CEVA MAI ADÂNC

8.V.1993

Vineri, spre seară, lângă Casa presei îi întâlnesc pe Ion Ţăranu de la ambasada română, Petru Cărare şi Serafim Belicov. Zărindu-mă, dl Ţăranu, încă de departe, exclamă: „Vai ce frumos a spus Nicolae Manolescu despre dumneata! Ce frumos…” Cărare se interesează unde şi ce s-a spus, asigurându-mă că va citi interviul în troleibuz. Zice Petrică: „Ceea ce mai citesc, citesc numai în troleibuz”. 

Dar la ce se referea dl Ţăranu? Transcriu un fragment din interviul lui Nicolae Manolescu, publicat în „LA” din 6 mai: „Reporter: – Glie străbună, pământul de peste Prut a dăruit spiritualităţii româneşti corifei în toate sferele, dar ar fi posibilă ca în ostenitoarea şi prodigioasa dumneavoastră strădanie de cercetare (ce limbaj! – l.b.) să fi găsit nume care au scăpat renumelui..

N.M.: – Fără îndoială că vor fiind între oamenii de valoare din Basarabia sau Nordul Bucovinei şi al căror nume nu are renumele meritat. Cazuri frapante de ignorare a valorii între români sau bucovineni în domeniul cultural sau cel puţin literar care îmi este mai familiar nu cunosc. În domeniul meu literar, pe care îl ştiu mai bine. Sigur că situaţia nu e legată totdeauna de valoare şi invers, adică pot fi oameni cu o situaţie mai presus de valoare lor după cum pot fi cu o reputaţie mai mică decât valoarea lor. Există câţiva scriitori basarabeni cu o reputaţie foarte mare. Exemplu (…); în generaţia mai tânără, cum este Leo Butnaru, o reputaţie mai mică decât valoarea lui… L-aş compara cu cei mai buni din Republica Moldova. În trecut Basarabia fiind parte din teritoriul României, problema aceasta nu se mai punea şi marile personalităţi, de la B. P. Hasdeu la C. Stere, au fost cunoscute şi şi-au meritat renumele”. Pentru ca să nu iau în sens măgulitor constatările dlui Manolescu, poate să cred cu adevărat în ceea ce afirmase Sf. Augustin, şi anume că… e în noi ceva mai adânc decât noi înşine.

Filozofica problemă a îmbinării spaţiului cu timpul o rezolvă, ignorant de uşor, soldăţoiul care, pedepsindu-şi un subaltern, îi spune acestuia:

–  O să sapi un şanţ! Uite, de aici, de la gard, până la amiază! ’Nţeles?!

–  Să trăiţi, ’nţeles! De la gard până la amiază!

Pe 6 mai, în zi de Sfântul Gheorghe pe vechi, trec cu Gheorghe Oprea pe la atelierul său (podul spart de cineva care, mai întâi, a scos obloanele, pe urmă a intrat în încăpere, furând ce a găsit de cuviinţă/ trebuinţă; dar şi multă dezordine din nepăsare…). Mă aleg cu două peisaje din spaţiul sudic al Crimeei. Nişte ruine şi un fragment de mare în zbucium relativ, fixând un moment în care valul se loveşte de o stâncă. Culori în semitonuri; ceva între profesionism şi amatorism intuitiv, dar care, cred, merită atenţie. Probabil, aparţin unui alt pictor, nu lui Gheorghe.

În curtea în care se află atelierul a decedat cineva care, înţeleg, e fostul meşter de maşini de scris de la Casa presei. Cel care, când remarcam că ia prea mult pentru reparaţie, zicea: „Eu, Leo, lucră, lucră mult şi cinstit, de ce la matale pare scump?” Vecinii spun că a decedat în mizerie şi eu mă întreb unde sunt sumele de bani, destul de consistente, pe care le-a câştigat zeci de ani la rând. Plus că avea şi un salariu fix…

Vasile Vasilache îmi telefonează să afle, dacă US a comandat hotel pentru socrii lui Mircea Dinescu – Covaci şi Loghinovskaia (merg spre Moscova, făcând popas de o noapte la Chişinău), pentru a-mi mai spune, dacă nu ştiu, că lui Andrei Strâmbeanu i s-a furat maşina. Lucru obişnuit astăzi. O avere poate fi distrusă într-o clipită… Poate că Andrei va avea norocul să recupereze automobilul.

Petru Cărare îi spunea lui Ion Ţăranu: „Pe mine m-au salvat umorul şi vinul; da, umorul şi vinul”. (Chiar a repetat, accentuat, acest duet oarecum dihotomic).

