie soţul, oferă ceasul, primind actele de vânzare de la călugăriţe. Numai că în casa respectivă mai locuia şi un director de oarece întreprindere de stat, care se arătă obraznic, încăpăţânat, nesimţit, refuzând să treacă în locul familiei Grin. În urma plângerii „tovarăşei” Grin, instanţele raionale nu întreprind nimic, pentru că, de regulă, şi caracuda a fel de fel de directori intra în nomenclatura locală privilegiată.

Dar, în una din zile, directorul se înfăţişează cu zor mare, spunând că, gata, s-a decis, hai să schimbe, chiar azi, mâine, fără să amâne! Motivul? Una din călugăriţe se îmbolnăvise de tifos şi mahărul se speriase să nu se molipsească. Meşterii au văruit, soţii Grin au trecut în casa care îi plăcea şi scriitorului, astfel că el nu mai cuteza să-şi certe consoarta (ar fi unul din cele mai frumoase-„miezoase” cuvinte din limba română: consoartă) pentru înstrăinarea ceasului. Ba se părea că se simte mai bine. Cu vecinii nu comunicau. Fie şi din motivul că, se spunea, aceştia ar fi fost nişte hoţi. O duceau foarte greu. Bani nu aveau. Lui Grin îi plăcea ceaiul, numai că atare iarbă exotică nu le era accesibilă. Însă în orăşel s-au găsit oameni buni, înţelegători, care îşi trimiteau un copil sau altul cu câte puţin ceai pentru scriitor. Într-o zi, îi vizită şi vecinul, spunându-i soţiei lui Grin să nu se impacienteze că ar avea de-a face cu nişte hoţi, pentru că în atare cazuri funcţionează o lege sigură: cei din preajma hoţilor nu trebuie să se teamă de furt! Şi o rugă să nu refuze anumite ajutoare din partea lui. A doua zi, cineva aduse o căruţă cu lemne, fără a lua plată. Binefacerea se repetă de mai multe ori. Grin scria la Uniunea Scriitorilor, rugând să fie ajutat. Nu primi răspuns. Apoi se gândi că, la vila din Koktebel a poetului Maks(imilian) Voloşin (acolo trebuie să ajung şi eu azi, acum, în vreo jumătate de oră!) vin mai mulţi literaţi. Scrise şi într-acolo. Din nou niciun răspuns. Grin însă se topea. În una din zile, abia de şopti: „De fumat... fumat...” Soţia îi aprinse o ţigară. Tuşi devastator, mai spunând: „Mor...” Se stinse. Şi ca implacabilă consecinţă a solicitantei amiciţii cu un Bahus în pâslari, cu necruţătorul turnător în stacane. Avea 52 de ani. 

În al doilea război mondial, când armatele germane cuceresc Crimeea, doamna Grin redactează  şi editează o foaie informativă a noilor autorităţi, adresată populaţiei locale. Spre sfârşitul conflagraţiei, pleacă şi ea în Germania, de unde însă este repatriată cu forţa. Proces public. Condamnată la 10 ani de închisoare şi exil. Este susţinută de fosta primă soţie a lui Grin, care îi scrie, îi trimite pachete, o îmbărbătează... Face mai multe demersuri pentru a fi reabilitată. Zadarnic. Moare în 1970. Abia peste două decenii se află că executorii ei testamentari îi adusese în taină corpul în Crimeea Veche, înmormântându-l alături de cel al soţului. Astfel Grin confirmă implacabila regulă că marii scriitori romantici, în majoritatea lor, nu au fost nici pe departe alintaţi de providenţă…

Curând, după traversarea întinsului oraş Starîi Krîm, microbusul o ia la dreapta, pentru a face şi ceilalţi 10 kilometri rămaşi până la Koktebel. Pe stânga, văd o biserică ortodoxă. Prima ce mi se arată în acest periplu. La Starâi Krâm, au rămas în urmă vreo două sau poate trei moschei. Nu este exclus, una dintre ele să fi fost geamie.

În faţă şi pe dreapta, peste munţi domoliţi, în cer, pe zare, – planoare multicolore. Aminteam doar că, acum mulţi ani, Koktebelul se mai numea Planerskoe. De la: planor, planare.

Până la Koktebel, pe stânga drumului, câteva indicatoare topografice, în două limbi, cum ar veni, în rusă şi ucraineană sau în ucraineană şi rusă (diferenţele de transcriere sunt insignifiante), în dependenţă – îmi dau seama – de procentul etnic care prevalează într-o localitate sau alta. Precum în Covasna şi Harghita, rocada etnică corect politică  româno-maghiară…

Înclin să cred că cele 25 de miligrame de tinctură de propolis îşi fac în continuare efectul, ţinându-mă treaz şi oarecum neobosit după, iată, aproape 20 de ore de drum (inclusiv escala de la Simferopol). Astfel că la gara (e, de fapt, o… găruţă, o gărişoară) din Koktebel ajung în formă bună, sau acceptabilă cu plus. „Unde o fi Casa-muzeu Voloşin?” întreb. O doamnă de la o tarabă îmi spune, arătându-mi, indefinit, cu mâna direcţii – înainte, dreapta, ieşiţi pe litoral, o luaţi la stânga, vreo sută de metri… „Se poate ajunge pe jos?” „Se poate”. Eu, cam… pisălog: „Dar, totuşi, e cam departe sau nu prea?”. „Cam o fi departe”, zice doamna, lăsându-mă nelămurit. Mă apropii de taximetriştii de ocazie – mulţi, oferindu-se: Simferopol, Theodosia, Sudak, Ialta, Aluşta… Când mă interesez cine merge până la Vila Voloşin, unul, onest, face: „Dar se poate ajunge pe jos, nu e departe”. Eu, privind trotuarul denivelat, colţuros, zic: „Dar cât aţi lua până acolo”. Unul, intermediarul: „30 de grivne şi urcaţi”. Propun 25, adică în jur de trei dolari. Şoferul care se oferă (i s-a propus, mai bine zis, de intermediar) să mă ducă se cam codeşte: „Dar e greu de trecut încolo… Nu e prea departe…”  Eu, gândindu-mă la rotilele valizei şi la trotuarul deteriorat – dar deteriorat, spart rău! – îmi zic că, de cade o rotilă, ar costa mai mult de 25 de grivne. Urc în „Volgă” (pe aici, mai circulă multe maşini de producţie sovietică, mai ales „Lada”, unele destul de uzate), şoferul o ia pe o stradelă la dreapta – acolo Babilonul ambuteiajelor prosteşti! Nu se poate trece, nici nu-i chip să vireze îndărăt. Moşcotire (moş-cotire!) cam la 10 minute. În fine, dând înapoi, scoate „Volga” la strada principală, de unde venisem. Reţin că strada se numeşte Lenin. Asta e.   Koktebeleanul de la volan o ia pe o altă stradă/ stradelă, dar după vreo 50 de metri dăm de o barieră. Şoferul parlamentează cu paznicul de la barieră (Pasternak debutase cu volumul… Peste bariere), jurându-se că doar mă lasă pe mine acolo, la Vila Voloşin, şi nu staţionează, ci revine imediat, iese, pleacă, nu încalcă regulamentul, nu frânează, nu împiedică, nu… În fine, bariera este ridicată şi, într-un minut, deja trebuie să părăsesc „Volga” spaţioasă, dar vechişoară spre rablă.

Într-adevăr, nu era departe. Numai că înţelegerea înţelegere rămâne, eu lăsând 25 de grivne în mâna koktebeleanului. După care îmi alunec, pe rotile, lin, valiza. Cu ambele rotile la locul lor. În trei minute ies la litoral (primele impresii despre malul de mare de aici le las pentru mai târziu), o iau la stânga, mai fac cam 30 de metri şi o doamnă îmi arată poarta vilei, Casei-muzeu Voloşin.  „Здоровеньки були!” (Fiţi sănătos!) şi „Добре дошли!” (Bine aţi venit!) îmi spun eu (că doar am tradus  antologia poeziei avangardei ucrainene…), iar după ce ajung sub o streaşină-terasă de la casa-muzeu, unde văd că stau câteva persoane, unele în tricouri albe pe care este imprimată emblema simpozionului „Septembrie voloşinian”, salut cu: „Доброго дня!” (Ziua bună!). Sperând că aşa va fi şi în continuare, precum a fost până, iată, la ora 14 din 5 septembrie curent. Decontare – copie paşaport, „confiscare” tichet, cerere, primirea celor 1000 de grivne, tricou… „Nu doriţi să procuraţi un permis pentru furşetul din seara de adio? 150 de grivne”. Staţi, doamnă, poate confundaţi ceva. Eu sunt invitat oficial, iar plata se referă la cei care au venit din proprie iniţiativă (voi reveni la ei).

Apoi dna Irina Miroşnicenko – ea face oficiile de gazdă – îmi schiţează pe o juma de coală A4 un traseu pe care trebuie să-l urmez, ca să ajung la „Tvorcea vilna”, alias casa „Valul de creaţie”, mulţumesc, pornesc spre poartă, tractând valiza ce lunecă uşor.

Dar până aici – moment(e) la masa de înregistrare. Un bărbat de alături, bine făcut, tuns scurt: „Sunteţi din România?” Sunt. „Şi din Moldova?” Şi. „Cunoaşteţi oraşul Bălţi?... Am rude pe acolo…” În fine, trece la prezentare: „Sunt Ev. Cig. Din Moscova, autor permanent al revistei Novîi mir (Lumea nouă)”. Aha, nota bene: în spaţiile ex-sovietice mai poate însemna ceva amintirea că, în anul 1962, din câte îmi amintesc, „Novâi mir” l-a publicat pe Soljeniţân cu „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”… (De altfel, în dosarul de imagini al antologia  Avangarda – jertfa Gulagului, am inserat şi două poze ale deţinutului politic Aleksandr Soljeniţân – cea cu percheziţia şi o alta din primele clipe ale eliberării sale; aici a contat scriitorul, literatura în general şi nu avangardismul.) Ei bine, cu Cig. facem schimb de cărţi de vizită, ba el îmi mai spune că ştie de mine de la „prietenul nostru comun” Ev. Stepanov, director al câtorva reviste literare ce apar la Moscova şi Sankt-Petersburg şi al editurii la care, anul trecut, mi-a apărut o carte de poeme în traducerea lui Chiril Covalgi, parte – şi în cea a poetului-director-prieten (în acest caz, am lucrat cu juxtalinearele, Stepanov vorbind curent franceza şi chiar pricepând ceva în specificul latin al limbii române). Apoi, sugestia… delicat-insistentă a lui Cig. – că el ar dori să fie tradus în româneşte şi că eu… etc. „Dar avem zile înainte… Acum să ne revenim după oboseala drumului, să…”, zic, întinzându-i mâna, după care trag după mine, spre ieşirea din curte, la valiza, aproape valijoara sprintenă. Irina îmi atrăsese atenţia să trec de prima poartă păzită, luând-o la stânga, spre a doua poartă, de asemenea cu gardieni. Prin urmare, deducţiile sunt simple: ex-domeniul celebrei case de creaţie a fondului literar sovietic a fost făcut şotron, împărţit, repartizat, cvasi-privatizat… Cunosc ceva din această poveste, de durată şi confuză, dar „o rog” pe Şeherezada să vină ceva mai târziu, acum dorind să dorm vreo 2-3 ore. Mi se repartizează camera 305, pe care o vom popula împreună cu moscovitul Ev. Stepanov. El soseşte abia mâine dimineaţă, cu trenul, la Theodosia. De acolo până la Koktebel sunt 20 de km.

După siestă, de pe la ora 17 până spre miezul nopţii,  mi-am îndeplinit misiunea de recunoaştere, bântuind pe litoral, pe stradele, oprindu-mă pe la buticuri, tarabe, am poposit la o terasă, mâncând ceva, am procurat banane – unele fructe care mi se permit în această perioadă a – i-am zis – „tincturii pro-polis”, polisul-oraşul fiind, bineînţeles, Koktebel, iar pro – acceptul meu de a veni aici, unde, spre exemplu, o colegă din Bucureşti a spus că nu ar merge nici în ruptul capului. E o poveste şi asta…

La sfârşitul lunii trecute, poeta Ileana Mălăncioiu ne-a sosit de oaspete la Uniunea Scriitorilor din Moldova, iar în ziua de 30 august am fost printre cei care am vizitat Orheiul Vechi împreună cu musafira.  Din vorbă în vorbă, am ajuns să spun că, peste trei zile, voi lua calea spre Crimeea. La care dna Mălăncioiu face, neamânat şi energic, că dânsa pentru nimic în lume nu ar pune piciorul pe acele tărâmuri, invocând groaza pe care i-o produsese povestirile unui cunoscut, fost gradat, prizonier de război într-un lagăr din Crimeea. Şi m-am gândit că, în trecere de timpuri şi de etnii prin bătrâna şi mult-pătimita Cimeria-Taurida-Crimeea, s-au tot perindat şi mulţimi-mulţimi de prizonieri – greci, tătari, otomani, armeni, ruşi, germani, români… Şi tot aşa, până la deplina deportare a etniei tătăreşti care, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, aici era de baştină. Adică, Stalin făcuse prizonieră o întreagă populaţie, ticsind-o în vagoane pentru vite şi ducând-o, mii de kilometri, din sudul blajin spre nordul geros.

