3 PROZE SCURTE DIN REVISTA

Leo BUTNARU

ÎNTRE PARANTEZE DE SPETEZE

Într-o adaptare neobligatorie după una din celebrele piese ale lui Eugen Ionesco, Sisif cu Sisifa tăbârcesc şi tot tăbârcesc la scaune, pentru ca cineva dintre noi să ajungă a se dumeri că atingerea absolutului şi absurdului nu se poate  întâmpla decât graţie unui şir de minuni ori, în aceeaşi măsură, – unor anti-minuni.

Şi iată-l pe cel dumerit, dezamăgit de cer şi de pământ, precum în antichitate vreun plebeu de Socrate neîncrezător, deopotrivă în oameni şi în zei. Nici de dorul sufletului, nici de cel al trupului chemat, dumeritul contemplă cum, cu conştiinţa şi memoria ne-avide de obârşii, Sisif şi soaţă-sa Sisifa tăbârcesc la scaune fără să priceapă că, de cele mai multe ori, Axul lumii nu coincide cu nestatornicul ax al sensului vieţii aflate în clandestină înţelegere cu zădărnicia care tâlhăreşte, tot tâlhăreşte din puţinătatea fiinţării.

Iar Sifis şi Sisifa tăbârcesc, dom’le, tot tăbârcesc la scaune, însă nu le mai vine pe ospeţe Godot cu Beckett cu tot, să ocupe vreunele din cele patrupede de lemn. De pustie aşteptare, prima oboseşte Sisifa, aşezându-se să se odihnească, însă şi această provizorie nimicfacere plictisitoare o duce la înlăcrimare, pentru că Sisifa e născută, pare-se, în zodia Capri-Cornului abundenţei de absurde tristeţi, palid licăritoare în ochii de sare ai neogoiţilor suferinzi care nu-şi pot da nicicând seama că au pierdut atâta amar de viaţă cu o dragoste logică, asemănătoare celei pe care ea, Sisifa, şi-a inventat-o pentru uz personal şi casnic.

Şi iată-i pe tăbârcitorii de scaune ajunşi la iremediabila bătrâneţe, când zilele trec câte două de-odată, când săptămâna – comasată – are doar trei zile şi jumătate şi un sfert de duminică ce cade numai şi numai în vreme de noapte – ah! noapte prin care orbecăiesc orbeţii nefericirii şi în care nu mai vine Godot, prietenul lor elegant ce i-ar aduce ei, doamnei matroane Sisifa, un trandafir dolofan şi cam bosumflat, iar semenului său Sisif i-ar face nişte complimente bune pentru spulberatul galbenei pulberi a absurdei uitări. Cu Godot ar fi vesel şi salvator! Ce cirac, dom’le! Ce fantezie bar-ocă  (noţiunea nu vine de la înălţimile arhitecturii sofisticate, ci de la sordidele bar-uri din demisoluri unde, uneori, precum circarii, Godot stă agăţat cu capul în jos, ca să-i vină mintea la cap, spre a nu uita că este! că este! că este aşteptat!... Odată, privind în afară prin geamul unui asemenea local, trandafirul dolofan şi cam bosumflat pe care i-l dăruise Godot îndrăzni să se îndrăgostească de roza ce i se arătase ca o infantă a grădinii, începând a-i striga nişte lucruri foarte lirice şi destul de frumos-absurde: „Roză, tu, infantă a grădinii! – doar acest nume graseiat venind din ţara lui Garcia Lorca mi se pare că te prinde în toată splendoarea-ţi, infantă a Soarelui şi Lunii zămislită în rozul zorilor când aste două himere luminoase se despart pe căile cereşti, floare născută din flori – mai striga liric Trandafirul către Trandafiră, alias Roză – infantă a dragostei, roză dolofană ca obrajii copilului ce cântă dintr-un flaut ce nu e decât propria ta tulpină!” strigă acel trandafir, după care căzu în leşin, veştezindu-se...).

Dar, vede-se, nevăzutul Godot este un fel de Ahile pe care l-a întrecut broasca ţestoasă. Sisifa chiar aşa şi zice:

– Sisife, ai remarcat că, în egală măsură, Ahile e, concomitent, nume masculin şi nume feminin, motiv din care nu mai ştiu dacă el se potriveşte renumitului atlet atenian sau broaştei ţestoase, sau lui Godot, sau neabsurdei mele semene Isolda care i-a oferit cu atâta generozitate lui Tristan solda de sentimentalisme. Adică, Ahile e un nume şovăitor ca toate numele ambigene şi tocmai din această cauză broasca ţestoasă l-a întrecut pe Godot care nu mai vine, nu mai vine...           – Absurd, îi răspunde Sisif. Nu vine nici ţestoasa care, de obicei, îmi trezeşte o foarte neplăcută uimire ce mă loveşte, brusc, în plin creier.

