EGAL ÎN ROSTIRE

16.III.1993

Jurnalul nu e o metodă de a te explica pe tine ţie însuţi, ci ceva mult mai simplu: un mijloc de a te uita tu pe tine însuţi. Când îl scrii în… uitare de sine…

Se întâmplă că Aura Christi să aibă, adus de la Bucureşti, nr. 2 al „Luceafărului”, unde se reflectă pe larg decernarea premiilor. În eventualitatea că rătăcesc pe undeva exemplarul, extrag „ne-modest” cele scrise de Marius Tupan despre „atât de importanta” mea persoană: „Ceilalţi patru aleşi ai noştri sunt, indiscutabil, creatori de talent, ieşiţi din serie, cum se mai spune, individualităţi certe, care îmbogăţesc benefic climatul literar. Surpriza poate să o constituie, numai pentru unii, Leo Butnaru, poet din Republica Moldova care, prin modernitatea şi inspiraţia versurilor sale, sfidează parcă un curent neocomunist ce se observă acolo, el, Leo Butnaru, fiind sincron cu mutaţiile timpului, egal în rostire cu confraţii întru neam şi devoţiune”.

Telegrafic, este reprodusă şi o secvenţă din micro-alocuţiunea mea la festivitatea de decernare a premiilor din 7 ianuarie a. c.

Însă orice părere bună sau foarte bună aş avea eu despre propria-mi persoană, este important să nu uit şi să cred cu siguranţă că, posibil oarecum paradoxal, poţi să-ţi menţii vitalitatea artistică şi printr-o auto-negare, uneori fie ea oricât de dramatică, oricât de dureroasă. Iar jurnalul intim este, probabil, cel mai indicat poligon unde, onest şi necruţător, poţi şi trebuie să fii nu că pe picior, ci pe condei… de război cu sine. Rănit crunt de tine însuţi, dar anima ad pacem (cu sufletul împăcat).

20.III.1993

Încerc să schiţez/ condensez nişte – le-am zis deocamdată – „drajeuri şi deranjeuri politice”, în care îmi expun nedumeririle, dar şi atitudinile ferme, pamfletare, faţă de coţcăriile prezidenţial-parlamentare. Îmi dau seama că diatriba, stilul pamfletar, atât cât îl cultiv şi îl pot stăpâni, îmi permite să ajung la unele extreme ale propriului eu, extreme emoţionale, de despovărare sufletească prin mărturisiri şi atitudini. Dar, poate, uneori, să ajung şi la unele extremisme de opinii dure, nedorite în caracterizarea persoanelor sau evenimentelor.  Însă, când e vorba de criptocomuniştii agramaţi ce s-au autobotezat „clubul agrarienilor”, să nu regret: ei merită o ură şi mai mare, colectivă şi necruţătoare.

21.III.1993

Parcă nu ne măgulea niţel orgoliul gândul că excelenta revistă „Secolul 20” ar putea avea un titlu original, aproape unic în contextul presei (literare) mondiale? Dar nu a fost să fie chiar aşa. „Secolul 20” apare din ianuarie 1961. Se vede, însă, că în Franţa exista mai demult o revistă cu atare titlu – tot în ianuarie 1961, Eugen Ionescu publica în revista „La XXem siècle” un eseu despre pictorul Gerard Scheneider.

Dar e bine că această suprapunere de titluri nu scade din consistenţa şi renumele „Secolului 20”.

Iată o mărturisire a lui Eugen Ionescu (căreia, după ce-i pun ghilimelele, voi cuteza să-i alătur una de-a mea cu care, cine ştie, poate se află într-un anumit grad de rubedenie): „Am, de pe acum, în urma mea, un număr destul de mare de piese… Aş vrea să mai fac şi altele. Este, pentru mine, bucuria cea mai mare, poate singura. Am prins gustul de a «scrie». Ce ciudat! Amestec de corvoadă şi de plăcere. Nu e o evadare să scrii, să faci piese: ci fericirea de a crea”.

Şi iată ce zice ne-renumitul coleg al celebrului Ionescu Eugen, adică… eu: Trecut de vârsta nerăbdătoarei tinereţe, aştept nu chiar cu întreaga răbdare întâmplările plăcute, dacă vor fi să fie, – ale destinului meu scriitoricesc, prin muncă şi perseverenţă alăturate harului – încercând să le fac posibile.