Cărare… Un artist sclipitor în debordările sale spirituale, astăzi însă devitalizat de inteligenţa de odinioară, însă nu, încă, până la…

Trec pe la editura „Hyperion” pe la V. Matei. În biroul directorului – mare „dezordine creatoare”: o mulţime de manuscrise care fuseseră pregătite în doi peri sau deloc rezistente pe care, în doi ani de hărţuire administrativă şi iresponsabilitate de mahala, care a şi măcinat colectivul, se tot duceau-rămâneau, ele, manuscrisele… Matei a găsit un împrumut bancar cu dobândă bună, s-ar putea spune: 10 procente. A respins prefeţe şi postfeţe împeliţate, ticluite de omuleţi alde Vasilică Ciocanu. Încă nu gândeam că şi pe la administraţia economică a editurii se va trece la limba română. Matei ştie a le da de înţeles că e cam gata, până aici cu burzuluiala. Pe Vasile Gârneţ l-a numit şef artistic (aşa ceva)… Ceilalţi – cam derutaţi. Tentativa lui Scobioală de a lua o parte din patrimoniul ed. „Hyperion”, pentru a fonda o editură pentru copii s-a dus de-a berbeleacul: nici Aurel, nici juristul său nu prea cunosc legile. Este imposibil să visezi la milioane de ruble şi la zeci de tone de hârtie pe care le-a obţinut cineva, pentru a încerca să le transferi altuia, care arde de dorinţa de a fi director de editură.

Matei îmi arată registrul  în care este consemnat momentul plecării la cules a volumului de poeme „Puntea de acces”. Să fie într-un ceas bun. Ludmila Sobieţchi are deja corectura cărţii sale.

Matei zice că, probabil, nu va mai edita cărţile autorilor noştri traduse în ruseşte. Aici e vorba şi de manuscrisul meu, tradus de Victor Ciudin, pe care am şi luat deja mizerele 60 de procente avans.

Uneori, sunt un om greu la cuvânt, alteori – cu adevărat plin de vervă, cursivitate şi inventivitate. Colegii au remarcat şi mi-au vorbit de anumite izbânzi oratorice, pe care le-am obţinut la tribuna US. Arcadie, Spătaru, Pânzaru, alţii, îmi amintesc agapa de la Rădăuţi, din iarnă, la care am făcut un adevărat spectacol de calofilie scăpărătoare. Dar, de cele mai multe ori, cred că sunt bun în intimitatea scrisului. (Ce-i drept, ştiu când sunt un greu la cuvânt şi mă cam… auto-supăr serios…)

În special pentru un literat angajat în administrarea Uniunii Scriitorilor (dar nici pe departe pentru toţi: G. V., I. Vieru, spre exemplu, stau de decenii pe aici, fumând pe holuri) sunt nenumărate ocazii în care ar putea cita următoarele cuvinte ale lui Noica (Jurnalul filozofic), poate că oarecum dureroase, poate că oarecum nedrepte, dar de neocolit: „Oamenii aceştia, lângă care stai ceasuri întregi şi care stau ceasuri întregi lângă tine, pentru a nu obţine nimic nici unii nici alţii, sunt aşa de anoşti, încât nici măcar nu te poţi despărţi de ei”.

Joi, Aureliu Busuioc, împreună cu simpăticuţa sa nepoţică, trecuse pe la mine, să ia chestionarul pentru interviul solicitat de revista „Sud-Est”. Ieri, mă punea la curent că vine la US cu răspunsurile. Iniţial, convenisem că, după ce „studiază” întrebările, stăm cu reportofonul în faţă şi derulăm subiectele. În fine, dl Busuioc a decis aşa precum a decis. Mă gândesc, când îmi vine buna dispoziţie, să citesc, după transcrierea de pe bandă, dialogul cu Ioan Alexandru. Zău, şi în atare cazuri este nevoie de o anumită inspiraţie sau, poate mai puţin, dar mai adevărat – de o anumită dispoziţie, de care vorbeam…

9.V.1993

Braşoveanul de la „Astra” (Artur Ilarion) mi-a „nimicit” o cunoştinţă cu Paul Everac. Lucrurile s-au desfăşurat cam astfel: în ziua în care ambasadorul Ion Bistreanu a dat recepţia de adio, o manifestare similară – recepţie – pusese la cale şi Televiziunea Moldovei (cu 3 ore mai târziu însă), consemnând 35 de ani de la fondare. În aceeaşi zi, pe 26 aprilie, Ioan Mânăscurtă îşi sărbătorea 40 de ani de la naştere. Toate – evenimente importante… La casa scriitorilor, la Ioan, am ajuns niţel mai târziu, cam pe la spartul târgului şi al paharelor. Artur Ilarion era în vogă nichitastănesciană, improvizând ad hoc versuri pentru toţi cei care-i nimereau în raza scurtă a ochilor împăienjeniţi de nesomn şi băutură, în zilele de la urmă el având un non-stop petrecăreţ. Bine, ies cu Ilarion, luând-o spre Hotelul „Codru”. Ca din senin, în cale ne apare George Bocşa căruia, fără ceremonie, Artur îi spune că, dacă bucureşteanul nu-i întoarce banii pe care i-i datorează din afacerile editoriale comune, el, braşoveanul, îi va tăia o ureche, precum i s-a întâmplat lui Van Gogh. Bocşa zice că mâine se achită de datorii. Bine. Mergem în trei la recepţia televiziunii. Artur nu se potoleşte, continuând să improvizeze a la Nichita, debitând un acânism de o verbozitate modern-modernistă, pe alocuri chiar interesantă. Îi spune dadaisme până şi prim-vicelui prim-ministrului Coşcodan. Acesta, cu o mutră tâmp-zâmbăreaţă, zice: „Da eu niciodată nu ascult poeţii”. În fine, îl priveşte pe acest întâmplător diriguitor sus-pus…