– Da, am observat că nu mai eşti în apele tale care, pare-se, cu revărsarea lor ţi-au luat şi ţi-au dus aiurea şi scaunul de la cap, îi răspunde doamna Sisifa, după care, mută, mai mută două scaune exact în locul altor două scaune.                                                                                  

În mijlocul patrupedelor de lemn, Sisifa pare un fel de Giselle înconjurată de mortuara horă de năluci, când umblă lent-aiurită şi spune elegii despre maci: „În lanul de grâu, în umbra stâncilor sau peste curgerea apei – oriunde vă este dat a vă scutura, roşii petale de maci, totuna şi inima mea, amfora ei fierbinte voi rânduri-rânduri o umpleţi...” Tristă făptură nefericita Giselle, dar şi mai nefericită – trista Sisifa... De atâta tristeţe ar putea deveni sfântă...

Dar, parcă inoportun şi acut absurd, Sisif îi atrage precaut atenţia:

– Fii cu băgare de seamă; răspândeşte cuvinte, însă fără a ventila zvonuri. Ca în teatrul

absurdului... Pentru că piesa poate fi intitulată cu egal efect „Scaunele” sau „Cuvintele”...                    

– Să răspândesc numai cuvinte? întreabă doamna.                                                                                                               

– Numai. Cuvinte pure, neutre. Pentru că simţământul e un lacăt, iar gândul pare să-i fie de cheie falsă şi asta se întâmplă numai şi numai din cauza cuvintelor ce vor să aibă sens, pretinzând a ventila zvonuri de sentimente şi cugetări. Fii precaută...                             

– Dacă nu vine cât de curând Godot, mă tem că n-o să rezist şi o să-mi slăbească foarte grav atenţia.

– Ia-te şi tu cu ceva, zice Sisif, în timp ce se apropie de geamul întunecat prin care vede feeria nopţii, mai bine zis – nefericita feerie a nopţii  în care se vădeşte clar asemănarea dintre luna sângerie şi butucul măcelarului.                                                                                                                     – Cu ce altceva să mă iau? întreabă derutat Sisifa.                                          

– Să zicem, pentru a-ţi abate atenţia de la neprielnicele emoţii ale momentului, imaginează-ţi o felie de lămâie aurind ca semiluna pe cerul gurii tale, spune moş Sisif, privind fix la luna ce seamănă cu butucul măcelarului.                                                                                               

– Dacă nu vine cât de curând Godot, n-o să rezist, suspină Sisifa, îndreptându-se şi ea spre geamul întunecat după care luna seamănă cu...                    

– Godot nu e decât un măcelar! Un măcelar! strigă moş Sisif, privind spre luna sângerie.         – Aşa mă gândeam şi eu, însă mă temeam să o spun: Godot e un măcelar! îl susţine Sisifa-bătrâna, izbucnind într-un plâns sfâşietor, însă abia-abia auzit, ca un final de recviem tremurat tot mai stins pe struna subţire, până redevine tăcere, linişte, silenţiu, pst, mutism, ş-ş-ş-ş.a.m.d.                      

Între spetezele scaunelor, ca între paranteze, stau Sisif şi Sisifa. Resemnaţi, încovoiaţi din spate. Parantezele coloanelor vertebrale...

BALERINA CHEALĂ

Balerina cheală pleacă din nou la Paris unde, zice, pe la ore lascive dinspre zori, cântă fermecător cocoşul galic şi confratele său pigallic, întrerupând magia ironică a vreunui amant mefistofelic care şi-ar fi tot făcut de cap până să ajungă el însuşi un cap de pod al obrăzniciei suburbane. Hors d’ici canaille!

Artisticeşte machiată, de o adolescenţă râncedă, balerina cheală va evolua în spectacolul „Pepi Cioraplung” exact pe scenele pe care s-a produs şi celebra cântăreaţă cheală care şi-a tot amânat cântatul până în clipa în care vitriolul din fiolă o violă definitiv. Dar să lăsăm asta...

Prin urmare, balerina noastră cu gura marmeladie de la tic-tac, ruj sau altceva, ceea ce te făcea să i te adresezi cu: „Ah, madam! sau orice alta vei fi de gen feminin cu buzele de culoarea vişinei putrede etcetera”, balerina sub fardul căreia frumuseţea este discutabilă ca Premiul Nobel pleacă din nou la Paris, cuprinsă de netrecătoarea-i efuziune de iubire cu flancurile largi, bazată pe teoria relativităţii amorului a lui Don Einstein (la timpul său amant cam încruntat, cu chip oarecum ermetic) cu formulele căruia îi pune la punct pe anumiţi muşchetari (mai mişcă!) bătrâiori – virtuoşi ai tinereţilor prelungite în vicii lejere despre care – de ce să ascundem? – sporovăieşte în jargon elegant lumea bună care o tratează cu o părere foarte mişto pe balerina noastră –, despre ea păreri proaste are doar vreun conaţional oarecare ce exclamă indiscret la spectacol, după spectacol şi după altceva: „Ah, pipiţa ei de ibovnică şuie ce îţi joacă feste, fese şi fuste!” Iar un co-etnic de-al nostru, mai săltat în „cultoliteratură”, îi trimisese un bileţel cu un distih cam jignitor: „Folle coquette qui te fies/ Aux charmes que tu vérifies”, ca şi cum ea n-ar fi cunoscut franceza – bădăran, insidiosul! –, alăturându-i şi traducerea românească: „Şuie cochetă ce te încrezi/ În farmece dacă le vezi”, mai punând între paranteze, extrapoetic, remarca: „La paştele cailor!”. Dobitoc, ce mai!