Seara, revenind la Chişinău, deschid abisurile cyber-cerber-spaţiului internautic şi caut informaţii despre ce-mi spusese colega Mălăncioiu, aflând mult mai multe decât mă gândeam, şi anume că, pe teritoriul actualei Ucraine, în cele două războaie mondiale şi-au pierdut viaţa aproape 37 de mii de ostaşi românii, în primul – cam 1 100 (fiind vorba de conaţionalii noştri înrolaţi în armata austro-ungară şi în cea imperială rusă, care au luptat în Bucovina, respectiv în Bugeac). Peste 9 mii de prizonieri români au murit, după 1942, în lagărele NKVD (în cele din Rusia – circa 15 mii). Lângă localitatea Prudnikove din Crimeea au fost înmormântaţi 78 de combatanţi români.

De unde, când au apărut pe aici prizonierii noştri?... Web-ul oferă următoarea informaţie: „La începutul anului 1944, Crimeea era izolată de armatele germano-române, ofensiva sovietică ducând armata roşie până pe Nistru, ameninţând serios şi România. Dar în Crimeea se aflau numeroase mari unităţi ro­mâ­neşti, divizii de infanterie (a 18 şi a 19-a), cavalerie şi corpul de munte, care ar fi putut contribui la apărarea propriului teritoriu, dar Hitler nici nu voia să audă de o retragere. Numai că Statul Major al armatei sovietice nu voia nici el să aibă în spate forţe inamice importante, aşa că a pornit ofensiva în nordul peninsulei, cu trupele frontului 4 ucrainean, în ziua de 7 aprilie. În faţa ruşilor se gă­seau armata 17 germană, iar pe flanc diviziile române 19 infanterie şi 10 infanterie. În ziua de 10 aprilie divizia 19, din care făcea parte şi un batalion de jandarmi, a început o foarte dificilă retragere, fiind continuu în contact cu forţele inamice, suferind mari pierderi. În 11 aprilie a trebuit să traverseze mlaş­tinile de la est de Kirk şi să stră­pungă apărarea sovietică pe linia Djankoi. Până în 12 aprilie soldaţii români au parcurs 120 de kilometri, frontul stabilizându-se pe linia Bertha. Au urmat apoi lupte pentru apărarea Sevastopolului, în scopul oferirii condiţiilor pentru retragerea forţelor române şi germane din peninsulă înfăptuită de către unităţile marinei militare, operaţiune desfăşurată cu succes, sub tirurile aviaţiei şi artileriei duşmane. Cu toate acestea din cei aproximativ 60-65 mii de români, peste 25 de mii au fost înregistraţi morţi şi dispăruţi…”

Mulţi din cei daţi dispăruţi nimeriseră în lagărele de prizonieri NKVD de unde nu puteau trimite veste. Cum se întâmplase? Povesteşte unul din ostaşi: „Pentru batalionul III, războiul a luat o întorsătură crudă pe frontul din Crimeea. Ruşii se apropiau, dar i-am primit cu focuri de arme. Deşi ne-au prins în plasă şi ne atacau din faţă şi din spate, am rezistat o lună, din 12 aprilie până în 12 mai. Când am ajuns la capătul puterilor, ne-am spus că ori murim, ori ne predăm. Veteranii au hotărât să ne predăm. Odată luată hotărârea, s-a dat ordin ca fiecare soldat să aibă în raniţă câte-o paraşută sau cate-o bucată de pânză albă. La toate tunurile s-au pus prosoape albe şi le-am îndreptat în sus. După aceea, s-a format o ştafetă militară care s-a îndreptat spre ruşi… Paradoxal, şansa soldaţilor români a fost lagărul rusesc nr. 241/1 din Sevastopol. Am avut noroc că nu am avut de mers pe jos mult. Mulţi îşi găseau sfârşitul pe drum. În lagăr omul era nimica, trăiam în barăci de lemn sau de beton şi dormeam îmbrăcaţi pe paturi de scândură, fără aşternuturi. Mulţi dormeau pe jos. Eram câte 60-70 într-o baracă…”

Poeta Ileana Mălăncioiu spunea că fostul căpitan, o cunoştinţă a sa, era dintre cei care au refuzat să se încadreze în divizia „Tudor Vladimirescu”, formată de sovietici din prizonierii români, care avea să lupte contra ex-aliatului, fiind deţinut în continuare, ostracizat…. Şi un catren de Radu Gyr: „De la Prut până la Don,/ prin Crimeea, mai-nainte,/ tânăr grâu peste morminte,/ ierburi mari peste beton.”  The Rest is Silence…

Iar sălbatica deportare stalinistă a unei întregi etnii, a tătarilor, motivată, cică, de alierea lor cu forţele inamice s-a răsfrânt crunt şi asupra unor musulmani români, ca răzbunare a ruşilor faţă de comunităţile mahomedane ce se retrăseseră din faţa germanilor.

Şi iată că eu rememorez acea discuţie cu Ileana Mălăncioiu despre dramatismul istoriei noastre chiar aici, în Crimeea, pe pământ stropit şi cu sânge românesc…

6 septembrie

Acum e dimineaţă devreme, ies pe litoral. Primele cuvinte pe care le memorizez, pe la ora 7,00, sunt, de fapt, o înjurătură neaoşă a unei înotătoare – o ea!  Muierea (să scriu: doamna?) strigă ceva către o surată rămasă pe pietrişul plajei (da, plaja e destul de bolovănoasă-pietroasă): „Nu, blead’!” (aprox.: „Ei, curva de ea!”), Acest blead’  fiind ancestralul, obsesionalul, „densul”, pretutindeni răspânditul poluant în întreaga Rusie, care s-a revărsat şi în celelalte spaţii ex-sovietice. Să zicem, balticii – letonii, lituanienii, estonienii – nu prea au înjurături, astfel că, „puritanii” de ei (în ce priveşte ocrotirea limbilor nu prea numeroaselor popoare din care fac parte, ameninţate serios de criza demografică) au însuşit cu brio arsenalul licenţios rusesc. A doua frază ce se răspândeşte pe litoral, sonoră şi ea,  e una paşnică, îmbietoare, de târgoveaţă: „Porumb fierbinte! Porumb fierbinte!” Adică, fiert.

Prin urmare, până la deschiderea oficială a simpozionului, trec agale în lung de litoral suprapopulat de cei veniţi la odihnă. Mă surprind neplăcut atâtea inscripţii dizgraţioase, cu litere ameţite, încondeiate de vânzătorii ambulanţi care, la şcoală, au fost, vede-se, certaţi rău cu lecţiile de desen (linear).

Lângă cherhanaua „Lojka” („Lingura” – e o denumire, nu?), ţi se propun plimbări ecvestre, maritime, zboruri cu planorul, sărituri cu paraşuta… Alături, un indigen, adică tătar, oferă un sortiment impresionant de drâmbe zbârnâitoare. Multe gherete-tarabe cu alcool. Vinuri de Crimeea, dar şi ciacia (rachiul) gruzinilor. 100 de mililitri de muscat costă în jur de un euro. Da, destule băuturi la pahar, preţuri pentru nababi.

La mai multe cheiuri, unele de-a dreptul improvizate, vase de croazieră, bărci cu denumiri exotice – „Perseu”, „Innesia”, „Duka”, „Argo”…

Îmi zic să fotografiez o cămilă dusă de căpăstru ce plimbă un copil. „Fotografiere cu plată!”, strigă un alt ins, nu cel ce ţine frâul „corăbiei pustiului”, precum o numise poetul.

Primele impresii despre litoral?... Un cvasi-orient „degradat” prin europenizare, prin năvala kitschului de tot felul. Câtă fantezie, câtă imaginaţie pervertită, de-a dreptul nesănătoasă şi nesăţioasă în a multiplica kitschul, în a extinde bâlciul…

Sub aspect vizual-comercial („hermesian”, să zic aşa, concomitent între ghilimele şi paranteze), Koktebelul arată lamentabil. Câtă lăcomie şi lipsă de măsură a omului întru a-l strâmtora pe altul!

Dar aici parcă ar fi strâmtorată şi însăşi… marea! Strâmtoraţi… munţii, văzduhul, soarele parcă! Strâmtorat, în general, spaţiul ce părea, cândva, însăşi etalonul libertăţii sui generis!

Ulicioarele, aleile de acces spre litoral – sparte, pe alocuri – în-băltite cu ape rămase după ploaie sau ţâşnite din ţevile de canalizare avariate. Teritoriul casei de creaţie, proprietate (cu mult împuţinată prin înstrăinare), e la limita de a trezi regrete, impresii aproape triste: pretutindeni, aspect de gospodărire îndoielnică.

Koktebelul ca… – pardon! – arhitectură? Nu există, s-ar putea spune, decât o neobosită, rapace şi amatoristă improvizaţie, în mare, ceea ce e construit în apropiere de mare, aducând, mai curând, a anexe, acareturi, şoproane, totul fiind împrejmuit cu garduri împeliţate-improvizate din orice cade sub mână, de la bucăţi de plastic – la plasă din sârmă ruginită, de la carton presat – la plăci de şist de un  gri murdar până spre negru, ceea ce mie unuia îmi trezeşte senzaţia de – din nou pardon – lip! Ici, chiar lângă hudiţa ce face legătura „centru”–litoral, o chiţimie de 2 X 2 metri (clădire!), poartă firma: „Cabinet masaj”! E drept, curăţică, mogâldeaţa asta de „construcţie”, spoită cu var, vopsită, dar oricum nu poate să-ţi alunge persistenta senzaţie că seamănă cu ceea ce aduce a WC public pe lângă unele benzinării mai puţin frecventate.

La cinci-şase metri de poarta casei-muzeu, un chitarist cântă în umbra monumentului lui Maksimilian Voloşin (monument atât de nereuşit, totuşi!). Lumea în slipuri şi şlapi (în mare parte, deoarece plaja e, colea, la cinci paşi) nu e prea cu dare de mână, interpretul trebuind să se mişte, mult timp, odată cu umbra lui Voloşin cel de bronz, strămutată de soarele ce-şi trasează crugul (de aur) pe cer.

În poartă, îl întâlnesc pe Arsen Mirzaev, scriitor petersburghez, din care am şi tradus ceva, pentru antologia de miniatura poetică rusă Orizont testamentar (testamentul avangardiştilor!), apărută în două volume acum aproape şase ani. Colegul îmi oferă un exemplar rar al revistei „Sumerki” (Amurg), variantă tipografică, însa care, iniţial, apăruse în samizdat, bătut la maşină, legat în condiţii manufacturiere. E împreună cu Valeri Zemskih, şi el din oraşul de pe Neva, a cărui texte au intrat de asemenea în volumul 2 al antologiei. Rugăm pe cineva să ne facă poze, cu aparatul de fotografiat pe care îl am la îndemână. Scurt timp, ne gândim, visăm la nişte eventuale colaborări literare româno-ruse. Să vedem…

În mare măsură, seara s-a întâmplat precum spuneam în extrasul din program. Inclusiv, întâlnirea cu Oleg Hlebnikov… Iniţial, nu l-am recunoscut. Doar când a apărut în faţa noastră, prezentat de moderatorul serii. Sigur, ani la mijloc – 35! Ne-am schimbat. Mult. Dar oare chiar într-atât? Oleg, cel mai june dintre noi atunci, acum atât de adânc, parcă, înaintat – nemeritat – în vârsta a treia. Mă opresc aici cu comentariile, inclusiv cu explicaţiile (poate că bârfele) pe care mi le-a şoptit cineva. Oleg a citit împreună cu poeta  Anna Saed-Şah, soţia lui secundă. Pentru că, de, există joc secund, ca la Ion Barbu, dar şi soţii sec…, nu de-a doilea… Ea – poetă discursivă, narativă. Îmi vine să-i spun: Şaherezadă boreală de bucătărie. Cam pe acolo i se întâmplă tematica, versurile. Oleg – bun în câteva texte, dar păcătuind de o mai veche pasiune (aproape… delirantă) a multor colegi de-ai săi ruşi: poeme lungi, povestiri în versuri, ai zice. E bun acolo unde e mai restrâns, mai concentrat. Schimbăm câteva fraze. Parcă ne bucurăm de întâlnire, însă Oleg pare cam impacientat, împrăştiat, timorat. „Ne revedem?” „Din păcate, mâine ne reîntoarcem la Moscova…”

Apoi seara dedicată lui Gumiliov. Versurile sale, pe care le-am tradus şi le-am citit, au fost ascultate cu curiozitate, probabil, judecând după liniştea ce stăpânea sala. Am propus publicului trei poeme: Toamnă; Pe ţărmurile nordului (fiind pe ţărmurile sudului…); Rugăciune. Acest poem e scurt şi dens-dramatic, îl reproduc:

Soare furios, soare ameninţând

A Domnului, prin spaţiu plutind,

Faţă înnebunită,

Soare, arde prezentul

În numele viitorului,

Dar fii milostiv cu trecutul!

