ZĂRI ŞI ETAPE

                                                Pagini de jurnal

            27-28.V.1994

Pe 30 mai, plecăm spre Voroneţ, revăzând superbul albastru, supus şi el intemperiilor; mormântul lui Petru Comarnescu. Alături, un voroneţian sapă la un alt mormânt. Pertu Ţăranu e cunoscut pe aici, unde a fost lucrător de partid şi primar.

Apoi Mănăstirea Agapia, unde luăm masa. Aceleaşi balcoane încărcate cu muşcate, pe care le-am văzut acum 2-3 ani. Vizităm casa-muzeu Vlahuţă, ceea ce nu reuşisem să fac la prima mea descălecare aici, când eram cu Zinovia şi familia Ierimia de la Iaşi.

La Mănăstirea Văratic trecem şi pe la mormântul Veronicăi Micle. Linişte „haşurată” doar de cântecul de grangur. Pe prispe de case – pisici galeşe, leneşe, sorindu-se.

Austera, impresionanta sobrietate a Mănăstirii Neamţ.

Propun să trecem şi pe la Mănăstirea Secu, şi pe la Sihăstrie. Eram grăbiţi, pentru că timpul înclina spre înserate, însă colegii au acceptat, pentru ca pe urmă să spună că n-au regretat. La Sihăstrie avem norocul să-l cunoaştem pe părintele Cleopa. Se retrăsese undeva dincolo de casele-chilii, să mediteze, cam deranjat de lumea care tot vine să-l vadă, să-i ceară binecuvântarea, unii părinţi – cu copii betegi, în speranţa vindecării în urma binecuvântării pustnicului (10 ani de eremit). Abia păşind, cu geanta în care, presupun, are ustensile pentru scris, părintele vine împreună cu noi spre lăcaşul său, zicând: „Nu mai pot, măi băieţi. Nu mai pot, mamă, sunt bătrân, am peste 83 de ani. Da lumea nu mă lasă. M-am retras şi eu pentru nişte rugăciuni, dar… Nu mai pot, măi băieţi…” Apoi, urcând în pridvorul casei, în faţa căreia se află şi câteva rânduri de bănci pentru ascultători, intră într-o îndelungată naraţiune despre întâmplările creştineşti. Până la urmă, instalându-se în fotoliul din pridvor, prinde a ne predica nouă, la vreo 20 de persoane. Se interesează de Basarabia, tot zicând despre noi, cu durere şi compasiune: „Săracii basarabeni…” Timpul curge şi eu îndrăznesc, la despărţire, să-i cer părintelui Cleopa binecuvântarea. Ne-o dă. Iar pe urmele noastre – cuvintele acestui înţelept: „Mulţumesc lui Dumnezeu că i-am mai văzut odată”. I-am văzut „pe ei”/ pe noi, basarabenii…

Un călugăr generos şi abil, care ne preluase de cum intrasem pe poarta mănăstirii, ne îndeplineşte dorinţa de a-l vizita şi pe arhimandritul-literat Ioanichie Bălan. Precum Ştefan Vodă la uşa sihastrului Daniil, aşteptăm şi noi, până părintele îşi încheie rugăciunea. Discutăm. Autograf pe cartea dumisale „Călăuza ortodoxă în familie şi societate, II”: „Domnului Leo Butnaru cu bucurie şi iubire în Hristos, din partea Arhim. I. Bălan”.

În amurg aproape, pornim spre Vatra Dornei, având de parcurs peste 130 de kilometri. Pe pajişti, pe sub liziera pădurii – turme şi dulăi ciobăneşti, uriaşi. Aceştia au legat la gât un băţ – aflăm că i se spune jujău, care, atunci când câinele se avântă la vânătoare după slabii încă pui de ciută sau alte animale, el se împiedică, în sărituri, tocmai de acest jujău, plăpândele fiinţe putându-se salva.

Pe 31 mai suntem relativ liberi. Eu însă imprim interviul cu dl primar Ţăranu, mărturisirile căruia, pe alocuri, sunt foarte interesante.

Licori de munte: sirop din muguri de brad, o delicioasă băutură de afine, sirop savuros.

