DOAMNELE AVANGARDEI ŞI DRAGOSTEA

De câţiva ani, elaborez o amplă antologie de poezie, intitulată „Doamnele avangardei ruse”. Cine ar fi ele? Unele – poete mari, altele – foarte bune, celelalte – doar interesante, însă toate demne de atenţia cititorului de peste timpuri: Elena Guro (1877–1913), Sofia Parnok (1885–1933), Olga Rozanova (1886–1918), Ceribunia de Gabriak (1887–1928), Maria Moravskaia (1890–1947), Anna Ahmatova (1889–1966), Klara Arseneva (1889–1972), Elizaveta  Polonskaia (1890–1969), Vera Inber (1890–1972), Anna  Radlova (1891–1949), Maria Şkapskaia (1891–1952), Marina Ţvetaeva (1892–1941), Nina Habias (1892–1943?), Tatiana Veciorka (1892–1965), Irina Odoevţeva (1901–1990), Nadejda Rîkova (1901–1996)… – şi alte, alte nume.

Însă iată că veni o întrebare, care m-a (a)dus spre subiectul prezent: „Găsim în avangarda rusească tema dragostei?”

Banal răspunzând, dragostea e pretutindeni, inclusiv în… ariergardă (până în adâncă antichitate izvoditoare de primi fiori lirici în lume), dar şi în avangardă, de unde transgresează postmodernismul spre orizonturile spirituale/ sentimentale ale epocilor ce au a veni. Exact în spiritul unui distih al lui Nichita Stănescu: „Dulcea mea antichitate/  Dintr-un secol viitor”.

Dar ce ai putea spune despre dragostea avangardistelor, condiţionat de a te rezuma la cca 7 mii de semne tipografice?

Primo: ar fi dragostea reflectată în opera lor şi care ar necesita elaborarea unor tomuri întregi de evaluări axiologice. Să ne gândim, „limitându-ne”, fie doar şi la creaţia Annei Ahmatova, cea a Marinei Ţvetaeva, în care Eros e în domeniile sale cam peste fiecare 2-3 pagini de carte. Am putea cita sute, mii de versuri definitorii, iconice (ca să ne amintim de distihul lui Mircea Dinescu: „Mai ştii cum te strigam pe-atunci/ icoană cu picioare lungi?…”) din poemele acestor mari poete. Iar un branşament al temei l-ar constitui implicaţiile, ba, uneori… imprecaţiile (!), erotice şi de creaţie, radical-nonconformiste ale Ninei Habias căreia, împreună cu concubinul sau, poate, soţul ei (pe atunci bolşevicii încă nu înregistrau oficial căsătoriile, iar bisericii i se retrăsese acest drept) Ivan Gruzinov, li se intentează un dur proces literar şi de conştiinţă, ambii fiind excluşi din Uniunea Poeţilor Ruşi, apoi, deja de un tribunal sadea (şi sadic!), fiind condamnaţi să facă şi ceva închisoare. Ceea ce scriau ei, dezinhibat, despre manifestările erotice sfida tabieturile, ipocrizia mic-burgheză, dar şi pe cea bolşevică, revoluţionând atitudinile în bulversatul, înnoitorul, dar şi dramaticul început de secul XX. Iar în vecinătatea acestor „abateri” netradiţionaliste se întâmplă chiar dragostea… netradiţională (cum se spune astăzi); se întâmplă romanul dintre Marina Ţvetaeva şi o altă poetă importantă, Sofia Parnok, roman „trădat” şi în multe poeme ale primei dintre ele. (Iată un exemplu savuros-vibrant: „– Lasă-te ispitită!/ Atinge-ţi buzele, gustă!/ Nu în sus,/ Ci în adânc.../ Cu buzele mângâie!/ Porumbiţo! Prietenă!/ Gustă!/ Lasă-te ispitită!/ Bea!/ Pentru toate patimile –/ Caimac,/ Pentru toate veştile –/ Tihnă./ – Prietenă! –/ Învredniceşte-mă./ Întredeschide buzele,/ Marginea cupei ornate/ O ia –/ Soarbe,/ Înghite… –/ O, prietenă! Nu mă judeca!/ Lasă-te ispitită!”)