Oricum, în ciuda necazurilor de orice fel, balerina pleacă din nou la Paris, noutate ce are importanţă continentală: înseamnă că etnia noastră alimentează în continuare arta, astfel că, maestre Ionesco, vă puteţi odihni în pace pe veci, fiind sigur că, drept componente ale absurdului, teatrul No, arca lui Noe, avionul lui Para-Noe, parţial biografia lui Poe, eucaliptul, eucalipsa, apocalipsa, Calipso şi Europa pot conta pe noi (!).

O ECUAŢIE

De undeva din inima celor 1,5 milioane de kilometri pătraţi ai Mongoliei, Miky îmi expediase o carte poştală. Din câte pot încăpea, scrise, pe reversul unei ilustrate, eram informat că peste o zi-două ilustrul meu amic îmi va trimite o scrisoare în care o să-mi expună anumite lucruri importante.

Într-adevăr, peste o săptămână citeam respectivul răvaş. Miky, compozitor prin vocaţie dublată de o irezistibilă pasiune pentru călătorii, mi se confesa că acolo, în depărtatele tărâmuri ale stepelor nesfârşite, îi venise obsedantul gând să compună un marş oarecum hazliu despre „pretutindeni răspândita infanterie a turiştilor (Lumii!)”, propunându-mi să încerc a încropi un text pentru viitoarea operă de drumeţie. Mi se păruse demnă de atenţie remarca pe care o făcuse Miky conform căreia turiştii n-ar fi decât nişte infanterişti ai ruinelor rămase în urma adevăraţilor pedestraşi ai diverselor epoci războinice. Mi se mai sugera şi următorul detaliu: „În text ar fi bine să pomeneşti şi despre infanteria turistică ce trece prin ţara marii cavalerii, ajungând până la marginea-margine a Pustiului Gobi”.

Peste alte câteva zile, Miky îmi scria că deja pusese talpa „pe haturile nisipoase ale Marelui Pustiu, unde prind a se înşirui contururi de dune precum o mulţime de cadavre de cămile cocoşate”.

Zău! avea pană! Şi gând! Chiar idei filozofice, aş zice, dacă e să ne referim fie doar la această concluzie la care ajunsese amicul: „Însă problema e următoarea: cum să compunem noi un marş care să se încheie cu pierzania şirurilor de caravane dacă, în fond, moartea nu este decât o soluţie care nu răspunde şi nu corespunde niciunei probleme?”

Abia mai târziu aveam să-mi dau seama că sumbra idee despre moartea care nu reprezintă soluţia vreunei probleme îi veni lui Miky ca o presimţire a tragicului deznodământ al propriei sale vieţi. Pentru că la scurt timp după aceea prietenul meu se prăpădise undeva în necuprinsele tărâmuri extrem-asiatice. Rătăcindu-se de grupul turistic din care făcea parte, Miky se pomenise ostatecul cine ştie cărui trib de nomazi, ca să nu le zicem semisălbatici.

Eu presupun că mai curând în chip de jertfă decât din intenţie de asasinat păgân avusese Miky acel crunt deznodământ al existenţei. Mai marele acelui trib îl condamnase la moarte (sau jertfă?) prin sfâşierea trupului de către patru cămile.

...Însă nomazii se pomeniseră că au, de tot, doar trei cămile.

...Un braţ al lui Miky a fost legat de o motocicletă Toyota destul de răblăgită, detaliu care, probabil, n-ar trebui să conteze când este vorba de o crimă săvârşită cu atâta bestialitate. Apoi cămilarii dădură bici cămilelor, motociclistul demară brusc şi, în momentul următor, forţele celor trei cămile de culoarea pustiului şi ale motocicletei de culoarea Japoniei îl decimară pe bunul şi talentatul meu prieten Miky Theodoriu.

Astfel, în acea clipă fatală se unirseă înde ele, implicit şi complice, era de până la Christos cu Epoca de după Marele Suferind, inclusiv cu era noastră postmodernă, respectiva complicitate alcătuind ecuaţia care se transcrie precum urmează: P. Chr. + d. Chr. + XX =  www.microsoft.mail.com.etc.............?.................?....................?................?...