            S-a apropiat de mine Olga Medvedko din Moscova, oferindu-mi xeroxul unui text din ziarul „HГ-Ex-Libris” – este articolul ei despre Gumiliov, apărut acum 10 zile şi intitulat „Reabilitat doar parţial”. De ce parţial? Pentru că dosarul a fost clasat, peste ani, din „lipsă de probe”, pe când, în realitate, – ceea ce se cere de subliniat, – a fost „lipsa de dovezi ale infracţiunii”, deoarece acel proces din 1921 bolşevicii pur şi simplu l-au fabricat! În rezultatul aberantei şi bolnavei născociri de crime, au fost arestate 900 de persoane, dintre care 95 executate, iar 230 condamnate la diverse termene de detenţie! Ce conta pentru monştrii bolşevici că nu existau dovezi ale infracţiunii?! Apoi, decenii la rând, numele lui Nikolai Gumiliov pur şi simplu a fost interzis. Iar una dintre elevele sale, pentru că păstra acasă portretul poetului-mentor, s-a ales cu 10 ani de închisoare, regim strict.

Dna Medvedko îmi mai spuse că, la auz, traducerile mele „seamănă” originalelor poetului de pe Neva (eu anunţam ce poeme citesc, dându-le titlul în ruseşte).

Şi pentru că veni vorba de limba română în timpanele celor care nu o cunosc: ieri, la deschiderea oficială a simpozionului, mi s-a oferit cuvântul. Ce să le spun eu celor peste o sută de oameni, printre care, precizaseră organizatorii, sunt reprezentanţi ai peste douăzeci de ţări? Probabil, unii dintre ei ştiu prea puţine despre noi, astfel că m-am gândit să le conturez  o carte de vizită. Zic, prieteni, colegi, dragi ascultători, eu sunt sosit de pe meleagurile unde s-a născut Dimitrie Cantemir, tatăl lui Antioh Cantemir care, bineînţeles, o ştiţi, e considerat întemeietorul poeziei moderne ruse. Ambii oameni foarte luminaţi de importanţă transfrontalieră şi trans-seculară. Vin din ţara – haideţi să invoc aici câteva nume, unele dintre care unora de aici le sunt familiare, altele – altora, – numele lui Eminescu, pe care Vadim Kojevnikov l-a definit drept ultimul mare poet romantic din Europa, numele lui Eliade, Brâncuşi, Cioran, Ionesco, Tzara, Celan… Ştiu că vă spun ceva şi numele lui Milescu-Spătaru, şi al nobelistului Mecinikov care, în varianta lui românească, tot Spătaru înseamnă… În fine, haideţi să vă dau o mostră, un model de limbă română ce concordă de minune, cred, cu grădina în care ne-am întrunit, cu marea ce este, iată, colea, la vreo 10-15 de metri, cu munţii, aproape şi ei.

…Şi am citit „Peste vârfuri” de Eminescu, poem de o sonoritate celestă, de o romanitate-latinitate exemplară, inconfundabilă, neîndoielnică:

Peste vârfuri trece lună,

Codru-şi sună frunza lin,

Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul sună…

            Iată şi o rimă implicită: Cornul sună – Noapte bună. (Asta – ce ar ţine, de regia, de partea tehnică a unui jurnal. Inclusiv a prezentului. Pentru că într-un text al impresiilor, impresionist sau realist, trebuie să fii şi regizor, ordonator, moderator. De altfel, precum în majoritate textelor literare, inclusiv a celor date drept scrisul automat. Acesta, dacă ar fi precum este dat, nu ar fi decât… mat. Şi ca situaţie în partidele de şah, şi ca ceea ce are de sinonime: fără strălucire, fără luciu, şters… Iar tu, L.B., ar fi bine să o ştergi curând la culcare, pentru că… Dar nu, nu, mai e timp… Aici e ceasul când se culcă doar găinile şi, probabil, păunii…)

            Maksimilian Voloşin şi-a construit casa (azi – muzeu) în anul 1903, marcând cu câte o intrare cele patru puncte cardinale. În 1911, aici Marina Ţvetaeva şi-a cunoscut viitorul soţ, pe Serghei Efron, executat în 1941. În acelaşi an este arestată fiica lor Ariadna. Peste un timp, pe front, moare fiul lor Gheorghi… O familie dispărută în neant…

Aici a găzduit şi Osip Mandelştam care, după ce pleacă la Theodosia, este suspectat că ar simpatiza cu bolşevicii, fiind arestat. (Ghidul muzeului mi se pare că exagera, spunând că poetul ar fi fost condamnat la moarte.) Cu toate că ceva timp în urmă primise de la Mandelştam o scrisoare nepoliticoasă, ca să nu spunem cam injurioasă, la insistenţa cunoştinţelor sale Voloşin se decide să-i scrie şefului direcţiei de contraspionaj a armatei albgardiste, spre a-l convinge să-l elibereze pe Mandelştam, care are un rol important în poezia rusă. Numai că înalt-gradatul nu ştia nici de poetul Mandelştam, nici de poetul Voloşin, nici de rolurile lor în cultură, literatură, înfuriindu-se că, uite, primeşte atare mesaj impertinent de la un necunoscut. Cu toate astea, a doua zi, poetul recalcitrant e pus în libertate. 

În adânc de seară, trec în revistă titlurile manifestărilor prevăzute de program, văd ce a rămas (bun rămas) azi în afara preocupărilor/ atenţiei mele şi activităţile care nu mă vor interesa mâine. Destule. Nu am motive să regret, odată ce pot folosi sejurul la discreţie, cum cred că e mai bine şi cu folos. Precum am şi făcut deja, vizitând muzeul propriu-zis, reţinând, spre exemplu, că fiece acuarelă a pictorului Voloşin este împlinită de inspiraţia poetului Voloşin care, spre exemplu, îşi întitulează lucrările astfel: Lumina ta umedă şi umbrele mate le oferă pietrelor nuanţe de peruzea; Într-un amurg şofrăniu coline liliachii; Sunt conturate fin depărtările, diluate-n lumina lunară... Cu adevărat spuneau cei arhi-vechi (s-o fi gândit Voloşin): Ut pictura poesis.

Stilistica acestor acuarele i-a făcut pe unii exegeţi să le încadreze „şcolii de pictură cimeriene”, care-i întrunea pe unii artişti ai penelului ce activau la Theodosia şi Koktebel, printre care şi celebrul marinist I. Aivazovski.

7 septembrie

Încep dimineaţa cu ceea ce am constatat aseară: îţi dai seama o dată în plus (trecută la… minus) că „Valul de creaţie” deja cam face abstracţie de menirea sa, că acest spaţiu nu mai este predestinat exclusiv scriitorilor. În cameră, nu mai e lampa de birou, nu mai e nicio veioză adecvată care, eventual, să-ţi lumineze pagina citită sau pe cea pe care încerci să scrii ceva, să notezi pentru… efemeritatea sau – cine ştie? – „eternitatea” literaturii. Blocul 7 e unul nou, construit de cineva care a arendat arii din domeniul proprietăţii Uniunii Scriitorilor din Ucraina, hotelul fiind menit tuturor celor ce aleg să se cazeze aici. Spaţiul, deci, nu mai e unul exclusivist, „elitar” – adică cel în care, pe timpuri, venea scriitorul sovietic să caute vibraţie pre-creatoare! Da, se întâlneau aici condeieri de la Marea Baltică la marea Ohotsk (Extremul Orient), de la punctul sudic extrem, Kuşka din Tadjikistan, la Murmanskul situat dincolo de Cercul Polar. Koktebelul părea un semi-vis pentru semi-„zeul” scriitor sovietic, „inginer al sufletului uman”, vorba lui Gorki.

…Să închei acest prolog matinal cu vorba cântecului lui Dan Spătaru: „Nicio lacrimă, nicio lacrimă, nicio lacrimă!.../ Alergând după soare – alte versuri cânt,/ Aripi mari port in suflet – încă nu s-au frânt…”

Înainte de a pleca spre Theodosia, fac poze cu dl Marek Wawrzkiewicz, poet, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Polonia. Ieri, la deschiderea oficială a simpozionului, s-a dovedit a fi destul de spiritual, începând cu: „Eu nu am aici un traducător, şi vă rog să-mi iertaţi limbajul confuz care pe-alocuri aduce aminte de limba rusă”, – cu toate că ar fi avut un traducător, de-ar fi dorit, plus că el însuşi vorbeşte destul de coerent ruseşte. Apoi a citit două texte, în original, date în ruseşte de traducătorul Evgheni Cigrin (Deus ex machina! – translatorul de care spunea că nu-l are…). Unul dedicat papagalului generalului (cutare), cu care poetul a fost prieten, gradatul fiind nu un oarecare, ci cam al doilea om în armia leşilor. Pasăre vorbitoare îi plăcea generalului pentru că, uneori, ea îi ataca soţia, o ciupea… Dar s-a întâmplat că a decedat soţia generalului, prietenii s-au adunat, au compătimit, au băut vodcă. Peste un timp, s-a stins şi generalul. Parastas, regrete, amintiri, vodcă. După care s-a călătorit în raiul păsărilor şi papagalul, întâmplare la care amicii nu s-au mai întâlnit, aflând despre ea cu întârziere, însă, de o făceau, aveau atâtea lucruri să-şi amintească şi despre general, şi despre doamna generăleasă, şi despre pasărea care, uneori, ataca partea feminină a armiei polone…

Un alt moment hazliu-memorabil i-a aparţinut compozitorului şi interpretului Ivanov. Spuse: „Eu i-am făcut poeziei ruse un imens serviciu, pentru că nu scriu versuri”. În special, interpretează, acompaniindu-se la chitară, textele marilor poeţi ai veacului de argint rusesc (prima jumătate a sec. XX). La inaugurarea simpozionului a cântat din Maiakovski. (Cel care bubuia: Dar voi sonate aţi putea cânta/ la flautul înaltelor burlane?!) Apoi surprinzătoarea apariţie a unei doamne ce a mânuit abil didgeridoo – instrument ancestral al aborigenilor australieni. Este confecţionat dintr-o bucată din tulpina de eucalipt, iar miezul i-l „evacuează” termitele. Acest  didgeridoo, cu sinuozităţile şi nodurile naturale ale lemnului, e unul autentic, să zic, în comparaţie cu cel la care cânta, anul trecut, o tânără în piaţa  din faţa Centrului „Georges Pompidou” din Paris – yidaki (i se mai spune) la care cânta domnişoara franceză era unul neted, bine şlefuit, de n-aş crede, acum, că ar fi lucrat la el termitele. Iniţial, crezusem că e o mongolă, în general o asiată, care făcea minuni la un fel de bucium. Dar nu, nu era mongolă, nici asiatică, iar ceea ce presupuneam că ar fi bucium se numea, ca şi în cazul de la Koktebel, didgeridoo. Dintre mulţi muzicanţi de pe acolo, didgeridooista avea cei mai mulţi euro în faţă, lăsaţi de ascultătorii de ocazie, unii dintre care o aplaudau – chiar aşa, ca la un spectacol sadea! Se dovedi a fi franţuzoaică get-beget, care studiase la şcoala de muzică trompeta, făcuse parte dintr-o orchestră, apoi, autodidact, a învăţat partituri neobişnuite, exotice pentru didgeridoo(ul) ce se dovedise mult mai atrăgător de lume şi – de ce nu? – de sume. Mi-am zis că şi rusoaica interpretă ar aduna public şi nu este exclus să cânte şi dânsa prin marile pieţe ale metropolelor europene unde, se ştie, apar şi interpreţi profesionişti.