Secundo (pentru a lua un aspect mai „restrâns”): în genere, doamnele avangardei au fost nefericite în dragoste, nedreptăţite în destin…

În 1910, Anna Ahmatova se cunună cu poetul, fondator şi magistru al akmeismului, Nikolai Gumiliov, călătoria de nuntă făcându-şi-o la Paris. Peste doi ani, tinerii soţi vizitează din nou Oraşul luminilor, unde poeta îl cunoaşte pe Amadeo Modigliani, acesta, în şedinţe de… taină, intimitate, făcându-i 16 portrete, inclusiv nuduri, din care s-a păstrat doar unul, celelalte pierzându-se într-un incendiu (de altfel, „umbra” Ahmatovei este recunoscută în circa 150 de lucrări ale pictorului). Relaţiile lor sunt învăluite de suflul legendei, de presupuneri de tot genul. Din cauza soţiei, N. Gumiliov chiar avu un conflict cu Modigliani. Urmează divorţul, foştii soţi rămânând oarecât în relaţii civilizate graţie fiului lor Lev. Apoi Gumiliov avea să fie împuşcat de bolşevici (august 1921), mai târziu fiul condamnat şi el la moarte, pedeapsa fiindu-i însă comutată cu detenţia în Gulag. Mama îi scrie demersuri de îndurare direct lui Stalin. Tot atunci, Ahmatovei îi fusese arestat şi cel de-al treilea soţ, N. Punin, din fericire – eliberat. Însă destinele lor, al mamei şi al fiului, aveau să rămână încă mulţi ani în neagra zodie a nedreptăţii, a cruzimii. (Vă amintiţi de cutremurătorul „Recviem” ahmatovian?...)

În 1912, Marina Ţvetaeva se căsătoreşte cu Serghei Efron, acesta având a lupta în unităţile albgardiste, mai apoi emigrând (în exil, e bănuit că ar fi colaborat cu NKVD-ul). Marina Ţvetaeva se expatriază şi ea: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, revine în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, Efron fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să petreacă 16 ani. (Cea de a doua fiică, Irina, moare într-o casă de copii, în 1920, la vârsta de 3 ani…). Când începe războiul, poeta se evacuează la Elabuga, Tatarstan. Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 16 şi 11 ani mai înainte, o făcuseră marii ei colegi – Esenin şi Maiakovski.

Cerubina de Gabriak a fost numele unei poetesă-enigmă. Multă vreme, o mistificaţie (benefică!) a Elizavetei Dmitrieva care, cu pseudonimul în cauză, publica versuri cu caracter de spovedanie, de o mistică... mondenă ce avea să fie (re)considerată, pe bună dreptate, ca una dintre figurile remarcabile ale „veacului de argint” rusesc, părtaşă la înnoirea prozodiei trans-simboliste. A fost o fiinţă bolnăvicioasă, de la 6 la 17 ani aproape continuu ţintuită la pat de o tuberculoză osoasă şi pulmonară. În chinurile suferinţei, visa să ajungă o sfântă.  Însă se regăsea (se dorea a fi) şi în chipul mito-pământean al lui Don Quijote, dar şi în cel amoro-teluric al Dulcineei, de unde şi temeritatea anumitor inflexiuni metaforice moderne. În pofida suferinţelor fizice, a fost protagonista unor romane amoroase, în primul rând cu unii colegi, doi dintre care, Nikolai Gumiliov şi Maksimilian Voloşin, din cauza ei se şi duelaseră, din fericire – fără urmări letale. În anul 1926, la editura moscovită „Nod”, fusese pregătită pentru tipar cartea Elizavetei Dmitrieva „Iarba neagră”, însă în acelaşi ani bolşevismul îşi înteţeşte represaliile. Casa familiei Dmitriev este percheziţionată, sunt confiscate întreaga bibliotecă şi arhivă, iar Cerubina de Gabriak, alias Elizaveta Dmitrieva, este exilată în Taşkent/ Uzbekistan. Ea continuă să scrie versuri inspirate de o acută suferinţă mistică, de singurătate, de dorul de Petersburgul natal, pe care aşa şi nu l-a mai revăzut, murind în exil. Ca şi în cazul altor poetese cu un destin tragic, Marina Ţvetaeva, Nina Habias, mormântului său i s-a pierdut urma.

