Pagini
de jurnal
27-28.V.1994
Pe
30 mai, plecăm spre Voroneţ, revăzând superbul albastru, supus şi el
intemperiilor; mormântul lui Petru Comarnescu. Alături, un voroneţian sapă la
un alt mormânt. Pertu Ţăranu e cunoscut pe aici, unde a fost lucrător de partid
şi primar.
Apoi
Mănăstirea Agapia, unde luăm masa. Aceleaşi balcoane încărcate cu muşcate, pe
care le-am văzut acum 2-3 ani. Vizităm casa-muzeu Vlahuţă, ceea ce nu reuşisem
să fac la prima mea descălecare aici, când eram cu Zinovia şi familia Ierimia
de la Iaşi.
Austera,
impresionanta sobrietate a Mănăstirii Neamţ.
Propun
să trecem şi pe la Mănăstirea Secu ,
şi pe la Sihăstrie. Eram
grăbiţi, pentru că timpul înclina spre înserate, însă colegii au acceptat,
pentru ca pe urmă să spună că n-au regretat. La Sihăstrie avem norocul
să-l cunoaştem pe părintele Cleopa. Se retrăsese undeva dincolo de casele-chilii,
să mediteze, cam deranjat de lumea care tot vine să-l vadă, să-i ceară
binecuvântarea, unii părinţi – cu copii betegi, în speranţa vindecării în urma
binecuvântării pustnicului (10 ani de eremit). Abia păşind, cu geanta în care,
presupun, are ustensile pentru scris, părintele vine împreună cu noi spre
lăcaşul său, zicând: „Nu mai pot, măi băieţi. Nu mai pot, mamă, sunt bătrân, am
peste 83 de ani. Da lumea nu mă lasă. M-am retras şi eu pentru nişte rugăciuni,
dar… Nu mai pot, măi băieţi…” Apoi, urcând în pridvorul casei, în faţa căreia
se află şi câteva rânduri de bănci pentru ascultători, intră într-o îndelungată
naraţiune despre întâmplările creştineşti. Până la urmă, instalându-se în
fotoliul din pridvor, prinde a ne predica nouă, la vreo 20 de persoane. Se
interesează de Basarabia, tot zicând despre noi, cu durere şi compasiune:
„Săracii basarabeni…” Timpul curge şi eu îndrăznesc, la despărţire, să-i cer
părintelui Cleopa binecuvântarea. Ne-o dă. Iar pe urmele noastre – cuvintele
acestui înţelept: „Mulţumesc lui Dumnezeu că i-am mai văzut odată”. I-am văzut
„pe ei”/ pe noi, basarabenii…
Un
călugăr generos şi abil, care ne preluase de cum intrasem pe poarta mănăstirii,
ne îndeplineşte dorinţa de a-l vizita şi pe arhimandritul-literat Ioanichie
Bălan. Precum Ştefan Vodă la uşa sihastrului Daniil, aşteptăm şi noi, până
părintele îşi încheie rugăciunea. Discutăm. Autograf pe cartea dumisale
„Călăuza ortodoxă în familie şi societate, II”: „Domnului Leo Butnaru cu bucurie
şi iubire în Hristos, din partea Arhim. I. Bălan”.
În
amurg aproape, pornim spre Vatra Dornei, având de parcurs peste 130 de
kilometri. Pe pajişti, pe sub liziera pădurii – turme şi dulăi ciobăneşti,
uriaşi. Aceştia au legat la gât un băţ – aflăm că i se spune jujău, care,
atunci când câinele se avântă la vânătoare după slabii încă pui de ciută sau
alte animale, el se împiedică, în sărituri, tocmai de acest jujău, plăpândele
fiinţe putându-se salva.
Pe
31 mai suntem relativ liberi. Eu însă imprim interviul cu dl primar Ţăranu,
mărturisirile căruia, pe alocuri, sunt foarte interesante.
Licori
de munte: sirop din muguri de brad, o delicioasă băutură de afine, sirop
savuros.
Una
din ingeniozităţile lui N. S.. La
Panaci , dl Ungureanu ne servea o masă pe cinste, cu felurime
de bucate din cele mai gustoase. Nu ne fusese anunţat meniul, aşa că noi am
mâncat pe săturate încă de la bun început, însă odată ce mai veniră şi
mititeii, după care – clătitele etc., ne-am – pardon! – cam ghiftuit. A.S. ni
se plângea de suprasaturaţie, de incomodităţi la stomac, zicând: „Să iau o
tabletă, poate-mi va trece”. Ia pastila, la care S. unde face: „Cum, mai ai loc
în burtă şi pentru pastila asta?!”