            Ajungând la Theodosia, nu am putut să nu mă emoţionez niţel, revăzând acest spaţiu după 35 de ani. S-a modificat ceva, din câte înţeleg la prima vedere, şi, probabil, în acest oraş întins în lungul litoralului Mării Negre, nu mai e doar un singur… semafor, precum se zicea că ar fi atunci, demult; or fi apărut mai multe, pentru că s-au puiezit şi maşinile, pentru că o mai fi apărut şi alte străzi.

Microbusul opreşte în faţa casei municipale de cultură, în piaţa din faţa căreia tronează, pe vechi, monumentul lui Lenin. „Ţac, ţac!” cu aparatul de fotografiat şi, odată ce avem cam o  oră până să înceapă seara de poezie, o iau împreună cu Stepanov pe strada principală, foarte aproape fiind gara maritimă. Litoralul-bulevard sau invers, bulevardul-litoral plin de lume. E vară încă, e sezon estival; barhatnîi sezon, cum zice o expresie consacrată în ruseşte, absentă în româneşte, dar care ar suna ca: sezonul de catifea. Adică, soarele pre-toamnei e blând, mângâietor. Poze, poze, poze, cu vapoare în largul mării, cu porumbei dresaţi pe umerii şi braţele turiştilor, fotografiindu-se astfel pentru oarece plată. În scurt timp, ajungem la Casa-Muzeu Aleksandr Grin. Clădire în formă de corabie, cu pereţii pe care sunt aplicate basoreliefuri mari care sugerează coastele laterale ale punţii unei nave maritime.  

Trecând pragul muzeului, ajungi în ţara lui Grin. Pereţii şi tavanul sunt de asemenea în relief, conturând „realist-topografic”, panouri-hărţi, pe care sunt scrise nume de insule, oraşe ce nu se întâlnesc în alte documente geografice, însă cunoscute multora: Poket, Ghel-ghiu, Reno, Liss, Kaperna... Aceasta e Grinlandia, ţara celebrului prozator romantic, ţara atâtor minţi şi inimi adolescentine, atâtor vise... Scriitorul îşi cunoştea ţara sa de basm pe de rost. „Dacă doreşti, îţi pot spune neamânat cum să ajungi din Zurbang în.... – îşi aminteşte B. Arnoldi despre una din convorbirile sale cu scriitorul. – Şi Grin începu calm, fără grabă să-mi explice... Se referea la intersecţii, cotituri, pante...” Spre sfârşitul vieţii, însuşi prozatorul mărturisea: „Aş vrea să tot colind prin luminoasele ţări ale imaginaţiei mele”… După acea vizită aici, acum 35 de ani, când eram însoţit de un ghidaj… optimist, „oficial”, entuziast, solar, în „spiritul vremii”, aveam să aflu totuşi adevărul despre drama existenţială prin care trecuse autorul Pânzelor purpurii. 

Născut în 1880, pre numele-i autentic Aleksandr Stepanovici Grinevski, viitorul scriitor era cam predispus la aventuri, una dintre care fusese cea a soldatului-dezertor din armata ţaristă.  A început să scrie poezii prin 1910, însă în timpul vieţii nu le-a publicat. În 1923, editează Pânzele purpurii, peste un an – Lumea strălucitoare, nuvele romantico-fantastice care îi aduc o stare materială de invidiat. De o arhitectonică rafinată, ingenioasă, delicat-somptuoasă, ca într-un basm modern (precum era înţeleasă modernitate prin sec. XIX...), proza sa respiră un aer al poeziei omniprezente, fascinantă şi abisal-atrăgătoare pentru juvenilele fiinţe visătoare, fremătătoare în undele intime ale romantismului parcă ontologic, irezistibil. Cărţile sale sunt, otova, ale unei metafore a iluziei norocitoare, a – până la urmă – fericirii ce nu te va putea ocoli nici pe tine. Acest deziderat, această extrem de generoasă promisiune acaparează în special sensibilităţile genuine, cărora proza lui Grin le înlesneşte cât de cât existenţa pre-adolescentină sau adolescentină care – se ştie – se simte mereu copleşită de necazuri şi neînţelegeri ce vin din partea vârstnicilor. Pentru aceste firi delicate, imens şi, de cele mai multe ori, inexplicabil vulnerabile, geniul prozatorului construieşte cu măiestrie natura paradisiacă, evanescentă a imaginarului unor tărâmuri feerice, generoase cu hipersensibila fire a junilor romanticovisători. V-o mărturiseşte chiar unul care a încercat pe propria-i tinereţe de cititor căruia, prin anii ’60 ai secolului trecut, începuseră să i se deschidă orizonturile literaturii ruse. Şi, în cazul mai multora,  acea stare psihică, definită de nu mai ţin minte cine drept sindrom paradisiac al Vârstei de Aur, nu trece odată cu juneţea, ci se întâmplă a te urmări, cu o reverie mai mult sau mai puţin intensă, în alte etape ale vârstelor, ca un dezacord cu realitatea imediată.

Asta, în ce priveşte opera lui Grin, pe când „realitatea” sa de om şi creator e una cu adevărat dramatică: de la un moment încolo, prozatorul se pomeneşte prins în mrejele patimii alcoolismului. Face urât de tot, nu se poate controla. La o petrecere în casa unui amic, se dezlănţuie în draci, dărâmă mobila, sparge tacâmuri, sfâşie rochia unei tinere cu care dansa. Soţia se gândeşte să-l salveze cumva. Intră la un medic şi, fără a-i spune că e consoarta scriitorului Grin, se interesează cum ar putea să-şi izbăvească soţul. Soluţia – plecarea din Sankt-Petersburg. Pune la cale un plan – că i se face, chipurile, extrem de rău şi cere să fie dusă anume la medicul respectiv. Acesta îi spune lui Grin că, dacă mai locuieşte în ceţurile şi răcorile urbei nordice, soţia nu va mai putea fi salvată: are nevoie de o climă meridională. Astfel că vând ce au în capitala de nord (în opoziţie cu cea „sudică”, Moscova) a Rusiei, pornind spre Crimeea. Ajung la Theodosia, locuiesc într-un hotel, apoi trec în casa unde, actualmente, se află Muzeul Grin. Soacra e mai înţelegătoare, ştie că, din vreme în vreme, scriitorul-ginere ar mai vrea să şi bea puţin. În tacită complicitate cu fiica, ea îi oferă lui Grin câte o sticlă de vodcă, punându-i însă condiţia să nu bea în timpul zilei. Grin niciodată nu a lucrat în stare de euforie alcoolică. Seara târziu, după ce soţia adormea, lua din locul „tăinuit” sticla cu tărie şi, până spre tăriile miezului de noapte, o bea, gustând te miri ce, pentru că, asemeni majorităţii pătimaşilor întru băutură, nu prea mânca. Dimineaţa se scula înaintea soţiei, soacra îi oferea un păhăruţ să se dreagă, îşi sorbea ceaiul şi purcedea la scris. În genere, pentru soţii Grin cei patru ani petrecuţi la Theodosia au fost relativ fericiţi. La Sankt-Petersburg, afacerile legate de opera sa, de onorarii i le încredinţase fostei consoarte. Uimitor şi deloc obişnuit, cele două femei – precedenta şi prezenta soţie – întreţineau relaţii civilizate, cordiale. Îşi scriau, se sfătuiau, gândindu-se cum ar putea să-i înlesnească lui Grin situaţia.

În Theodosia, Grin(ii) nu comunicau mai cu nimeni, fiindu-şi suficienţi loruşi. Însă, curând, trece perioada NEP-ului (noua politică economică), în care scriitorul era şi publicat, şi remunerat onorabil. Rezervele financiare se tot subţie, iar editurile centrale nu mai sunt dispuse să publice lucrările „inactuale” ale romanticului Aleksandr Grin. Din vreme în vreme, pleacă la Petersburg, încercând să-şi promoveze prozele, să mai agonisească ceva bani de pe la contabilităţile editurilor. Cam fără izbândă. Nu trecea ca „actual”. De fapt, nu era colaboraţionistul noii ideologii, nu agrea  dictatura bolşevicilor. Cu toate că, peste ani, aceştia aveau să scrie prin enciclopedii că opera lui Grin exprimă crezul umanist şi înaltele calităţi morale ale omului.  Cam ceea ce se spunea şi despre Aşa s-a călit oţelul de Nikolai Ostrovski cu care, de fapt, Pânzele purpurii ale lui Grin nu aveau nimic în comun. Mă rog, bolşevismul a vehiculat formule deformante, etichetări bizare şi nicidecum adevăruri...

 Uneori, în escapadele sale în capitala Rusiei, prozatorul o făcea lată de tot, dormind, beat, pe unde apuca. La un moment dat, una din cunoştinţele de pe Neva îl ameninţă că îi va scrie soţiei în ce hal se află el. Grin căzu în genunchi, rugând-o să nu se încumete la aşa ceva.

Se întoarce în Crimeea abătut, dezolat, fără bani… (Celelalte le-am povestit alaltăieri, după ce am trecut prin oraşul Starâi Krâm, unde este înmormântat scriitorul…)

Holul casei de cultură e sufocat de spaţii comerciale (ce înghit spaţii; culturale, ar veni). Trist aspect de înghesuială şi ceva căpătuială.

Pe scenă am urcat al patrulea, după colegul polonez. Principiul meu mai vechi l-am respectat şi de astă dată: în faţa unui auditoriu „străin”, să citesc poeme laconice din care, câte ceva – o idee, o metaforă (posibilă şi rocada: metaforă – idee) – să aibă oarece şansă de a fi memorizate. Ne-modest constatând, aud exclamaţii: „Bravo!... Zameciatel’no!”, ca la un spectacol sadea. (De data aceasta nu am mai apelat la intermediar, citindu-mi eu însumi poemele traduse în ruseşte.)

Recitalul de la casa de cultură s-a încheiat cu un mic incident. La întrebări şi răspunsuri, o mătuşică de adâncă vârstă a treia întrebă exact asta: „De ce astăzi poeţii nu au citit versuri angajate?... Se mai scrie astăzi poezie publicistică?” – patriotică, mobilizatoare…. După maniera şi tonul  (categoric, ferm) şi după… vivacitatea cu care o făcea (în dezacord cu vârsta-i, parcă) puteai crede că, în tinereţe, a fost o activistă comsomolistă, apoi de partid; cadru vechi, ce mai. Dmitri Kolomeiski, moderatorul serii, zice că sunt şi unii poeţi ce scriu la zi, ca Bâkov, Irteniev…

În fine, ar fi să constat că dl Marek şi cu Cigrin au repetat repriza de la deschiderea oficială, plus ceea ce mi-a spus Stepanov. „Tu ştii ce succes au serile de poezie ale lui Bâkov? Dom’le, biletul de intrare poate să ajungă până la 300 de dolari.” Ei bine, eu – să cred sau ba? Jenea repetă chestia cu 300 de dolari pentru un bilet la un recital al unui poet… Să-ţi faci cruce, nu altceva… Totuşi, o fi o exagerare. Cu 300. Asta o cred şi acum. Probabil, între timp a mai redus şi Stepanov din preţ.