Una din ingeniozităţile lui N. S.. La Panaci, dl Ungureanu ne servea o masă pe cinste, cu felurime de bucate din cele mai gustoase. Nu ne fusese anunţat meniul, aşa că noi am mâncat pe săturate încă de la bun început, însă odată ce mai veniră şi mititeii, după care – clătitele etc., ne-am – pardon! – cam ghiftuit. A.S. ni se plângea de suprasaturaţie, de incomodităţi la stomac, zicând: „Să iau o tabletă, poate-mi va trece”. Ia pastila, la care S. unde face: „Cum, mai ai loc în burtă şi pentru pastila asta?!”

CAPUL ŞI EŞAFODUL (sau viceversa)...

 Zilele acestea, completez, nuanţez unele eseuri din volumul „Şlefuitorul de lentile” (Ed. "Prut Internaţional", 2005). Mai aleg-culeg din exemplele care s-au tot adunat din lecturile/ studiile ulterioare, dirijându-le spre „microcapitolele” tematice din compartimentele mari ale cărţii. Unul din aceste subcapitole ar putea fi intitulat "Capul şi Eşafodul" (sau viceversa). Urmează.

Şi iarăşi de la Buddha cetire, magistru hindus care îşi sfătuia discipolii: „Priviţi totul cu nesaţ, ca şi cum aţi vedea pentru prima oară. Priviţi totul cu nesaţ, ca şi cum aţi vedea pentru ultima oară”. În cazul împăratului roman Adrian, „ultima oară” echivală cu încercarea de a muri cu ochii deschişi. Exact aşa i se întâmplă lui Thomas Moore: capul lui, „luat” la ordinul regelui-tiran, expus pe un pod de peste Tamisa, pe faţă cu o expresie de necurmată ironie, privea cu ochii larg deschişi la trecătorii cuprinşi de groază. Până la decapitare însă, cuvintele sale de pe urmă Moore, glumind, le-a schimbat cu călăul ce-i indica spre butucul însângerat deja cu alte ocazii similare. Care a fost acel novissima verba al incurabilului utopist? Nu avem cum şti: călăii nu-şi scriu memoriile... Ce-i drept, eternitatea apusurilor celebre cunoaşte şi excepţii. Spre exemplu, nimerind în fatala situaţie ca cea a lui Moore, poetul francez André Chénier reuşi să facă în aşa fel, ca ultimele-i cuvinte să fie auzite nu doar de călău, ci şi de toţi cei care asistau la execuţie. Înainte de a-şi pune gâtul pe butuc, tânărul bard (avea doar 32 de ani) duse degetul arătător la tâmplă şi, evident, referindu-se la propriul cap care, peste câteva clipe, avea să se rostogolească în funestul coş, rosti: „Şi totuşi, am avut ceva în el...” E drept că asupra concluziilor subsecvente ce s-ar putea trage din exemplele de mai sus opiniile se împart, precum în cazul esteticianului Veijo Meri care consemna destul de oţărât: „Nu există persoane mai lipsite de umor şi mai amuzante decât suveranii şi poeţii. Când i se aproprie ultima oră, poetul îşi scrie ultimul poem. În ceasul morţii, umoristul arde tot ce poate din opera lui, şi ar vrea chiar s-o ardă în întregime (Boccacio, Gogol, Kafka). Poetul se ia în serios, umoristul ia şi el moartea în serios. Iată ce atestă superioritatea umoriştilor în materie de înţelegere a seriozităţii. Poetul se ştie din aceeaşi stofă cu poemul său, ceea ce îi conferă nemurirea. El nu moare niciodată (Pound). Umoristul este nefericit, el ţine de lumea asta, este pământean din creştet până-n tălpi, cu atât mai mult cu cât caută aproprierea de Dumnezeu”.

E aici o posibilitate de a schiţa un întreg capitol, intitulat „Eşafodul şi capul”, sau viceversa, deoarece eşafodul a fost, cu siguranţă, una din scenele deschise, publice, cele mai sângeroase din istoria omenirii, din istoria capetelor luminate, (dar şi întunecate! – precum vom vedea în exemplul ce urmează imediat) ale acesteia.

Astfel, prin domnia sa absolutistă, agresivă, negaţionistă faţă de orice crâcnire, de jos, întru ceva libertate, regele Angliei Carol I s-a pomenit în faţă cu masele nemulţumite, furibunde, aliate cu burghezia şi nobilimea de spiţă nouă în revoluţia din anii 1642-1649. Cel din tron este judecat de parlament, acuzat şi condamnat ca tiran, asasin şi duşman public, fiind decapitat în faţa palatului Whitehall. Aflat deja pe eşafod, în ultimele clipe ale vieţii, Carol I îi arătă episcopului Juxon spre fastuosul palat în care se manifestase ca despot, rostind doar atât: „Remember!” Adică, „Aminteşte-ţi!” ce am fost – cel cu toată puterea, şi ce am ajuns – cel care se va înclina sub ghilotină. Nu era nici primul, nici ultimul în atare situaţie fără ieşire.

