...sau câte poeme scrie un autor într-o oră, într-o zi...
Când constatam că Nichita Stănescu scrisese,
dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînţeles, unele dintre ele nefiind
decât texte de aproximaţii licrico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi,
însă, după ce am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa
de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă Stănescu nu pare decât un
prunculeţ nevinovat, care abia gângureşte în comparaţie cu… cvasi-semi-premergătorul
său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin
Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1 234 de poeme! Le întreţinea, le
clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă
poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de
poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul
dintre poeţii ruşi importanţi şi poate concura cu brio cu Stănescu şi încă nu
se ştie cine ar ieşi învingător. Cu toate că în literatură „competiţia” ţine de
absurd şi de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o
are scriitorul, iar plămada personalităţilor e totdeauna alta, diferită de la
poet la poet, incomparabilă.
Viteza de elaborare literare, în speţă – poetică a
fost motiv de discuţie încă din antichitate. Astfel, poetul satiric roman
Lucilius scria extrem de alert, cineva dintre contemporani spunând că respectivul
autor era în stare să dicteze cam 200 de versuri într-o singură oră, ba mai
mult – făcea asta... stând într-un picior. De unde şi maxima Stante pede (Stând în picioare),
derivată din singularul Stans pede in uno
(Stând într-un picior), pe care o utilizase Horaţiu în prima sa „Satiră”,
referindu-se chiar la isprava de campion în versificaţie a lui Lucilius.
Geoge Coşbuc, însă, pare să dezavueze nu că
metoda, ci „productivitatea”, randamentul versificator obţinut în timp ce vreun
autor stă, bineînţeles – figurat vorbind, într-un picior, pentru ca, în finalul
„Sonetului”, din care extrag exemplul, părând să fie aliatul lui Lucilius („Eu
sute de sonete-ţi fac de-acum”):
„Şi şterg mereu şi şterg şi
merge-ncet.
Opt versuri le-am făcut! aşa cu gluma,
Dar stante pede iată mai un vers,
O, de-aş găsi acum o rimă-numa;
Dar stante pede iată mai un vers,
O, de-aş găsi acum o rimă-numa;
Dar haid! şi fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ţi fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbiţaţi prin univers”.
Eu sute de sonete-ţi fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbiţaţi prin univers”.
Pare-se chiar în
ultimul său interviu rostit pe pământ (Probabil, este intervievat şi acolo,
unde a ajuns după…), Mircea Ivănescu se referea la americanul Merrill Moore
care „…era un model pentru mine, pentru că îşi compunea poeziile la chestiunea
aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în maşină, în timp ce conducea,
şi se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de
sonete. Scria în proporţie de cinşpe pe zi, exact aşa cum le povestea, şi avea
acasă la el un fel de garaj în care ţinea aceste o sută douăzeci de mii de
texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că…”
Cine ştie, poate e
chiar cazul să ne închipuim că…
Ma bucur ca pot introduce aici un comentariu,ca nu e nevoie sa fie public.Cunosc poeti de ambele extreme:care scriu elaborat si considera ca fiecare vers ii reflecta ca personalitate,apoi este presiunea psihologica a ceea ce ramane(tiparit).Cei extrem de prolifici sunt poeti cu o creativitate accelerata de procese cerebrale stimulate,cu personalitate usor sau chiar exagerat maniacal.Nu pot exista fara productivitate,deoarece le defineste valoarea umana.
RăspundețiȘtergere