Însă m-a surprins cu adevărat o doamnă care s-a apropiat de mine, încredinţându-se dacă sunt cu adevărat din România, din Moldova. Şi ce problemă credeţi că avea? (E din Doneţk, se odihnea la Koktebel, însă, aflând de seara de poezia de la Theodosia, venise în mod special să asiste la eveniment.) „Ştiţi, zice, numele soţului meu, şi al meu, adică, e Rotundalov. Nu vă spune nimic acest nume? Pentru că soţul meu nu-şi mai cunoaşte originea. Aşa s-a întâmplat că, dislocat de peste o sută de ani, neamul lor şi-a uitat rădăcinile”. Chiar aşa să fie? mă întreb. Dar nu pot lăsa interlocutoarea fără răspuns, zicând că, probabil, iniţial numele ar fi fost Rotundu, pe care, mai apoi, cinovnicii imperiului ţarist l-au modificat, eludând litera „u” şi plusând sufixul „ov”. Şi îi traduc ce înseamnă „rotund” în ruseşte. „Ştiţi de ce vă întreb şi vă rog să mă lămuriţi?... Uneori, soţul meu zice că tatăl său, bunicul său, spuneau că ar fi volohi”. Păi, dragă doamnă, dacă e aşa, sigur că soţul vi s-ar trage din români, pe care ruşii îi numeau anume aşa, volohi – vlahi! Iar de o fi fost Rotundu, iniţial, străbunii lui s-ar fi tras din vreun sat ce se numeşte şi azi – unul chiar lângă Chişinău – Rotunda. Mai mult ce să spun? Mai întrebaţi-l pe soţ sau pe unele rude de ale lui, dacă le are. Eu doar presupun, doamnă Rotund-(alov)…

La întoarcere, Evgh. Stepanov îmi spune că, gata, s-a decis: vrea să-şi procure un apartament la Theodosia care, pe lângă Koktebel, i se pare un oraş sadea, modern, etc. Mâine pleacă din nou la Theodosia, să cerceteze piaţa imobiliară. O, zic, dragă Evgheni, businessmanul din tine, poetul, nu aţipeşte!  Exclamaţia având rezon, dat fiind că, în afară de apartamentul şi vila din Moscova (aceasta moştenită de la părinţi), directorul de editură, capul a trei sau poate chiar patru reviste, Jenea Stepanov are în proprietate două apartamente în Berlin. (În cel de Vest, zice, unde sunt mai ieftine.) Iar cel din Theodosia, dacă se va întâmpla să-l procure, ar fi pentru odihnă copiilor săi (de la soţia cu care a divorţat acum 20 de ani; nu s-a mai căsătorit, oficial), pentru angajaţii săi, pentru el, pentru… „Dacă vei dori, vei veni şi tu”, zice Stepanov.

De fapt, există şi în România un poet sau, poate, câţiva, în firea cărora domină omul de afaceri. De a-faceri şi des-faceri în naveta ABA, cum se zice, poet-businessman, businessman-poet. Combi-naţiune mai specială…

La hotel, deschid ştirile de la ora 22. Tragedie: prăbuşirea avionului care avea la bord echipa de hochei din Iaroslavl. Îmi amintesc că, prin 1972, într-o ciocnire în zbor a două avioane, a pierit echipa de fotbal „Pahtakor” din Tadjikistan…

Nu e bine să adormi în minte cu atare gânduri…

8 septembrie

A doua dimineaţă la rând, cam până la zori, mă trezesc în ciripitul strident al unui mierle negre oploşite în coroana arborelui din dreptul balconului camerei 305. De-mi vine gândul că ea, mierla neagră, ar fi chiar un Mierla-Phoenix, renăscută de asemenea din propriul scrum, din care, pe penet, i-au rămas câteva petale gri, împestriţând-o uşor.

Îmi înghit tinctura şi plec spre litoral, să întâmpin soarele, să fac vreo oră plajă. După care – o gustare la vreuna din multele locante. Ieri am dejunat la barul-terasa ce se află chiar lângă hotelul „Kafa”. Ciudat e aici, exotic, curios şi atrăgător de atenţie tandemul a doi Lenin: unul pe portret mare, impunător, de epocă apusă acum 20 de ani, altul – un Lenin de bâlci – bustul mahărului bolşevic ce e din ghips, probabil, însă care a fost, iniţial, acoperit cu un strat gros de vopsea albă, lucioasă, după care, în stil bâlci-kitsch, i s-au boit multicolor puţinul păr de sub chelie, dinspre ceafă – foarte impresionist. Sumara frizură, ca şi buzele, au fost date cu roşu; este roşie şi cămaşa ce se vede de sub jiletcă, iar cravata – verde; mustaţa, barba sunt de un cafeniu deschis; pomeţii uşor fardaţi, „lumina” ochilor punctată cu brun; jiletca – de un albastru spălăcit cu stele galbene, murdare. Restul trupului-bust e alb, marcat de stele roşii de diferite mărimi, alungite, într-o rână. Cum să nu fotografiezi tu atare arătare? Asta am şi făcut-o, urcând şi revenind cu aparatul de fotografiat.

Chiar în prima zi a manifestărilor, a avut un recital poetul rus Aleksandr Kabanov din Kiev. Am reţinut un poem în care declama – expresiv, accentuat, cu efect, precum o fac mulţi poeţi ruşi, – despre TuntanhamonLenin faraonul din mausoleu, întrebându-se când oare vulturul bicefal (din stema Rusiei) va sfâşia în Piaţa Roşie stârvul scos la lumină, pentru a fi afundat definitiv în beznă, în tină.

Kabanov i-a supărat rău pe unii ucraineni prezenţi la recital, în special pe o doamnă care îi striga: „Cum de vă permiteţi să vă bateţi joc de ucrainenii cu care convieţuiţi?!” etc., deoarece kieveanu-poet-rus lua serios (şi cu mult talent) la mişto felul de a fi al vecinilor noştri,  referindu-se la moţul şi mustaţa zaporojenilor, la şalvarii roşii, largi, la malorosul Gogol etc. Parodia necruţător. Asistenţa hohotea, cred că mai mult cei ce aprobau astfel spiritul şovin al poemului din care răzbătea acuza şi nedumerirea că, uite, lume, lume! haholul nu mai vrea să fie dimpreună cu muscalul, refuză frăţia, protecţia şi generozitatea acestuia. 

Deci, o oră de plajă, dejunul şi, profitând de programul destul de lejer, deloc împovărător, – plimbare în întins de litoral, ca într-o trecere în revistă. A ce?...

În lungul tarabelor, buticurilor şi a braţelor întinse de care atârnă fel de fel de flecuşteţe propuse eventualilor cumpărători – calea de la hotel la Vila Voloşin trece anume prin acest Babilon al comerţului mărunt – îţi dai seama că nu mai este actuală clasica formulă „1 001 mărunţişuri”, cerându-se modificată în „10 010 mărunţişuri”, îmi zic, spunându-i despre asta lui Stepanov. „Depăşit! zice Jenea. În Moscova funcţionează complexul comercial Un milion de mărunţişuri”.

Peste toate, peste litoral, – tămâierea (acidă, am impresia) fumului de mangal produs de atâtea şi atâtea grătare care frig carne, şi europeneşte, dar mai mult – în mod şi diversitate orientală, caucaziană.

Ceaihanaua Porţile de aur, „crăcănată” peste cheiul litoralului pe care se circulă, arcată peste el, cam lăbărţată, de te gândeşti că aici s-a băgat şpagă mare, pentru a se obţine dreptul de a construi fără nicio noimă, decât cea ce ţine de profit, închizând pe vreo 20 de metri vederea spre mare. La măsuţe sus-puse pe laviţe se stă turceşte, cu picioarele încrucişate sub tine, ceea ce-mi aminteşte de adevărata probă de chin pe care am încercat-o la o masă de câteva ore într-o localitate munteană din Tadjikistan, unde, acum peste treizeci de ani, a trebuit să stau în atare poză atât de nefirească pentru mine. În aceste ceaihanale am ratat de a fixa câteva imagini memorabile, pentru că, în postură de „fotograf”, sunt cam timid – nu am cutezat să trag, „deschis”, cadre cu cadâne nordice, blonde, cu forme în reliefuri ovale – jos pălărie şi şepcuţa protectoare de soare! La o adică, ar fi trebuit să mă apropii de cele naiade siberiene, cerându-le favoarea să le „transfer” în „Canon”-ul meu, drept… canon de feminitate. Deci, cu alte ocazii, să mai reduc din sfiiciune…

Şi prin această babilonie a mărunţişurilor „scumpe” ce devalorizează litoralul, ici-acolo – câte o patrulă mixtă poliţie-militară din regimentul „Tigr(ul)” în uniforme la fel de caraghioase ca cele ale carabinierilor din Moldova – negre (sub soare torid), din pânză ieftină ce se ponoseşte repede, dar e schimbată (uniforma) destul de rar.

Pe pantele/ culmile încă semi-sălbatice din preajma litoralului – rulote cu liber-odihnitori, pe lângă vreuna dintre care este arborat steag negru de piraţi, pe el cu albul craniului hâd şi două ciolane încrucişate.

Înde noi, participanţii la simpozion, ne simţim destul de bine, chiar şi atunci când comunicăm pentru prima oară. Bine şi degajat. Ieri, fac către Jenea Stepanov, cu care sunt în relaţii amicale şi de colaborare (fără rest, să zic): „Hai, rusule, nu trândăvi, ia camera şi fă-ne şi tu o poză” (eram cu Andrei Korovin). La rândul său, glumeţ, ludic, Jenea răspunde pe potrivă: „Uite la ovreul ăsta român, exploatează lumea!”. După care, neamânat, lângă noi răsare Leonid Bahnov, pe care, cu altă ocazie, Stepanov mi-l definise drept: „Semi-ovreu, semi-siberian”, eu desfăşurându-i butada în varianta verbocreatorie: „Semi(t)-ovreu, semi(t)-siberian”. Deci, Bahnov răsare şi, dintr-un cuvânt, mă ispiteşte: „Ovreu?” „Nu”, zic. „Corcitură?” „Nici”. „E un simpatizant”, face Stepanov, mai adăugând: „Dacă era precum presupui tu, candida deja la Nobel”. Eu însă le povestesc ceva asemănător, ce mi se întâmplase cu regretatul scriitor Nicu Horodniceanu, scriitor român de origine iudaică, născut la Botoşani, şi care emigrase în Israel. Pe la începutul anilor ’90 (asta e: secolul trecut…), împreună cu Şaul Carmel, de asemenea botoşănean, a fost de două-trei ori în vizită la Chişinău, găzduiţi de Uniunea Scriitorilor, al cărui vicepreşedinte şi responsabil de relaţiile internaţionale mă aflam. Nicu era dramaturg şi teoretician al teatrului, se gândea să monteze vreo piesă de-a sa la teatrul „Eugen Ionesco”  din Chişinău. La agapele de la terasa USM, ne retrăgeam la vreo masă „strâmtă” improvizată, exotic, din buturugi enorme, din trunchiuri de tulpină de arbori şi discutam – tema preferată a lui Horodniceanu – despre Dostoievski. Odată, spre un sfârşit de seară amical-feerică, destinsă, Nicu unde-mi zice confidenţial: „Leo, uite, mă tot gândesc eu la simpatia pe care ne-o arăţi nouă, ovreilor… Mă ierţi, dar vreau să te întreb dacă nu ai avea şi tu ceva tangenţă cu neamul nostru”. Bună întrebare care, ad hoc, mi-a sugerat şi răspunsul întreţinător de voie bună, zicând către Hotinceanu: „Nicule, cum să-ţi spun?...  Nu este exclus, numai că eu vin pe filiera… Ginghis Haim…” În acea seară, divulgată de Nicu, butada noastră a făcut carieră.

Trecând de la una la alta, îi întreb pe convorbitorii mei: „Nu vi se pare că aici, la Koktebel, mării, litoralului îi lipseşte ceva?” Ce anume? Se dau cu păreri: nisipul, pentru că plaja e bolovănoasă (pietre şlefuite în zbuciumul marin şi aruncare de talazuri pe ţărm). Ce lipseşte, totuşi? Important? Mai puţin important?... Păi, zic, nu aţi observat că pe aici nu există pescăruşi?... Ciudat?... Explicabil cumva… Dar, deocamdată, nu am văzut pescăruşi…

Astăzi, a avut loc şi competiţia la înot („a poeţilor”, e specificat în program) pentru premiul revistei Octeabr’ (Octombrie). Nu s-au găsit prea mulţi doritori. Marea era cam agitată, cam rece. Cei reveniţi la ţărm, după vreo 20 de metri parcurşi tur-retur, se învredniceau de un păhăruţ de coniac. Manifestarea s-a ţinut chiar în preajma plajei nudiştilor, unde nu e prea mare înghesuială. Între timp, m-am urcat pe colina (naturală, pietroasă, dar care aduce a curgan artificial), unde găsesc locul cu o placă pe care e trecut numele moşierului Eduard Iunghe (m. 1898), fondator al Koktebelului ca bază de odihnă, din 1880 construind vile pe sectoarele de pământuri pe care le procurase de la mârzacii scăpătaţi. Mormântul e unul incastrat în stâncă, de o înfăţişare austeră, fără surplus de podoabe. Sau, poate, cu timpul şi pângăritul socialist, acestea au dispărut.

Localitatea datează de multe secole, însă fusese părăsită după ce Rusia anexase Crimeea, reîntemeindu-se peste zeci de ani, când pe vechea vatră apăru un sătuc bulgăresc, Barakol, în preajmă fiind şi cătunul grecesc Armutluk, un altul rusesc, Kordon, mai apoi toate întrunite de acelaşi nume, Koktebel.