Dacă regele Angliei era contra libertăţii cetăţenilor ţării sale, impetuoasa franţuzoaică, madam Roland de la Platière, din contra, pleda pentru libertate, susţinând revoltele anti-absolutiste din ţara sa, pentru ca, sus, pe eşafod, în cele din urmă cuvinte ale sale să tragă o concluzie ce poate fi considerată ca având în subtext  (şi) dezamăgirea: „O, Liberté, que de crime son comet en ton nom!” (O, Libertate ce de-a crime se comit în numele tău!). Astea se întâmplau, se auzeau în ziua de 8 noiembrie 1793…

Acum să punem în balanţă cuvintele din urmă ale unui rege, cel al Angliei, Carol I, cu cele ale unei regine, Marie-Antoinette, a Franţei. Aceasta, pe când urca pe eşafod, îl calcă din greşeală pe picior pe Sanson, călăul. „Je vous demande pardon, Monsieur”, se scuză regina. Şi acestea i-au au fost ultimele cuvinte....

După ce făcuse aceeaşi cale – spre la eşafod (cam la jumătate de an după regina Marie-Antoinette, pe care o detronase!), Danton a prezis (a cobit?...): „Robespierre, tu me suivras!” (Robespierre, mă vei urma!) A fost demult, la începutul lui aprilie 1794, şi, fiind reproduse, readunate în dictonul memorabil, unele detalii, nuanţe mai deviază ca interpretare, încât unii martori susţineau că Danton (unul dintre părinţii-fondatori ai Primei Republici Franceze, primul preşedinte al Comitetului Salvării Naţionale etc.) ar fi exclamat: „J’entraîne Rpbespierre!” (Îl trag după mine pe Robespierre!), alţii reproduc fraza în forma: „Eşafodul te reclamă. Tu mă vei urma, Robespierre!). În drama sa istorică „Danton”, Romain Rolland intervine „creator” în situaţie, pentru a lumina ideea (despre întunericul abisului în care cade viaţa omului!), protagonistul condamnat spunând: „Eu deschid groapa, Robespierre va veni după mine”. (În linii mari, ar trebui de remarcat – dar fără cinism, – că, pe eşafod, cei mai mulţi ingenioşi i-a dat Franţa. La o adică, ea a dat şi însuşi eşafodul, ghilotina…)

Dacă e să revenim la „deschizătorul” de capitol „Eşafodul şi capul”, sau viceversa, André Chénier, ar trebui să credem că nu este cazul ca poeţii să se supere pe domnul  Veijo Meri care (consemnam mai sus) concluzionase cam morocănos: „Nu există persoane mai lipsite de umor şi mai amuzante decât suveranii şi poeţii”. De ce s-ar supăra cei inspiraţi de muzele Olimpului, odată ce însuşi titanul Ludwig van Beethoven avusese destul spirit – cum să-i spun? – autoironic, ultima verba fiindu-i: Plauditi amici! Finita est comedia! (Aplaudaţi, prieteni! Spectacolul s-a sfârşit!). Dar genialul neamţ urma pilda unui faimos actant al antichităţii. În „Viaţa celor 12 Cezari”, Suetoniu povesteşte că, pe patul de moarte, împăratul roman August ceru o oglindă, se pieptănă şi îşi rase barba, apoi îi întrebă pe cei din preajmă: „Nu-i aşa că mi-am jucat bine rolul vieţii?” „Aşa e!” i se răspunse. După care supremul rosti ultimele sale cuvinte: „Plaudite, acta est fabula!” – „Aplaudaţi, spectacolul s-a terminat!” Ulterior, faptul că într-adevăr şi-a jucat excelent rolul (a fost primul împărat roman) l-a confirmat şi de decizia senatului de a-l vota pentru panteonul zeităţilor romane, sanctificându-l.

ÎNTR-UN PICIOR

...sau câte poeme scrie un autor într-o oră, într-o zi...

Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînţeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximaţii licrico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ce am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă Stănescu nu pare decât un prunculeţ nevinovat, care abia gângureşte în comparaţie cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1 234 de poeme! Le întreţinea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeţii ruşi importanţi şi poate concura cu brio cu Stănescu şi încă nu se ştie cine ar ieşi învingător. Cu toate că în literatură „competiţia” ţine de absurd şi de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada personalităţilor e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.

Viteza de elaborare literare, în speţă – poetică a fost motiv de discuţie încă din antichitate. Astfel, poetul satiric roman Lucilius scria extrem de alert, cineva dintre contemporani spunând că respectivul autor era în stare să dicteze cam 200 de versuri într-o singură oră, ba mai mult – făcea asta... stând într-un picior. De unde şi maxima Stante pede (Stând în picioare), derivată din singularul Stans pede in uno (Stând într-un picior), pe care o utilizase Horaţiu în prima sa „Satiră”, referindu-se chiar la isprava de campion în versificaţie a lui Lucilius.

Geoge Coşbuc, însă, pare să dezavueze nu că metoda, ci „productivitatea”, randamentul versificator obţinut în timp ce vreun autor stă, bineînţeles – figurat vorbind, într-un picior, pentru ca, în finalul „Sonetului”, din care extrag exemplul, părând să fie aliatul lui Lucilius („Eu sute de sonete-ţi fac de-acum”):

„Şi şterg mereu şi şterg şi merge-ncet.

Opt versuri le-am făcut! aşa cu gluma,
Dar stante pede iată mai un vers,
O, de-aş găsi acum o rimă-numa;

Dar haid! şi fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ţi fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbiţaţi prin univers”.

Pare-se chiar în ultimul său interviu rostit pe pământ (Probabil, este intervievat şi acolo, unde a ajuns după…), Mircea Ivănescu se referea la americanul Merrill Moore care „…era un model pentru mine, pentru că îşi compunea poeziile la chestiunea aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în maşină, în timp ce conducea, şi se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporţie de cinşpe pe zi, exact aşa cum le povestea, şi avea acasă la el un fel de garaj în care ţinea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că…” 

Cine ştie, poate e chiar cazul să ne închipuim că… 

66 DE GĂLEŢI CU OUĂ

26.IV.1994

Povesteşte Nic. Marciuc – cât a mai îngăduit cu TIR-ul în vama de la Albiţa, văzu multe. Să zicem, 66 de găleţi cu ouă pe care 33 de ţărani din Cărpineni le duceau la târg la Huşi. Într-un autobuz care nu avea atâtea locuri, 33, încăpuseră bieţii săteni cu cele 66 de găleţi cu ouă, ouă cu care colhozul agrarianului agresiv D. Creţu le plăteşte, în loc de bani, munca. Serviciul sanitar vamal le cere acte care să adeverească buna calitate a mărfii. Ţăranii sunt în derută, neavând atare certificate. Doamna de la control e de neînduplecat: „Vă întoarceţi şi îmi aduceţi actul. Nu vă pot permite, pentru că pot rămânea fără lucru”. Tratative grele, îndelungi. În fine, sentimentul de milă îşi spune cuvântul: cărpinenii sunt lăsaţi să treacă, dar să nu plece mai departe de Huşi, să nu inunde ei România cu albeaţa produsă de găinile colhozului agrarianului Creţu…

4.V.1994

Ieri, telefon de la Laurenţiu Ulici. Problema: să afle cine este ne-onestul director al editurii „Hyperion”. Din nou e revoltat Gellu Naum, care mai avusese conflict pe bază de piraterie cu această instituţie. (Întru aplanarea neînţelegerilor, plecaseră doi reprezentanţi ai „Hyperion”-ului. Marele suprarealist a primit ceva onorariu, în contul muncii prestate i s-a transportat şi un televizor color.) Însă editura chişinăuiană continuă să lanseze opere literare traduse de Naum (de data aceasta un Stendhal), fără să-l pună la curent pe românizatorul lor. Unde mai pui că pentru respectiva lucrare (deocamdată nu ştiu care) distinsul poet are încheiat contract cu editura „Moldova” din Iaşi.

Ulici nu avu cum să găsească pe cineva la telefon, la „Hyperion”. In corpore, personalul e într-un nedeclarat concediu forţat pe cont propriu, din cauza instabilităţii şi tâmpeniilor de piaţă basarabeană.