În acest context al nenorocirilor se înscrie şi destinul Nadejdei Volpin care, în 1920, aderă la grupul imagiştilor, unde îl cunoaşte pe Serghei Esenin, cu care se împrieteneşte, se căsătoreşte. În 1924, după ce se desparte de celebrul poet, li se naşte fiul Aleks S. Esenin-Volpin, mai apoi – matematician, disident sovietic, închis la psihiatrie, din 1972 – cetăţean american…

A fost nedreptăţită de Pronie şi Elena Guro, care avea să trăiască doar 36 de ani. Poetă, prozatoare şi pictoriţă de o deosebită delicateţe a sentimentului şi expresiei, ea s-a aflat printre cei mai activi promotori ai avangardei. A fondat „Uniunea tineretului” – societate  a artiştilor plastici care a activat în perioada 1909–1913. Mihail Matiuşin, eminent pictor şi teoretician al artelor, scria că Elena Guro „a fost cimentul asociaţiei futuriştilor”.

…Însă deja semaforul e pe portocaliu: Atenţie! Ţine cont de cele 7 mii de semne! Iar până aici nu am reuşit decât să mă refer, sumar, la unele exemple din prima linie de subiect pe care mi-am propus-o. Dragostea în destinele doamnelor avangardei. Pentru că dragostea abordată, reflectată în creaţia lor ar necesita tomuri întregi, spuneam. Astfel că, spre final, s-ar cere (…compensator…) fie şi doar câteva referinţe la aportul doamnelor avangardei la evoluţia poeziei ruse, dar şi universale, în genere. Nu toate poetele importante ale „secolului de argint” au mers pe căile radicalismului manifest, dar pe cele ale modificărilor… „genetice” ale poeticităţii – da. Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, Anna Ahmatova elaborează un discurs ce se apropie de oralitate, fiind subordonat sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate ale simbolismului, Ahmatova este printre protagoniştii akmeismului, orientare artistică care a trasat una primele căi de acces spre avangardism, în avangardism.

Iar exemplul Marinei Ţvetaeva vine ca un adevărat corolar în unul din posibilele finaluri de microeseuri, precum este şi acesta.

În internetul rusesc, excepţionalul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau chiar… enervante: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), apoi akmeiştii, imagiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Liren’”, „Sindicatul futuriştilor”, „Compania 41⁰” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breasla poeţilor”...). Ne putem întreba: de ce tocmai (această... lume) pe un site dedicate unei poete care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea implicată în efervescenţa fenomenologiei avangardiste? Răspunsul e simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/ reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare a creaţiei ei – uneia din cele mai mari poete a lumii.

…Concomitent, generozitatea creaţiei ţvetaeviene exemplare şi consecinţele ei benefice constituie un omagiu adus tuturor doamnelor avangardismului.

ACUM 27 DE ANI, NE-A PĂRĂSIT PRIETENUL ŞI COLEGUL NICOLAE VIERU...

În 1977, o parte din colegii din redacţia ziarului "Tinerimea Moldovei". De la stânga la dreapta, sus: Ion Şcerbina, Nicolae Vieru, Valeriu Rogozencu, dl Alexandru-paginatorul, Leo Butnaru, Ioanichie Stadnicov; primul rând - Pavel Cristea, redactorul-şef, dna Maria, şefa secţiei scrisori.

DEVREME...

Carnea i se întoarse în pământ, sângele în apă, răsuflarea în vânt, lumina din ochiul stâng în Lună, lumina din ochiul drept în Soare, mesajul cunoscut în tărâmul murmurelor.