9 septembrie

Mă trezesc surprins că, brusc sau poate ca o prelungire din subconştientul somnului, mă strădui să-mi amintesc cine dintre poeţii ruşi, la unul din multele recitaluri naţionale şi internaţionale de pe aici, spusese un text despre orăşelul Gheorghiu-Dej. Chiar dăduse o explicaţie pentru public despre localitatea cu atare nume ce există undeva  într-o fundătură de regiune rusească. „Jenea, mai dormi?” „Mai… Dar deja nu mai, pentru că m-ai trezit tu. Ce te-a apucat?” „Iertare, rusule (ne adresăm unul altuia destul de familiar), tu nu ştii unde se află la voi oraşul Gheorghiu-Dej?” „Ce-e-e?...” Uimitor, dar Stepanov e dintre ruşii care nu înjură. În tinereţe, a fost hocheist, chiar campionul Moscovei la juniori. Apoi a făcut box de performanţă, având chiar 9 lupte la profesionişti, din care a pierdut doar două. Din toate astea a evadat în literatură şi business. „Nu eşti cu toate acasă! Asta să mă întrebi tu pe mine, trezindu-mă?” „Dar spuneai că azi, devreme, pleci din nou la Theodosia să sondezi definitiv piaţa mobiliară”. „Da, acuşi… Decât să mă întrebi tu lucruri de astea, mai bine ia laptopul de acolo, din valiză, şi du-te pe hol, în stânga, la priza pentru internet şi caută-ţi Gheorghiul tău…” „Ei, chiar cu noaptea în cap… Mai încolo, după ce vin de la plajă, de la promenadă”. Dau de duşcă cele 25 de mililitri de tinctură spirt-propolis şi plec.

Nu uit: de cum mă întorc de la plajă, promenadă, – duşul, gustarea (am ceva rezerve în frigider, inclusiv banana „obligatorie” – unicul fruct permis în dieta pe care o respect; unic în plin sezonul bogăţiei şi diversităţii de roade dulci!), după care iau laptopul, conectez şi caut pe google „Gheorghiu-Dej, oraş în Rusia”. Păi chiar există aşa ceva, domnilor! Iniţial, era un sat, Liski, la cam o sută de kilometri sud de Voronej (unde a fost general bunicul de pe mamă al lui Nichita Stănescu?), pe malul drept al Donului. Azi e un nod feroviar important. Între 1923-1942, s-a numit Svoboda (Libertatea). Re-rebotezat în 1965, dându-i-se numele lui Gheorghiu-Dej care, se spune în nota topografică: „… a fost secretar general al PCR. Nu poţi crede că  cineva mai ţine minte meritele sale faţă de patria mamă şi faţă de mişcarea comunistă internaţională. Faţă de URSS – cu atât mai mult… Liski s-a învrednicit de atare onoare probabil din considerentul că, în tinereţe, Gheorghiu-Dej a fost electrician la căile ferate… Greu de spus cum se numeau, după redenumire, locuitorii acestui orăşel: gheorghiudejişti, aşa ceva?” Întrebarea era valabilă până la 1991, când Liski şi-a recăpătat numele de origine. (Adio, tovarăşe Dej!) Însă etimologia acestui termin nu o dă niciunul din celebrele dicţionare – Dal, Ojegov, Efremov, Fasmer… Dar, aşa cum e antrenat să mai cercetezi prin fişierele web, când nu te îndeamnă-nu te cheamă nicio grabă anume, eu dau de termenul „liska”, ucrainean, gândindu-mă că, la plural, ar putea fi „liski”. Liska înseamnă lişiţă. De ce nu ar fi lişiţe acolo, la Don, Liski fiind şi un port fluvial important?... (Asta aşa, ca să-i ajut pe… ruşi…)

Din multe întâmplări ce urmau să aibă loc în diferite locuri, unde se desfăşoară, amplu, programul simpozionului, am ales benevol (fără să fi fost trecut pe lista participanţilor) masa rotundă ce s-a ţinut, între ora 12 şi 13.30, în auditoriul „Camelia-Cafa”. Aici e necesară o explicaţie, pe care o am încă de acum trei decenii jumătate: Cafa este numele unei foste cetăţi genoveze din Theodosia. Ceea ce ţin minte din 1976, sunt scoicile mari pe care unii localnici le scoteau, săpând, din nisipul litoralului, acoperit cu un strat de apă nu prea mare. Fortăreaţa impresionează – am văzut-o şi ieri, de la distanţă: cuprinde un teritoriu vast, sus, pe culme, deasupra mării. Zidurile, turnurile şi unele clădiri (biserica, pulberăria…) s-au păstrat relativ bine, deoarece cetatea a fost întemeiată (…abia…) în sec. XIV-XV. Pe-alocuri, arhitectura e destul de… artistică, să zic, cu creneluri, blazoane, zorzoane… Apoi, să ne amintim: Cafa era legată de cetatea Tighinei, pe cale romană, mai apoi devenită „drumul tătărăsc”. Iar la începutul anului 1445 Ştefan cel Mare l-a sfidat pe Mahomed al II-lea,  confiscând prăzile generalilor otomani care jefuiseră Cafa genoveză. Aceste lucruri îl determină pe sultan să pornească un război împotriva Moldovei...

Aşadar, m-am dus la masa rotundă, unde se aborda tema „Societate deschisă în secolul XXI: internaţional sau naţional?” Zic, chiar la început: astea, azi, s-ar numi globalizare şi să mai uităm de internaţional-naţional în spiritul zilelor de cândva. Cădem de acord, mergem mai departe, dar în răspăr cu un dogmatic cam şovin, siberianul Bereazev, redactor-şef la revista „Sibirkie ogni” (Luminile Siberiei) care se interesează de ce, mă rog, reprezint eu şi România, şi Republica Moldova, de ce am uitat de convieţuirea noastră statală comună etc. „Hei, colega, îi zic, dă-ţi seama pe ce lume şi în ce epocă trăieşti, ieşi din tranşeele războiului rece, ca să nu zic – pardon! – din grotă.” Cam dur, dar cred că Bereazev cel ne-breaz a meritat-o cu prisosinţă. Răspunsul meu nu face decât să-l enerveze şi să spună: „În acest caz, uniţi-vă şi…”  Îi spun că ştim şi fără el ce avem de făcut, ceilalţi – printre care Ghevorg Ghilanţ din Armenia şi Zmiter Vişniov din Belarus îi dau replici siberianului-relictă, pe care îl pune la punct – surprinzător, aş zice, – şi Irina Barmetova de la revista Okteabr’, Moscova. Tipul, derutat, vrea să-şi ceară scuze, însă eu plec – nesupărat, calm – în spiritul baladei lui Topârceanu, pentru că: În scurtul popas al vieţii/ Vreau multe schimbări de decor…

Ieri după-amiază, se declanşase vântul, aproape puternic. Revenind la hotel, Irina Barmetova constată că suflul naturii îi suflase, îi zburătăcise de la balcon costumul de baie pe care îl întinsese la uscat. Coboară, cercetează prin jurul blocului, dar nu găseşte pierderea. Cu oarece jenă, se apropie de funcţionara de la recepţie, întrebând dacă, mai ştii, nu s-a găsit cumva un costum de baie. „Care componentă a lui?” întreabă cea care fusese întrebată.  Barmetova – descumpănită: „Cum… care componentă?” „Pentru că de sub balcoane au fost adunate mai multe costume de baie, de damă şi de bărbaţi…” În fine, din acea colecţie zburătăcită de vânt redactorul-şef şi-a găsit ambele piese ale costumului…

Am avut câteva ore la dispoziţie, pentru a dispune liber de sine, până spre seară când, la casa de cultură din Koktebel, urmează să aibă loc festivitatea de premiere a învingătorilor în concursurile celei de-a IX-a ediţie a simpozionului-festival. Pe la ora 18, înainte de a pleca spre casa de cultură, se apropie tinerica poetă beţivancă Maşa M.. şi mă tot întreabă, repetat, de oraşul Lipcani din nordul Moldovei. Ştiu deja că la Lipcani i s-a născut tatăl care, probabil, după serviciul militar s-a stabilit în Rusia, iar ea e din Moscova. Revine mereu cu întrebarea bizară dacă: „Acolo există plantaţii de vii?” Biata şi beata de ea, – mereu sentimentală, melancolică în procesul (pare-se inevitabil) de benevolă şi lentă sinucidere. Tam-nisam, îmi înşfacă mâna şi se pleacă să mi-o sărute!

Iar când ieşim la strada… Lenin, unde trebuie să urcăm în autocar, ca să mergem la locul manifestărilor, o întâlnesc din nou pe dna Rotundalov. Mai bine zis, se apropie dânsa, referindu-se la conversaţia pe care am avut-o la Theodosia, plusând un nou detaliu: cică, o verişoară de-a doilea a soţului său pare să ştie că dânşii sunt volohi, numiţi şi români: are soţ român. Dar, din păcate şi ciudat, ei înde ei nu comunică la această temă. Mâine doamna Rotundalov pleacă acasă, spre Doneţk, zicând că se va interesa mai aplicat despre ce şi cum, despre volohi versus români…

La casa de cultură, Maşa M. s-a aşezat pe treapta de jos a scărilor, punând alături o sticlă de vin şi citind ceva într-o carte. De la distanţă, să nu observe, dinspre monumentul lui Gumiliov, fac câteva poze… Şi mi-e milă de această copilă deloc urâtă şi poate talentată, dar…

Am mai văzut şi ieri un grup din vreo 4-5 scriitori tineri de ambele sexe cvasi-turmentaţi, fără de care, de fapt, nu ai crede că te afli la o manifestare literară cu participarea ex-sovieticilor. Iar lui Kinjeev, când îşi ţinea recitalul poetic, i s-a adus o jumătate de sticlă de coniac. Bahtî purta un tricou negru pe care, rotit pe piept, scria: „La Fin du Monde”. De fapt, şi astăzi este în acelaşi veşmânt – am făcut poze la monumentul lui Gumiliov, cu Kinjeev şi doi poeţi din Belarus, Varvara Svetlova şi Zmiter Vişniov. La un moment dat, un alt coleg din această parte de lume şi mai necăjită decât noi, se apropie de mine, se recomandă – Mihail Şelohov, adăugând: „Eu vin dintr-o ţară foarte tristă; dintr-o ţară-buncăr, Belarus… Probabil, ştiţi ce fărădelegi inimaginabile se întâmplă pe la noi…” Îmi oferă un volum de poeme şi cartea de vizită, continuându-şi povestea: „Am vrut şi mai vreau să plec de acolo… De două ori am solicitat cetăţenie rusă, dar nu mi s-a acordat. Chiar dacă am rude în Rusia şi sunt un poet rus. Nu demult, am depus dosarul pentru cetăţenie ucraineană. Sper…” Iată un tărâm european, poeţilor căruia nu trebuie să li se refuze dreptul la libertate în alte state, chiar dacă o fi să li se acorde – azi! – azil politic… Lucruri asemănătoare îmi spunea şi Zmiter Vşniov, acolo, lângă monumentul lui Nikolai Gumiliov, poet împuşcat de bolşevici în 1921. În această ambianţă, tema libertăţii reizbucneşte irezistibil…

10 septembrie

Sigur că preţurile… nesigure de pe litoral influenţează spre bine siluetele supra-ponderaţilor, făcându-i de unii din ăştia (pe alţii – nu reuşesc să-i facă, totuşi) să renunţe la bucate… pipărate (ca preţ). Văd mai multă lume care, în cafenele, la terase, se rezumă doar la o supă. În special tinerii.

Tot alte şi alte inscripţii ameţite, schilave (ca după un… lagăr de concentrare al literelor!).  Poţi crede că nicicând altădată fraţii Kiril & Metodiu şi alfabetul creat (compilat după cel grecesc) de ei nu au suferit o mai mare umilinţă, decât cea care li se întâmplă pe litoralul cimerian.