Îi voi telefona lui Valeriu Matei, să-l pun la curent.

Laurenţiu Ulici îmi spune că marea adunare a scriitorilor români va avea loc pe 16 mai la Teatrul Naţional din Bucureşti. Suntem invitaţi şi noi, vreo 6 persoane, însă pe cont propriu. Cam costisitoarea adunarea, dar să vedem…

30 DE MILIOANE DE AUDIŢII! - FANTASTIC!

Nu o dată am avut impresia că există opere, partiţii muzicale cu adevărat desăvârşite, care nu pot nicidecum să nu placă oricărui pretenţios în axiologie sau chiar şi ignorantului. Numai că – asta e! – omul este imprevizibil. Se întâmplă că, fiind mai la îndemână să le deschid, ascult unele din celebrele lucrări ale giganţilor muzicii lumii. Şi, uneori, consult şi numărul de accesări (deseori, impresionante!), la numărul de ascultători care au bifat că le place. Dar – să vezi! – capodoperele au şi din cei care nu le plac. Un exemplu: fermecătorul „Adagio in G Minor” de Albinoni înregistrează 42 706 de aprecieri pozitive, dar şi… – atenţie! – 746 de inşi au dat click că… nu le place! Ei bine, numărul lor aproape că nu contează, s-ar putea spune, odată ce numărul de accesări e uluitor: 11 421 756! Chiar aşa: unsprezece milioane patru sute douăzeci şi una de mii etc.! Piesa a fost încărcată pe 7 martie 2007. Au ascultat-o câte un milion şi jumătate de oameni pe an. Fantastic!

„Serenada” lui Schubert a fost postată pe 1 februarie 2008 şi, până în prezent, a înregistrat 6 252 772 de audiţii. Să vezi, la 334 de indivizi această piesă nu a plăcut…

E captivantă această statistică a capodoperelor pe net.

Hai să mai extrag un exemplu, „Für Elise” de Beethoven: de pe 16 martie 2008 a adunat 14 259 936 de audieri. Nu a plăcut la 1 806… Ăştia cine o fi, nişte… satanişti?!

Şi un alt exemplu ce te lasă cu gura căscată, de mirare şi bucurie: „Sonata lunii”, încărcată pe 15 decembrie 2010, a avut – câte credeţi? – 20 de milioane 408 mii 929 (inclusiv cea din aceste clipe, când transcriu datele contorului).

Iar campion par a fi „Anotimpurile” lui Vivaldi: din ianuarie 2008, a adunat 30 de milioane 300 de mii de ascultători…
Însă revine în forţă Beethoven! "Sonata lunii", încărcată pe 25 martie 2006, a adunat deja... 57 335 584 de audiţii! Da, 57 de milioane...

Audiţie plăcută! Mulţumiri, YouTube!

Deja de vreo patru decenii, cred, ţin sub un geam al bibliotecii mele o carte poştală cu chipul august al lui Beethoven. A fost expediată Ninei de pe strada Bulgărească, colţ cu str. Aleksandrovskaia din Chişinău, astăzi aceasta numindu-se Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Din păcate, timbrul a fost dezlipit, „sustras”, neglijent, de vreun (pseudo)filatelist, astfel că anul imprimat pe ştampilă nu se cunoaşte. În schimb se vede cifrele 7 şi 9, adică fusese într-o zi de 7 septembrie de până în anul 1917, când ţarismul căzuse. Reproduc aici această carte poştală, cu chipul lui Beethoven atât de îngândurat, de inspirat, ce concordă perfect cu milioanele de audiţii ale operelor sale, de care am scris niţel mai sus.

 

3 PROZE SCURTE DIN REVISTA

Leo BUTNARU

ÎNTRE PARANTEZE DE SPETEZE

Într-o adaptare neobligatorie după una din celebrele piese ale lui Eugen Ionesco, Sisif cu Sisifa tăbârcesc şi tot tăbârcesc la scaune, pentru ca cineva dintre noi să ajungă a se dumeri că atingerea absolutului şi absurdului nu se poate  întâmpla decât graţie unui şir de minuni ori, în aceeaşi măsură, – unor anti-minuni.