                                                                                   Ioan Petru Culianu

Ne‑a părăsit, însingurându‑ne şi mai mult, un prieten minunat, confratele Nicolae Vieru (1947–1995) sau chiar fratele nostru Enkidu cu care unii dintre noi au vânat leii himerelor şi ai iluziilor, cu care, la nenumărate şi nu prea încrâncenate partide de şah, am consemnat iroselile sau izbânzile deşertăciunilor. Rânduind ibricul cu cafea, ne adunam dimpreună solitudinile, pentru a le face astfel mai suportabile fiecare pe a sa.

Ne‑a părăsit şi ne‑a însingurat minunatul prieten cu care, ca ieri (acest ultim Ieri fiind ziua de 2 martie din primăvara anului 1995), Logosul, ca spirit întrupat de Divinitate, ne mai făcea încă dimpreună părtaşi ai făgăduinţelor întru dezvăluire de tainică entropie ce ar putea să ne fie oferită şi în întâmpinarea căreia trebuia să ieşim şi noi prin strădanie de îngrijire a harului, prin osteneală de înfăţişare lumii a acelor revelaţii, câte şi cum ar fi fost să le avem... Ne‑a părăsit, ne‑a însingurat, lăsând pe masa lui de lucru una din dureroasele sale frământări, pe care a intitulat‑o: Absurdul şi literatura...

* * *

           

În acea nefericită şi nenorocitoare dimineaţă de 3 martie stăteam copleşit de nedumerire în biroul lui Nicolae, în acea cameră spaţioasă a apartamentului unde, la filtre şi filtre de cafea, am tot filtrat veninurile existenţei, el – de un scepticism lucid, calm, abătut, eu de un oarecare altfel de pironism, ce îmi era din când în când „fisurat” de scurte efuziuni de optimism şi speranţe de mai bine. Din când în când, mă apropiam de masa lui de scris, „inventariind” vizual ibricul cu încă ceva cafea în el, pachetele de ţigări, bricheta, pixurile..., toate plasate ca într‑un şah al hazardului printre cărţi de Albert Camus: Caiete‑le, Străinul, Împărăţia şi exilul, Eseuri‑le... Curând, sosiseră şi colegii Vladimir Beşleagă, naşul literar al lui Nicolae Vieru, şi Valeriu Babansky, unul dintre nu prea numeroşii, dar devotaţii săi prieteni. „Ce o fi acolo, vreun început de proză?” întrebă dl Beşleagă, arătând doar cu privirea spre filele de manuscris de pe birou. Mă apropii şi le cercetez. Deasupra topului de hârtie se afla pagina 13 a unui manuscris neterminat. Ultimul rând, ajuns cam la sfertul al treilea al filei, este luat din Caiete‑le lui Camus: „Sunt un om mediu plus o experienţă”. De sub topul celor 12 file o extrag pe prima, care conţine şi titlul manuscrisului: Absurdul şi literatura.

Absurdul şi literatura... (Sună ca o avertizare, nu?) (Existenţialismul camusian şi cel prutonistrean... Arvuna speranţelor, dar poate a iluziilor sau, posibil, arvuna zădărniciei pe care nu dorim sau, pur şi simplu, nu avem curajul să o recunoaştem ca posibil final al orândei noastre jertfite cuvintelor. Absurdul, literatura şi existenţa... (Sună ca o prevenţie, nu?) Şi nişte autori încă relativ tineri care să înţeleagă nici la 50 de ani împliniţi că, până la urmă, rând pe rând, destinul suprem îi împinge (şi pe ei) în singura întunecime de temut, dar în care, de fapt, nu mai există nici teamă, deoarece, rând pe rând, nu mai existăm noi, cei izbiţi în hăul omniprezent al neantului.

Absurdul şi (nu numai) literatura...

*   *   *

           

Ba nu, nu Absurdul şi literatura a fost ultimul manuscris al confratelui nostru. Mai exact spus, a fost unul din ultimele, deoarece alături de aceste glose la opera camusiană se mai afla un text ce poartă titlul Efectele mioritismului (2). Una din puţinele fraze pe care reuşise să le scrie Nicolae aici e următoarea: Opriţi‑vă, oameni buni! În revista Quo vadis? colegul nostru publicase anumite reflecţii ce purtau acelaşi titlu, articolul respectiv fiind retipărit şi de o revistă românească editată în Statele Unite ale Americii.