Ieşim de la recepţie şi – surpriză! – îl întâlnim pe Paul Everac care, însoţit de un bărbat, se retrăgeau spre hotel. Eu îl salut şi, cu scuzele de rigoare, mă prezint, vorbindu-i ceva, aproape elogios, scriitorului şi directorului Televiziunii Române. Se prezintă şi Artur: „Administratorul revistei Astra, dacă aţi auzit de atare publicaţie”. „Cum să nu! Are cam la o sută de ani de existenţă”, face dl Everac. „Ba chiar mai mult”, concretizează, vag, Ilarion care, iarăşi ca din senin, îi trage o butadă metaforică despre Paul Everac: ingenioasă, dar şi destul de veninoasă în subtext. Uimit, interlocutorul nostru păstrează câteva clipe de tăcere, apoi zice: „Regret proasta inspiraţie a domnului Butnaru de a mi te prezenta. Domnule, asta e, nu mai avem ce discuta!”, după care o ia, însoţit de colegul său, spre hotel.

Eu, de asemenea năucit de insolenţa sofisticat-metaforică a braşoveanului, încerc să-l cicălesc pe Ilarion, zicându-i să-şi ceară scuze de la dl Everac. Zadarnică propunere. Artur e „descheiat” completamente, înjurându-l pe Everac.

Într-adevăr, ce inspiraţie proastă avusesem să mă apropii de bătrânul scriitor care, chiar cu păcatele pe care le are la activ, nu merită o ofensă aici, la Chişinău…

De la Iaşi, Ioanid Romanescu îmi transmite, telefonic, buna noutate: dintr-o zi în alta, cartea mea de poeme „Iluzia necesară” va lua calea spre tipografie. Dacă vor fi reali termenii de care-mi vorbea dnl Baghiu, într-o lună jumătate, două, mă pot pomeni cu carte nouă. Iluzii şi speranţe necesare… Ioanid îmi mai spune că a luat aminte la versurile lui I. H., pe care le-a auzit din chiar gura autorului, în birou la Cimpoi: „Cam ştiu eu câte ceva din conjuncturile dlui H.. Ce-a fost el, un şef mare?... Dar crede-mă, este stofă în cuvinte. Poate că am să-i scot şi lui o carte la „Princeps”, zice Ioanid.

Cu Ioan Mânăscurtă, refacem contractul pentru „Spunerea de sine”. Plus 20 de mii care, totuşi, nu mă salvează de la un onorariu mizer. Dar înţeleg şi situaţia de la „EUS” – cam precară, din împrumut în împrumut.

10.V.

Uneori reproduc opiniile unor colegi despre ceea ce fac. Unii ar putea înţelege just, alţii tendenţios, iar ceilalţi de-a dreptul răuvoitor aceste extrase, astfel că ele ar cere o anumită motivaţie. Mai întâi, ar fi un mijloc de a lua act de sine (şi) prin aprecierile altora, cu toate că, precum oricare altul, ştiu eu ce ştiu despre mine. Dar să nu se creadă că mă dau în vânt după colectarea elogiilor. Acum câteva zile, Ion Gherman îmi cere articolele din presa românească, în care s-a vorbit despre scrisul meu. Solicitarea m-a pus în cumpănă până la jenă. Am refuzat să ofer exemplele, pe care dl Gherman avea de gând să le reproducă în revista „Basarabia”, în care se va publica o informaţie despre premiile „Luceafărul”. Dar de scris şi de referit s-a scris şi s-a referit, şi în „România literară” (recenzia lui Cimpoi la „Şoimul de aur”), şi în „Luceafărul” (consideraţiile lui Marius Tupan), şi în „Tineretul liber” (Laurenţiu Ulici), şi în „Steaua” (Ion Cristofor), şi în „Ateneu” (Cornel Galben, recenzie la „Papucei cu felinare”) şi în… da, au mai fost… Să le culeagă/ aleagă alţii, pentru că, oricum, le voi fi recunoscător că-mi ajută să iau, cum spuneam, cunoştinţă cu sine; act de sine…La o adică, zicea Noica: „Aşa mor problemele”, una dintre care ar fi şi ce crede altcineva despre părerea altcuiva referitoare la scrisul meu…