Şi iată-l pe cel dumerit, dezamăgit de cer şi de pământ, precum în antichitate vreun plebeu de Socrate neîncrezător, deopotrivă în oameni şi în zei. Nici de dorul sufletului, nici de cel al trupului chemat, dumeritul contemplă cum, cu conştiinţa şi memoria ne-avide de obârşii, Sisif şi soaţă-sa Sisifa tăbârcesc la scaune fără să priceapă că, de cele mai multe ori, Axul lumii nu coincide cu nestatornicul ax al sensului vieţii aflate în clandestină înţelegere cu zădărnicia care tâlhăreşte, tot tâlhăreşte din puţinătatea fiinţării.

Iar Sifis şi Sisifa tăbârcesc, dom’le, tot tăbârcesc la scaune, însă nu le mai vine pe ospeţe Godot cu Beckett cu tot, să ocupe vreunele din cele patrupede de lemn. De pustie aşteptare, prima oboseşte Sisifa, aşezându-se să se odihnească, însă şi această provizorie nimicfacere plictisitoare o duce la înlăcrimare, pentru că Sisifa e născută, pare-se, în zodia Capri-Cornului abundenţei de absurde tristeţi, palid licăritoare în ochii de sare ai neogoiţilor suferinzi care nu-şi pot da nicicând seama că au pierdut atâta amar de viaţă cu o dragoste logică, asemănătoare celei pe care ea, Sisifa, şi-a inventat-o pentru uz personal şi casnic.

Şi iată-i pe tăbârcitorii de scaune ajunşi la iremediabila bătrâneţe, când zilele trec câte două de-odată, când săptămâna – comasată – are doar trei zile şi jumătate şi un sfert de duminică ce cade numai şi numai în vreme de noapte – ah! noapte prin care orbecăiesc orbeţii nefericirii şi în care nu mai vine Godot, prietenul lor elegant ce i-ar aduce ei, doamnei matroane Sisifa, un trandafir dolofan şi cam bosumflat, iar semenului său Sisif i-ar face nişte complimente bune pentru spulberatul galbenei pulberi a absurdei uitări. Cu Godot ar fi vesel şi salvator! Ce cirac, dom’le! Ce fantezie bar-ocă  (noţiunea nu vine de la înălţimile arhitecturii sofisticate, ci de la sordidele bar-uri din demisoluri unde, uneori, precum circarii, Godot stă agăţat cu capul în jos, ca să-i vină mintea la cap, spre a nu uita că este! că este! că este aşteptat!... Odată, privind în afară prin geamul unui asemenea local, trandafirul dolofan şi cam bosumflat pe care i-l dăruise Godot îndrăzni să se îndrăgostească de roza ce i se arătase ca o infantă a grădinii, începând a-i striga nişte lucruri foarte lirice şi destul de frumos-absurde: „Roză, tu, infantă a grădinii! – doar acest nume graseiat venind din ţara lui Garcia Lorca mi se pare că te prinde în toată splendoarea-ţi, infantă a Soarelui şi Lunii zămislită în rozul zorilor când aste două himere luminoase se despart pe căile cereşti, floare născută din flori – mai striga liric Trandafirul către Trandafiră, alias Roză – infantă a dragostei, roză dolofană ca obrajii copilului ce cântă dintr-un flaut ce nu e decât propria ta tulpină!” strigă acel trandafir, după care căzu în leşin, veştezindu-se...).

Dar, vede-se, nevăzutul Godot este un fel de Ahile pe care l-a întrecut broasca ţestoasă. Sisifa chiar aşa şi zice:

– Sisife, ai remarcat că, în egală măsură, Ahile e, concomitent, nume masculin şi nume feminin, motiv din care nu mai ştiu dacă el se potriveşte renumitului atlet atenian sau broaştei ţestoase, sau lui Godot, sau neabsurdei mele semene Isolda care i-a oferit cu atâta generozitate lui Tristan solda de sentimentalisme. Adică, Ahile e un nume şovăitor ca toate numele ambigene şi tocmai din această cauză broasca ţestoasă l-a întrecut pe Godot care nu mai vine, nu mai vine...           – Absurd, îi răspunde Sisif. Nu vine nici ţestoasa care, de obicei, îmi trezeşte o foarte neplăcută uimire ce mă loveşte, brusc, în plin creier.