Se întâmpla că, uneori, chiar pe o durată de 2–3 ani, Nicolae să nu publice nimic. Nu trecea atât prin crize de creaţie, cât prin chinuitoare decepţii existenţiale. Apoi, brusc, se relansa în impulsiva sa pasiune de jurnalist. Iarna trecută se dovedi a fi pentru el tocmai perioada în care a căutat şi a aflat multe momente de incandescenţă şi spontaneitate în confesiune, momente din care un fel de gen gazetăresc, plasat între articolul frust, eseu şi proză, se descojea, devenind act de creaţie. În ultimele luni, a publicat frecvent în revistele Basarabia, Contrafort, Quo vadis?. La unele din ele, ca şi la revista Moldova, depusese materiale în avans.

Ca în răstimpurile cele mai propice harului său, ajuns la pârgă doveditoare de profesionalism, în iarna trecută Nicolae Vieru reuşise să obţină (de la sine însuşi) putinţa de mobilizare întru meditaţie, cumpănire, descumpănire, înflăcărare, potolire – toate puse în serviciul scrisului. Era ostenitorul exemplar îngăduit şi miluit de limba şi conştiinţa română să le fie slujitor şi ca atitudine civică, şi ca îndeletnicire prin care îşi câştiga modesta soldă, dar, mai presus de ea, – molcuma satisfacţie a datoriei împlinite.

*   *  *

Albert Camus a fost unul din autorii săi preferaţi, dimpreună cu Faulkner, Hesse, Thomas Mann, Dostoievski... Brusc, acolo, în biroul confratelui nostru, mă străfulgeră gândul că el, Nicolae Vieru, a trăit, exact ca şi marele prozator francez, doar 47 de ani. Ambii sunt născuţi în prima săptămână a lunii noiembrie, unul în a 4‑a, altul în a 7‑a zi. Alăturate, acest 4 şi acest 7 dau nefasta cifră la care s‑au curmat anii lor încă tineri: 47. Evident, nu fac şi paralele de situare valorică, nu le pun în balanţă scrisul. Camus este uriaş ca prozator şi filosof, însă în preajma umbrei sale poţi avea curajul de a constata că Nicolae Vieru este cu adevărat un prozator interesant, ajuns partener egal oamenilor evoluaţi în ale artei, culturii şi inteligenţei.

De ce recitea mereu Străinul, Exilul şi împărăţia, Mitul lui Sisif? Posibil şi din motivul că descurcarea lui prin toate ale destinului, în special în primele tinereţi, a fost, uneori, camusian de frământată şi neclară, ruinătoare de entuziasm şi de ocazională bucurie. Unii dintre prieteni şi colegi ştiu că junele Nicolae Vieru ajungea câteodată la deznodăminte dramatice, sfâşiate ca de nişte ţipete de pescăruş de pe un ţărm furat, ca Euxinul basarabean... (Nu este exclus că, dacă Nicolae ar fi citit ultima frază, proptită în deschiderea acestei paranteze, ar fi folosit o fină infuzie de ironie sau autoironie. Zicând asta, e cazul, cred, să ne amintim că amicul nostru uneori izbucnea într‑un hohot de râs eclatant, sonor, limpede şi deschis, precum al unui învingător binevoitor.)

*   *   *

În dimineaţa zilei când prietenul nostru avea să plece la cele eterne, ne aflam în acelaşi spaţiu de muncă, singurătate şi sacramentală intimitate a frământărilor prin care trecea tăcutul nostru confrate; ne aflam acolo cu aceiaşi colegi Vladimir Beşleagă şi Valeriu Babansky. Dintr‑o dată, răsună un pocnet sec, reprodus de două difuzoare, două boxe, plasate sus, pe rafturile bibliotecii. Cu absolută uimire constatăm că, brusc, ca de la sine, se pusese în mişcare discul picupului. Să fi stat picupul în priză încă de vineri‑seară până în acea dimineaţă de duminică? Ce muzică a ascultat pentru ultima oară interiorizatul nostru coleg?  Era discul cu 8 fugi şi preludii de Bach...