Din multele genuri de aşteptare (aproape răbdătoare) e de preferat meditaţia aducătoare de revelaţie – fie ea repetată a mia oară! – că, totuşi, şi fiinţa ta este de ceva în stare: de a se descoperi prin autocontemplare, contemplare de lume şi foarte, foarte multe lecturi din giganţi.

Se apropie de final spaţiul, fizic, al prezentului caiet de jurnal. Mâine, ar  trebui să-l găsesc pe Anatol, maistrul de la tipografia editurii „Ştiinţa”, căruia să-i comand un nou caiet masiv.  (Nu din zgârcenie sau din lipsa banilor mă întreb cam cât ar costa, astăzi, un atare obiect pentru filarea scriptoricească, gândindu-mă că, acum 2-3 ani, îl luam cu 3-4-5-6-10 ruble. Astăzi, presupun: ceva în jurul de 100 de rusisme financiare devalorizate…)

Ar reieşi că a tremura de frică este, de fapt, o expresie tautologică, dat fiind că în limba latin tremore înseamnă chiar a tremura de frică; a se teme. Iar tremulus =  (şi) fricos. E o subtilitate filologică ce le-ar fi produs mare plăcere latiniştilor. Şi mie, de ce nu? Numai că vezi tu, tinere, ar fi interesant să aflăm cum a evoluat-ajuns  tremore-lul latin în verbul a tremura nu doar de frică, ci şi de frig, de aşteptare, de dragoste, de emoţie…

Tremore-ul l-am găsit în cartea lui Rudolf Otto „Sacrul” (Dacia, 1992), pe care am reluat-o de la prima pagină imediat după ce am încheiat să citesc ultima filă din „Notele şi contranotele” lui Euneg Ionescu. Alte nuanţe semantice le-am descoperit şi în dicţionarul latin-român al lui M. Stăureanu, apărut la Craiova (Institutul de editură „Samitca”) în 1913. E un cadou pe care mi l-a făcut acum vreo doi ani şi prozatorul Petre Anghel, pe care l-am însoţit prin atelierele pictorilor de la Chişinău, cărora le-a achiziţionat lucrări, le-a organizat expoziţii la Bucureşti.

(Astea sunt spuse pe ultima pagină a caietului-jurnal pe care l-am început pe 31 octombrie 1991.)

26.III.1993

Deci, iată data la care încep un nou caiet, culoare vişinie, spre deosebire de precedentul – cafea cu lapte.

Tocmai când pierdusem orice speranţă de a recupera dactilograma interviului cu C. D. Zeletin (o expediasem prin poştă interlocutorului), pierdută, credeam, definitiv în labirintul confuziilor bucureştene, iată că soseşte colegul (dat şi businessmanul) George Bocşa care îmi aduce drastica intervenţie (scrisă) pe textul oral al distinsului meu convorbitor. Nu e chiar o altă variantă a dialogului, dar e o mărturisire a unei revizii serioase în panul suprimării oralităţii neagreate, se vede, de dl Zeletin – fire metodică, sobră, de doctor în biofizică. A eliminat câteva pasaje, inclusiv fraza din final care mi se pare memorabilă şi ar fi păcat să se piardă odată cu renunţarea la forma iniţială a interviului. Când zic: „Dar să ne întrebam ce ar însemna pentru un artist raţiunea de a trăi”, Zeletin răspunde prompt: „Raţiunea este un constructor de balamale şi anume – articulează pe artistul făcut de subconştient şi mai ştiu eu de cine cu necesităţile vieţii sociale şi politice. Atât.” „Şi deloc puţin”, conchideam eu. Dar, spuneam, acum finalul e altul, cel care se va vedea în revista „Sud-Est”, unde am prezentat interviul. E minunat că dactilograma a sosit, fie şi în ultimul moment, – să fi apărut în forma iniţială, avea să-i pricinuiască suferinţe dlui Zeletin. Cu toate că mie îmi plăcea mai mult dezinvoltura discuţiei orale, neacademizate, nesupravegheate rigid. Interviul rezistă din multe puncte de vedere: variat, consistent, punând în lumină o personalitate remarcabilă.