 De cu seară, angajaţii muzeului au început pregătirile pentru alaiul urcării spre mormântul lui Maksimilian Voloşin, care se află, amonte, la o distanţă de câţiva kilometri, pe creasta muntelui Kuciuk Ianişar (Micul Ienicer). Se pun la cale închipuiri de ritualuri păgâne, cum, se povesteşte, îi plăcea să le regizeze lui Voloşin, împreună cu oaspeţii pe care îi avea la vilă. Astfel că azi dimineaţă erau gata câteva zeci de coroniţe din vegetaţie subalpină, toiege cioturoase, pe care şi le luară la înarmare unii din cei gata să pornească spre mormântul poetului. S-au adunat peste o sută de oameni, deoarece scriitorilor li s-au alăturat şi pictorii aflaţi şi ei aici, manifestându-se de asemenea în cadrul simpozionului, la care, ca organizator şi finanţator, contribuie şi Institutul Polonez din Kiev. Poetele de diferite vârste ar trebui să aducă a vrăjitoare, preotese, naiade, unele dintre ele – nu ştiu de ce – strigă, afectat, „antic”: „Amar nouă, amar nouă!”, adresându-se zeităţilor să fie cruţate. Eu nu prea pricep atare adresare afectat-teatrală, gândindu-mă că ar fi fost mai potrivite nişte formule latine, precum – din câte îmi amintesc vag: O, deis, defendes nos in proelio; contra nequitiam et insidias diaboli esto praesidium etc. (O, zeilor, apăraţi-ne în luptă; împotriva răutăţii şi a curselor diavolului fiindu-ne ocrotire.) Numai că în acest caz nu ar mai fi „păgânism pur”, ci un melanj ritualic trans-temporal dintre antichitate şi creştinism. Dar ce contează?! Aici importă formula, sonoritatea invocaţiei, ludicul.

Alaiul sau – exoticul, curiosul tărăboi ce se înşiruie în lungul litoralului atrage atenţia celor ce se odihnesc, ba unul, ba altul interesându-se ce o fi cu înscenarea asta. La un moment dat, reţin înjurătura unuia către altul: „… mamei lor, ce de-a mutre ne-ruseşti!” Asta ar ţine de ceva politică naţională în Crimeea, care în prezent înseamnă Ucraina. Ex-preşedintele acestei ţări, Cucima, chiar lansase un slogan ce supărase Moscova: „Ucraina nu e Rusia”. Problemă veche, ce mai! Când am elaborat antologia avangardei literare ucrainene, am inclus şi un eseu al lui Mikola Hvilivy, intitulat: „Ucraina sau Malorossia?”, în care abordează problema naţională în raport, dar şi în opoziţie cu trâmbiţatul internaţionalism proletar, în noile şi perfidele sale registre istorice, impuse de „sora mai mare”, Rusia bolşevică. Iar astăzi, aici, în autonomia cimeriană, ucrainenii sunt pe planul doi, trei, frâiele fiind în mâinile (şi minţile!) altora.

Eu unul însă nu aş crede că, în alai, predomină chipurile ne-slavone. E drept,  în mulţime se vede şi Asie, şi Caucaz, dar şi destulă Europă care, în ritual, pare unită, însă, în unele opinii de pe litoral, arată oarecum altfel. Pentru că nu mai e un secret că ruşii încă nu se pot împăca cu gândul că Crimeea nu mai e a lor, că aici nu mai e (de fapt nici nu a fost), otova, doar tipologia/ chipologia lor, că… Însă alaiul înaintează în lungul litoralului, aburcă pe panta muntelui, în fine ajungând – cu lungă şiră a celor rămaşi în urmă – pe culmea Micului Ienicer, unde mulţi dintre noi îşi depun, la mormântul lui Voloşin, o pietricea luată din gura valului marin şi adusă aici, lângă cerul senin. Pe alte pietricele – fel de fel de inscripţii. Ne tragem respirul, fotografiem, ne rotim în jurul propriei axe, admirând împrejurimile – mare, stepă, munţi cu, respectiv, diversitatea de orizonturi cu care se află ele în atingere.

În convingerea şi seriozitatea sa, Voloşin considera că peisajele din împrejurimile Koktebelului ar fi unele din cele mai frumoase în lume. În meditaţiile şi comparaţiile legate de peisaj, găsea afinităţi cu priveliştile din Grecia, constatând că, fiind oarecum pustii, acestea sunt, în acelaşi timp, de o diversitate uimitoare. Plasamentul peisagistic la hotarele şi joncţiunile dintre mare, stepă şi munţi e unic în felul său.

Coborâşul – nici el lesnicios, alunecând până şi tălpile „speciale” ale adidaşilor. Dar, în fine, frânţi de oboseală, unii dintre noi ajung la restaurantul „Krîm”, unde am chefuit aseară. La masa noastră se aşează şi reprezentanta Institutului Polonez din Kiev, de la care aflu că directorul acestei instituţii nu e altul decât vechea noastră cunoştinţă, Jaroslaw Godun, fost, pe post similar, la Institutul Polonez din Bucureşti, care a organizat multe manifestări şi la Chişinău. Credeam că Godun va avansa mai mult, zic, gândindu-mă chiar de ambasador. Însă interlocutoarea spune că Institutul Polonez de la Kiev e mai mare decât cel de la Bucureşti şi s-ar putea considera că prietenul nostru a şi fost avansat. Şi graţie domnului Godun, eu am vizitat acum trei ani Polonia, din acel periplu întorcându-mă cu multe impresii, trecute şi  într-un jurnal care, iată, în acest punct, are contingenţă, cu prezentul, de Crimeea.

Gata, Stepanov pare să-şi schimbe decizia, nu va procura un apartament la Theodosia, ci aici, la Koktebel. „De ce?” „Ştii, i-am spus despre planul meu lui Volodea Aleinikov şi el s-a întristat. Zice: la ce-ţi trebuie ţie Theodosia, când poţi procura un apartament la Koktebel, loc mai popular şi mai benefic pentru odihnă? Şi-apoi, când vei veni tu, nici mie nu mi-ar fi atât de trist în această lume pestriţă ce se tot îndepărtează de literatură”.

 Om de acţiune precum e, Jenea a şi găsit o ofertă: tot două camere, însă deja la preţ de 50 de mii de dolari. Ca şi în cazul precedent, care nu mai e decât unul in abstracto, speră să rupă din preţ.

Discutăm în timp ce eu, cam abstras, totuşi, de la tema imobiliară, butonez telecomanda, din vreme în vreme oprindu-mă pe câteva clipe, hai să zic un minut, două, la vreun canal ucrainean. „Tu chiar înţelegi limba asta?” se miră moscovitul. „Так, я розумію” (Da, o înţeleg), zic niţel jucat. Pentru că, amigo, oare nu sunt eu cel care a tradus o întreagă antologie din poezia avangardei ucrainene? Mi-a publicat-o Al. Cistelecan în „Vatra”. Bineînţeles, dragă Jenea, cu precizarea de rigoare: la depăşirea dificultăţilor mai speciale m-au ajutat două doamne generoase de la Academia de Ştiinţe de la Kiev, precum şi doi poeţi, unul dintre care, Serghei Jadan din Harkov, prezent şi dânsul la simpozionul nostru. Cu el am avut un noroc mare, pentru că şi-a susţinut teza de candidat în ştiinţe (grad abolit în România) chiar cu tema avangardei ucrainene. Al doilea coleg care m-a ajutat, e de fapt o colegă, Galina Tarasiuk, originară din Viniţa, dar mai mulţi ani a locuit la Cernăuţi, după care s-a transferat la Kiev. Ascultă, să ştii: anume Tarasiuk a avut curajul să dea dezvăluiri despre mişmaşurile pe care le-a pus la cale conducerea Uniunii Scriitorilor din Ucraina, vânzând bunuri, înstrăinându-le prin afaceri dubioase, inclusiv în cazul casei de creaţie de la Koktebel. Galina cerea să se verifice până şi conturile din străinătate ale unor boşi de la această instituţie, fapt pentru care doamna a plătit, fiind exclusă din uniunea scriitorilor. E drept, peste ceva timp, cu un vot aproape unanim, a fost restabilită în breaslă de asociaţia din Kiev a scriitorilor, ca semn că, în mare, Tarasiuk are dreptate, plus susţinerea unui număr deloc de neglijat de colegi. Uite aşa, o trecere de la antologie la… anarhie, anomalie administrativă, arghirofilie, arendăşie, precum cea de aici, unde ne aflăm noi… Eu sunt unul care a văzut „pe viu”… moartea bunurilor de altădată. Ieri, împreună cu Andrei Korovin, am făcut un fel de excursie prin actualele şi fostele domenii ale fondului literar ex-sovietic, prezent-ucrainean. Acolo, unde erau câteva corturi de tenis, se construieşte ceva, etaja, lăbărţat.  E ca şi înstrăinată vila – frumoasă, spaţioasă, în care poposiseră mari scriitori şi care ţinea şi ea de muzeul literar Voloşin. A fost arendată de cineva, euro-reparată, închiriată de cei cu pungi-carduri barosane. Am intrat în curte, fotografiez dintr-un unghi, din altul, fără să-i interesez pe cei care îşi beau cafeaua în cerdac.

Degradeul „dominionului” scriitoricesc e accentuat, implicit, de cele povestite de Leonid Bahnov, responsabil la secţia proză a revistei „Drujba narodov” (Prietenia popoarelor). E fiul poetului şi cineastului Vladlen Bahnov (scenarii pentru filmele „12 scaune”, „Ivan Vasilievici îşi schimbă profesia”, rulate şi astăzi cu succes) cu care, copil fiind, venea la Koktebel. Compară ce era cu ce este, deruta de atunci, socialistă, cu prezentul completamente dezorientat, se pare, aici, în Republica Autonomă Crimeea din componenţa Ucrainei, autonomie ce trage, tare, spre Rusia, intrând în diverse coliziuni cu o anumită parte a populaţiei ucrainene, dar şi cu interesele tătarilor reveniţi după decenii de exil. Bineînţeles, nu sunt regretate timpurile sovietice, ci părerea de rău te duce cu gândul la componente de civilizaţie mai de Doamne ajută luate de apa sâmbetei de aici, la vreo 50 de metri de strada principală a Kiktebelului, numită, pe (foarte!) vechi, Lenin.

Cea mai frumoasă construcţie din Koktebel este biserica – albă, cu cupolele aurii-strălucitoare. Am fotografiat-o din mai multe unghiuri, gândindu-mă să-i plasez imaginea superbă pe blog şi pe facebook. Într-un lanţ de motivaţii, cum ar veni. Pentru că, în neostoita augmentare a bolovanului (de zăpadă) cyber-cerber-informaţional, uneori primesc mesaje cu conţinut religios, în finalul cărora stă obligatoria remarcă: „…trimite la 10-15 prieteni, oameni apropiaţi”. Iar eu, de cum voi plasa în internet imaginea acestui minunat locaş de cult, va ieşi că, implicit, răspund, fie şi parţial, îndemnului din încheierea mesajelor amintite pe care, recunosc, nu-l urmez.

11 septembrie

Ieri, sâmbătă, trecusem prevăzător pe la casa de bilete a gării, însă îţi ordona „stânga-mprejur!” anunţul că, provizoriu, biletele nu se eliberează în prealabil, ci doar înainte de ora plecării, direct în mijloacele de transport. „Bu-u-un” – ieri. Pro-o-ost – astăzi dimineaţă, când, pe la nouă, venind la gară, aflu că, spre Simferopol (curse din oră în oră), biletele au fost deja vândute! Măi să fie, chiar aşa?! Particularii, intermediarii acestora trag de tine: „Hai, domnule, cu 50 de grivne, preţ ca la cursele obişnuite…” Nu poţi să nu presupui o conjuraţie, o făcătură, relaţie ocultă dintre casa de bilete şi taximetriştii particulari. E una. Un (c)artel. Şi nu de acum. Eu ar fi trebuit să aştept până la ora 14. Pentru atunci bilete existau. Autocarul Ialta – Chişinău e la 16.30. În fond, reuşeam, dat fiind că drumul până în capitala Crimeii se face cam în 2 ore (120 km.). Dar nu este exclus riscul. Astfel că urc într-o „Lada” cam obosită, la vedere, în care mai aşteptau trei drumeţi. Dar ziua e frumoasă, asfaltul relativ bun – Doamne, ajută!

La orizontul vestic, peste conturul şerpuit al munţilor domoliţi (însă nu într-atât ca cei ai Măcinului dobrogean), – roi adevărat, sau stoluri de parapante! Multe şi multicolore voaluri de formă eliptică sau dreptunghiulară, plutind lin la pante, cum se spune în limbajul de specialitate. Aminteam că, o perioadă (sovietică), Koktebelul fusese rebotezat în Planerskoe, anume în relaţie cu zborul de planoare, parapante care avea, probabil, fani şi printre activiştii de partid. În 1993, localitatea şi-a recăpătat numele, ce conţine în el şi „(te)bel”-ul tătăresc, ce înseamnă steluţa din fruntea unui animal, şi „bel”-ul (beau) francez, tradus ca „frumos” şi „bel”-ul din fizică – unitate de măsură pentru intensitatea sunetelor (să zicem – a freamătului mării…).