*   *   *

La unul din balcoanele apartamentului – calupuri din metal tipografic. Valeriu ne spune că acele câteva kilograme de metal lui Nicolae i le adusese Boris Covaci, redactorul tehnic al revistei Basarabia. Prietenul nostru vroia să‑şi pună în bună ordine lansetele, undiţele, să le prindă greutăţi. Pescar pasionat şi incoruptibil (pentru alte îndeletniciri tip hobby), Nicolae a petrecut noian de vremuri pe malurile Căinarului molcom căinător acolo, lângă Bezenii săi de baştină. În adânci şi îndârjite singurătăţi, a vegheat vremuri şi vremuri pe maluri de râuri, lacuri, simple iazuri sau felurite bălţi. Şi, dacă una din cărţile sale poartă titlul Omul din oglindă, sunt sigur că acest roman, ca şi cel intitulat Râul şi frunza, au fost concepute, meditate, gestate în faţa oglinzilor apelor, care numai ele îl puteau răpi din biblioteca din biroul său, din cosmicitatea muzicii marilor compozitori ai lumii. Nicolae Vieru a fost unul din insaţiabilii melomani ai aşa‑zisei muzici serioase.

*   *   *

De repetate ori, ca într‑un dublu act autodevorator, singurătatea îi hrănea neliniştile şi incertitudinile, iar neliniştile şi incertitudinile îi hrăneau, la rândul lor, singurătatea. Muzica şi lecturile reuşeau să‑l scoată din atare transe, trecându‑l în alte registre sufleteşti, diversificându‑i, în cvasi‑taină, existenţa. Faţă de existenţa altor colegi, existenţa lui sugera vagi pale de mister şi neordinar, creându‑ţi impresia că persoana sa, a scriitorului Nicolae Vieru, discretă şi ne‑expusă lumii, avea un contur abia tangibil. Şi eu cred că, de s‑ar întâmpla să revină ca prin minune printre noi, Nicolae nu s‑ar supăra, dacă cineva, cu vocea de peste decenii a marelui sonetist Mihai Codreanu, i‑ar spune că (şi el) e un „visător haotic” care, când scrie, se trezeşte „din somnul său hipnotic”.

*   *   *

În clipe de restrişte existenţială, Nicolae găsea înţelegere şi consolare şi în familia dnei Rozalia Pelerman, stilizatorul materialelor noastre de început, pe care, acum un sfert de secol, le publicam în ziarul Tinerimea Moldovei. O săptămână până la fatalul deznodământ, Nicolae fusese pe la dna Rozalia, bău o cafea, discutară ce discutară, ca la plecare să‑i spună venerabilei sale amfitrioane că el a venit să‑şi ia rămas-bun, pentru că foarte curând... va muri!

La 47 de ani o atare presimţire?... Oricum, mitul povesteşte că prietenul Enkidu, cu care unii dintre noi au vânat leii himerelor, după o victorie decisivă, zăcu de o boală ciudată 12 zile, tulburat de vise oraculare care‑i prevesteau moartea...

*   *   *

În duminica în care corpul colegului nostru fusese depus la Uniunea Scriitorilor, de unde el, Nicolae Vieru, cel trecut din realitatea fizică în realitatea spiritului şi a amintirilor, avea să plece creştineşte spre Împăratul Veacurilor, mi‑am dat seama că şi aşa‑numita noastră generaţie a ajuns la jalonări existenţiale când nu mai are timpul de partea ei. Precum ar fi zis un poet francez, pentru fiecare dintre noi moartea nu mai este ceva care îl priveşte doar pe altcineva... După speranţe şi iremediabile iluzii, la diverse etape de avansare a lor, intervine absurdul sau accidentalul, care spulberă orice posibilitate de încropire a unei... matematici a destinului.

Avem tragice motive să fim neconsolat de trişti...