Demnă de toată atenţia şi scrisoarea cu care convorbitorul meu îşi însoţeşte intervenţiile în text. Iată o remarcă: „Stilul oral e redondant, stă mai mult să impresioneze decât să convingă, sunetul dispărând, dispare o întreagă lume de subtile informaţii fonice, iar pe de altă parte lunecuşurile eventualei verve a orgoliului aţâţat de importanţa întrebărilor se întoarce împotriva constructorului de răspunsuri. Dacă vom mai dialoga, ceea ce-mi va face mare plăcere, am putea să o facem în scris”.

Ieri noapte, îl visez pe Nichita Stănescu. El urca pe şoseaua Hânceşti, pe lângă zidul cimitirului central, pe când noi, câţiva studenţi, scriitori tineri, coboram. Întâlnirea – lângă cafeneaua căreia îi spuneam, pe vremuri, „Trei cadavre” sau „Cadavrul vesel”. Nichita – melancolic, cam abătut. Ne spune că merge la o redacţie să-şi ridice ceva biştari.  Înţelegem (ba chiar ştiam!) că sediul redacţiei e undeva pe strada Ismail, în unul din căminele Universităţii. Nichita pleacă. Plecăm şi noi.

Ieri dimineaţă, pe la ora opt, îmi telefonează de la US Conrad Pleşca, spunându-mi că a murit Bogdan Istru, la 5,00, în zori. Dumnezeu să-l ierte. Da, când a fost la Chişinău Nichita Stănescu, în septembrie 1976, Istru era încă bine şi, uneori, interesant. Să fi găsit oare vreo legătură telepatică, psihedelică între visul cu Nichita şi trecerea din viaţă a lui Istru? Sunt sigur că visul mi-a venit şi mie spre dimineaţă, pe la orele 4-5.

La „VS”, au apărut „Caietele de cultură” dedicate lui Nichita Stănescu. Alte caiete în pregătire – dedicate sărbătorilor de Paşti. Sperăm s-o scoatem cu bine la capăt. Şi dacă a venit vorba de sfintele sărbători, găsesc cutremurătoare o mărturisire a lui C. D. Zeletin despre un ilustru înaintaş, Dimitrie Iov. Iată ce spune în interviu: „A scris «Covor basarabean», «Au înflorit castanii la Soroca» ş. a. m. d. Dimitrie Iov – Moş Mitică (Ion Buzdugan era Moş Nicu) participa, pe timpuri, la şedinţele «Academiei bârlădene». Ulterior, în 1953, revenit la Bucureşti, l-am întâlnit pe Moş Dimitrie Iov. Trăia într-o sărăcie lucie. L-am găsit în ziua de Paşti, cu fasole fiartă în apă…”

Fiindcă vorbeam de Sfintele Paşti…

Ieri, trebuiau să sosească Marin Sorescu şi Ioan Alexandru.

În „România literară” din 20 martie, Laurenţiu Ulici, la rubrica Poeţi basarabeni, scrie: „De curând mi-au parvenit câteva plachete dintr-o colecţie editată la Chişinău, intitulată Poezii de duminică şi îngrijită de poetul şi eseistul Leo Butnaru. Între acestea, poezii alese din Bacovia, Blaga şi Voiculescu erau şi trei semnate de autori basarabeni de azi din a căror creaţie Leo Butnaru a selectat texte definitorii, în intenţia, probabil, de a «prinde» sunetul original”. După care se referă la plachetele lui Busuioc, Esinencu.

Ieri, o imprimare TV despre Stănescu, pentru telematinalul din 31 martie. Interlocutorul meu, cel cu întrebările – Romeo Zaharia.

28.III.1993

Ieri dimineaţă ne-am angajat cu Ioan Alexandru într-un dialog (hotelul „Codru”, camera 313)… Fuga, cu uitarea de sine şi de cele pământeşti, lumeşti, a interlocutorului meu… Întrebările mele destul de concrete au răspunsuri vag-religioase… Apoi, plecând spre US, să ne luăm rămas bun de la răposatul Bogdan Istru, deja în biroul meu, în prezenţa lui Suceveanu şi Vodă, revin la interviu, Alexandru rememorând personalitatea lui Lucian Blaga: cum l-a cunoscut, vizita lor, a câtorva studenţi, la poet acasă, petrecerea corpului neînsufleţit spre Lancrăm… Dar se va vedea, ce are să se vadă, din dialogul propriu-zis…