De cum o luăm pe drumul principal, spre Simferopol, pe de margini apar bannere cu chipul falnic al preşedintelui ucrainean Ianukovici (nu i-am reţinut numele mic…) şi extrase – exact ca pe vremea (dar nu şi pe… timpul…) lui Brejnev, să zicem, – din – cum reiese din acel fragmentarium – deloc interesantele sale luări de cuvânt. Adică,  citatele respective parcă ar fi preluate de acum 30 de ani din ceea ce se spunea la întrunirile forurilor de partid (numai şi numai) comunist: „Adevărata bogăţie a Ucrainei sunt oamenii ei muncitori şi talentaţi etc.”; „Ucraina e un pământ înfloritor, roditor etc.” Şi încă 2-3 slogane de acest fel, deloc nou, ci de-a dreptul vetust, amintind de… Au fost plasate cu ocazia a 20 de ani de independenţă a statului vecin. Iar eu, la Chişinău, mă miram că, pe bannere asemănătoare (e drept, fără logoreea aceasta partinică de-a dreptul şi de-a strâmbul sovietică) era plasat, cu ocazie similară – 20 de ani de independenţă a Republicii Moldova – portretul preşedintelui interimar Marian Lupu. Dar, domnii mei, ce merite legate de independenţă are acest Lupu care a pupat mâna şi alte organe ale comuniştilor pro-urss?! O, imprevizibil este sarcasmul (negru… sau… roşu?) al istoriei!

În fine, e bine că şoferul „Ladei” nu ne va lăsa la staţia auto de la gara feroviară (o joncţiune, cum ar veni), unde, în turn, tronează steaua roşie, ci ne va duce la gara auto centrală de pe strada Gurzuf care, e drept, se află cam spre o margine a Simferopolului. Acolo voi aştepta autocarul de Chişinău. Dar, având ore bune la dispoziţie – vreo 5 şi ceva, – voi depune valiza la camera de bagaje, pornind a hălădui prin acea(stă) capitală a peninsulei.

Când ajunge, şoferul „Ladei” se înfoaie, cerând spor de preţ faţă de ce convenisem la Koktebel, adică în loc de 50, pretinde 60 de grivne. Noi ne arătăm nedumerirea, el însă se burzuluieşte! În fine, la ce i-a folosit? Încasează cele 200 de grivne – atât, ba chiar ne strângem mâinile… Do pobacinea! (La revedere! – ucr.)

Duc valiza la camera de bagaje, recepţionera mă întreabă până la ce oră o las, îi spun. „5 grivne”, zice. După care – o întrebare: cum dau de centrul oraşului? Aflu, ajung unde mi se indică (nu fără o corectare de primă-indicaţie, care mă ducea aiurea), o iau pe bulevardul Ivan Franko. Frumos. Ceea ce duce iar cu gândul la norocul ucrainenilor (chiar dacă ei nu sunt majoritari pe aici, ci doar vreo 20 la sută). Pentru ceea ce a rezultat şi cum a rezultat, până la urmă, cu apartenenţa Crimeii, Ucraina ar trebui să-i fie incomensurabil recunoscătoare lui Nikita Hruşciov, să-i înalţe monumente, inclusiv la Simferopol; ziua lui de naştere să fie sărbătoare naţională, chiar dacă acesta, pe când era prim-secretar al PCUS, cel mai puternic mahăr din URSS, nici cu gândul nu gândise că o să iasă o atare pasienţă interstatală, mană cerească pentru unii, blestemul iadului pentru ceilalţi. După decesul lui Stalin, la sugestia altruist-internaţionalistă a lui Hruşciov, în anul 1954 regiunea Crimeea a fot transferată de la RSF Rusă la RSS Ucraineană, pentru ca, după căderea colosului roşu, transferată să rămână. Dacă, iniţial, nu conta în ce subordonare administrativă se afla peninsula, pentru că tot în Uniunea Sovietică rămânea, – ceea ce Rusia ţaristă luase ca pradă în 1783, în 1991 ajungea pe cale paşnică proprietatea-pradă a statului ucrainean! Ce mai regrete, ce mai plângeri, ce mai nemulţumiri la Moscova! – dar asta-i situaţiunea – Crimeea nu se mai întoarce (… pe cale paşnică…) sub umbra vulturului bicefal, agresiv, hrăpăreţ. E aici şi o dureroasă similitudine cu raptul sudului-nordului Moldovei Transprutene şi  al Ţinutului Herţa, „dăruite” de către Kremlinul criminal Kievului…

În promenada mea fără grabă, trec din stradă în stradă, de la un obiect memorabil – clădire, monument, placă memorială – la altul, notez, fotografiez şi, hai să zicem, meditez. Cum mi se întâmplă şi în faţa monumentului fraţilor Aivazovski (Aivazean), Ivan (Hovhannes) – celebrul pictor marinist şi Gabriel, renumit duhovnic şi activist pe tărâm civic de pe peninsula cu o fâşie de 5 km. subtropicală, spre sud, unde, iarna, lanţul de munţi apără litoralul de vânturile îngheţate ale nordului. Cu adevărat fascinante sunt peisajele întinderilor de ape, multe din care le admirasem, cu 35 de ani în urmă, în Muzeul „Aivazovski” din Theodosia. Trei din astfel de opere (mai bine de jumătate din creaţia pictorului e cu tematică marină), se află în proprietatea Muzeului de Artă al României, altele două – în cea a Muzeului Naţional de Artă al Republicii Moldova. 

Pe la colţurile de străzi, o mare bătălie între vechile şi noile denumiri: pe acelaşi perete, este indicat numele comunistei Rosa Luxemburg, dar şi cel al voievodului rus Aleksandr Nevski, tăbliile trecând, parcă, prin rocada orgoliilor, ambiţiilor; rocadă trecut – prezent, dar şi  rusesc – ucrainean. Strada Puşkin – principală, pietonală, se intersectează cu bulevardul Karl Marx. Lenin mai stă pe soclu în piaţa centrală, în statură exagerată, însă dată la pământ în mii şi mii de alte cazuri, numai nu în cele din Crimeea încă nedezmeticită pe ce lume trăieşte, ba chiar în care ţară – Ucraina sau Rusia.

Războiul politic e transferat în cârca monumentelor: iată bustul de bronz al generalului Grigorenko, „umanist, apărător al drepturilor omului, prieten fidel al poporului tătarilor din Crimeea” şi, nu prea departe de el, o compoziţie confuză din granit, plasată „în memoria jertfelor poporului sovietic care au căzut răpuse de mâinile colaboraţioniştilor”. Păi da, generalul Grigorenko, pe timpurile sovieticilor, era considerat trădător, colaboraţionist, iar cei ce îşi amintesc de „jertfele colaboraţioniştilor” de fapt îndreptăţesc, implicit, teroarea stalinistă care a curmat milioane de vieţi. Colaboraţionişti fiind consideraţi şi tătarii din peninsulă. Compoziţia sculpturală a fost împroşcată cu roşu (sânge!), apoi s-a încercat să fie curăţată. Adică, urmele confruntărilor ideologice, dar şi naţionale se văd cu ochiul liber.

Ba într-un loc, ba în altul, dau şi de nume româneşti. Mai multe – în pomelnicul ostaşilor şi ofiţerilor căzuţi în războiul din Afganistan (Fuştei, Bunac, Corpan…), iar unul, al copiliţei de 12 ani, Anişoara Bondar, în vitrinele unde sunt expuse fotografiile celor dispăruţi, căutaţi de rude, poliţie…

Procur un ghid turistic, din care aflu că Simferopol s-ar traduce din greceşte ca „oraşul ce adună”, înrudit cu simfonia (rădăcina simfos). E de înţeles ce se spune – că, în antichitate, el se numea Neapolis, numai că e puţin probabil să fi fost capitala unui stat al sciţilor, cum zice ghidul, aceştia având probabil denumirile lor, însă nu se ştie de ce o dăduseră pe greceşte…

Constat că moldovenii constituie o zecime de procent din populaţia de aproape jumătate de milion a oraşului.

În genere, în ghidurile ruseşti şi ucrainene sunt multe lucruri trucate, altele – trecute sub tăcere. Cel mai aproape de noi: Cernăuţiul a fost vatră întemeiată în urma unui decret al lui Alexandru cel Bun. Ei bine, ca să nu se ştie ce şi cum, pe panoul enorm din centrul oraşului, din spatele statuii supradimensionate a lui Taras Şevcenko, e dat textul ucazului domnesc, numai că însăşi numele domnitorului… lipseşte, este escamotat, inabil, de un detaliu de regie perfidă. E şi o stradă în Cernăuţi care s-ar părea că ar trebui să se numească Alexandru cel Bun, însă nu se numeşte decât… Oleksandr Dobri, de parcă ar fi fost… hatman zaporojan…

Fac un popas în parcul central, lângă izvorul amenajat, la 1887, de grecul Apostol etc., după care o iau spre catedrala oraşului. La intrare, stau batiste pentru doamnele şi domnişoarele care, de regulă, umblă cu capul dezgolit, dar care nu pot intra în păr, cum se zice în Negurenii mei de baştină, şi în locaşul Domnului. Iar pentru turiştii – ei sau ele, nu contează, – în pantalon scurt sunt prevăzute şorţuri-fuste, pe care şi le pot înfăşura în jurul taliei.

În Catedrala Apostolii Petru şi Pavel sunt mai multe sfeşnice pentru lumânări. Cei de-ai locului ştiu care din ele sunt mai ocrotite, neaflându-se în calea curenţilor de aer destul de sesizabili în spaţiul imens. Aici lumânările nu sunt stinse, pe când în alte sfeşnice stau doar cele ce abia de-au fost aprinse, că circulaţia intensă a văzduhului le-a şi furat flăcăruia.

O iau din nou spre centru, pe lângă un ansamblu arhitectural ce vrea să simbolizeze un pui de… Luvru aici, în Crimeea; clădiri de epocă şi o piramidă din sticlă de câteva ori mai pitită decât cea pariziană.

Pe faţada fostei sinagogi Eţ-Him, aflată în degradeu adânc, stă obraznică, în relief, o stea uriaşă în cinci colţuri, de sub tencuiala în desprindere apărând cele şase colţuri ale stelei lui David.

Într-un pasaj subteran – (sub)centru comercial. Aici se vând multe şi de toate, inclusiv diplome, brevete, legitimaţii de-a dreptul stupide, unele, altele, de, aşa, impulsionare a bunei dispoziţii: …brevet de milionar… de colonel adevărat… soacră afectivă… familie fericită… bunicuţă model… prieten al lui Vitalie Kliciko (boxerul)… jurist descurcăreţ… businessman emerit… adept al unui mod de viaţă sănătos… – mesaje rezumate parcă în următorul titlu de legitimaţie: „Mi-i în cot de toate”.

Acesta e Simferopolul: una caldă, alta rece, gogoşi politice, naţionale şi pseudo-naţionale, slogane derutante, gust amar. Molitvă de peste timpuri şi destine, dar şi lozincă anacronică. Dar şi frumuseţe arhitecturală, acolo unde străzile sunt cât de cât bine întreţinute.

La autogara Simferopol soseşte autocarul Ialta–Chişinău. Plin. Nu chiar sută la sută, dar nici prea multe locuri libere nu are – doar vreo două-trei. Călătorii coboară să se mai destindă, să mai fumeze şi – stupoare! – printre ei e şi un personaj de-a dreptul malefic în ce priveşte tulburarea vieţii publice din R. Moldova, un proaspăt deputat comunist, până acum un timp trâmbiţaşul diavolului la porcăria tv numită nit. Stupoarea e mare, deoarece şi în noiembrie 2009, la aeroportul Domodedovo din Moscova, când să mă îmbarc spre Chişinău, tot de tipul ăsta am dat cu ochii. Nu cunosc individ care să-mi trezească atâta repulsie.

În fine, el e cu locul în spatele autocarului, pe când eu sunt plasat chiar în faţă, pe locuri nenumerotate, care intră în „economia neagră” a câştigurilor nedeclarate. Important că, în zi de duminică, reuşesc totuşi să nu rămân în Simferopol. Mâine dimineaţă traversăm Nistru spre casele cui ne au.