– Da, am observat că nu mai eşti în apele tale care, pare-se, cu revărsarea lor ţi-au luat şi ţi-au dus aiurea şi scaunul de la cap, îi răspunde doamna Sisifa, după care, mută, mai mută două scaune exact în locul altor două scaune.                                                                                  

În mijlocul patrupedelor de lemn, Sisifa pare un fel de Giselle înconjurată de mortuara horă de năluci, când umblă lent-aiurită şi spune elegii despre maci: „În lanul de grâu, în umbra stâncilor sau peste curgerea apei – oriunde vă este dat a vă scutura, roşii petale de maci, totuna şi inima mea, amfora ei fierbinte voi rânduri-rânduri o umpleţi...” Tristă făptură nefericita Giselle, dar şi mai nefericită – trista Sisifa... De atâta tristeţe ar putea deveni sfântă...

Dar, parcă inoportun şi acut absurd, Sisif îi atrage precaut atenţia:

– Fii cu băgare de seamă; răspândeşte cuvinte, însă fără a ventila zvonuri. Ca în teatrul

absurdului... Pentru că piesa poate fi intitulată cu egal efect „Scaunele” sau „Cuvintele”...                    

– Să răspândesc numai cuvinte? întreabă doamna.                                                                                                               

– Numai. Cuvinte pure, neutre. Pentru că simţământul e un lacăt, iar gândul pare să-i fie de cheie falsă şi asta se întâmplă numai şi numai din cauza cuvintelor ce vor să aibă sens, pretinzând a ventila zvonuri de sentimente şi cugetări. Fii precaută...                             

– Dacă nu vine cât de curând Godot, mă tem că n-o să rezist şi o să-mi slăbească foarte grav atenţia.

– Ia-te şi tu cu ceva, zice Sisif, în timp ce se apropie de geamul întunecat prin care vede feeria nopţii, mai bine zis – nefericita feerie a nopţii  în care se vădeşte clar asemănarea dintre luna sângerie şi butucul măcelarului.                                                                                                                     – Cu ce altceva să mă iau? întreabă derutat Sisifa.                                          

– Să zicem, pentru a-ţi abate atenţia de la neprielnicele emoţii ale momentului, imaginează-ţi o felie de lămâie aurind ca semiluna pe cerul gurii tale, spune moş Sisif, privind fix la luna ce seamănă cu butucul măcelarului.                                                                                               

– Dacă nu vine cât de curând Godot, n-o să rezist, suspină Sisifa, îndreptându-se şi ea spre geamul întunecat după care luna seamănă cu...                    

– Godot nu e decât un măcelar! Un măcelar! strigă moş Sisif, privind spre luna sângerie.         – Aşa mă gândeam şi eu, însă mă temeam să o spun: Godot e un măcelar! îl susţine Sisifa-bătrâna, izbucnind într-un plâns sfâşietor, însă abia-abia auzit, ca un final de recviem tremurat tot mai stins pe struna subţire, până redevine tăcere, linişte, silenţiu, pst, mutism, ş-ş-ş-ş.a.m.d.                      

Între spetezele scaunelor, ca între paranteze, stau Sisif şi Sisifa. Resemnaţi, încovoiaţi din spate. Parantezele coloanelor vertebrale...

BALERINA CHEALĂ

Balerina cheală pleacă din nou la Paris unde, zice, pe la ore lascive dinspre zori, cântă fermecător cocoşul galic şi confratele său pigallic, întrerupând magia ironică a vreunui amant mefistofelic care şi-ar fi tot făcut de cap până să ajungă el însuşi un cap de pod al obrăzniciei suburbane. Hors d’ici canaille!

PRESA BULGARĂ - GENEROASĂ CU UN EMINENT TRADUCĂTOR DIN LITERATURA ROMÂNĂ

Numărul curent al prestigioasei reviste literare "Fakel" din Bulgaria scrie despre Premiul Pentru Traducere, care i-a fost acordat prestigiosului românizator al literaturii române,  Ognian Stamboliev, la Salonul Internaţional de Carte de la Chişinău.
În acelaşi număr al publicaţiei este prezentat un amplu grupaj de poeme din volumul "Jefuindu-l pe Picasso", pentru care dl Stamboliev a fost premiat.

 

ЛЮБОВ

Сърцето на мъжа
                и сърцето на жената
се приближиха  дотолкова,
                че между тях остана само
песъчинка – бъдещ бисер
или начало на 
пустиня....

 

ГРИЖА

На клончето,
където откъснаха ябълката,
остана точка – мъничко око,
с което сега дървото
надлъж и шир 
вижда
какво прави 
света
с неговия поглед...