L.B. martie 1995

O POETĂ "DE AZI" DE ACUM... 100 DE ANI

    

                                                            PETERSBURG

                                      
                                      Parcă nişte dulăi lăcuiţi pe bulevarde amuşină auto-„Benz”-uri

clănţănesc crenelurile pridvoarelor.

Uniform cu miniu sunt vopsite toate frontoanele palatelor

în fonta grilajelor ascunse-s toate vilele morţilor şi viilor oamenii – asemeni sfincşilor – la faţă – ruşi ar fi iar la trup – nemţi...

Precum fantomele înverzitelor mlaştini inflamante

cinovnicii aristocraţii cu pielea de roquefort

se târăsc în timp obscur-întunecat

şi hohotind convulsiv privesc apusul soarelui.

Iubim Petersburgul. Cât de curând

vom intra în sticla şi oţelul gărilor deformate de ploaie

unde-n piatră-i liniat prelungul bulevard Nevski

unde Petru-i aruncat din şa de calul cabrat

unde împărăteasa Ekaterina cu postamentul

îşi strivi favoriţii şi imperialii vulturi.

*      *      *

În inelul de brocard

Al sumarei rochii

Va trece deşteapta

Şobolăneasă cu nas lung.

Priviţi!

Pufăind rotocoalele liliachii

Ale aromatelor ţigări,

După respectabila coadă aleargă

Fracurile de fontă

Şi frizuri lucindu-şi lacul.

De foame

Se îngreuiază pungile de sub ochi:

Spre-a smulge din gura-mpomădată

(Peşteră în care răsună ecoul creierului)

Ghimpele pupicului.

DIN ÎNTÂMPLARE

Viaţa lui A. Krucionîh

I

Smulgând o pană din

Arteziana havuzului pălăriei verzi

A dumnezeieştii femei-husar,

Cu scuipat în loc de cerneală,

El înjură în public:

Ho-bo-ro –

Ziu-ţin-e-cpum!

În această zi îi făcuse din ochi slava ce purta

Tricou pestriţ!...

II

El o numise Muzică,

O tot târa pe la dispute,

Răsucindu-i în trup un morcov

Şi aurindu-i nasul,

O prezenta tuturor drept –

Privat-docent în domeniul

                                  frumuseţii feminine

Şi a maxilarelor drepte.

O hrănea cu poemoaice*

                                      de cormoran,

Bucurându-se că ea creştea,

Îl depăşea pe el în volum,

După care, ca o namilă de dădacă

Ce-şi joacă în mâini cratiţa,

Îl săltă în palma ei…

III

Şi-atunci, primind recompensă pentru poezii

Şi creieri prăjiţi – titlul

„Gluminăţia Voastră”,

Spumant şi strălucitor,

Ca fiul unui samovar,

Dintr-o dată el se întristă că

Supraveghetoarea sa

E nespus de barosană

Şi plictisitoare,

Precum în New York

Statuia Libertăţii

Pătată de turişti!

Şi-atunci, de ochii lumii,

Pentru public,

Din întâmplare trebui să se spânzure,

Legându-şi şireturile

Cizmuliţelor,

În timp ce el însuşi aluneca

În sertarul transmentalului,

Permiţându-şi să se plimbe pe bulevard

Doar pe timp

                      ploios.

1919

____________

*În origina: „stihinami” – neologism creat, prin augmentare (şi… exagerare!), din rădăcina „Stih” (vers).

URMA ŞI UMBRA POETULUI SERGIU ADAM...

             Internetul mi-a adus vestea cea neagră: azi, 27 februarie, la Bacău, s-a stins din viaţă Omul, Poetul şi Prietenul Sergiu Adam. Derutat, oripilat, ce alta pot face, decât să-i invoc chipul, să-i adun urmele, să-mi imaginez conturul umbrei sale care urcă spre pulberea stelelor?... Unele din acestea le găsesc în notele de jurnal, în care numele prietenului Sergiu Adam e "unul de-al casei". Adam, care, în traducere, înseamnă – Om…

25.IX.1990

Publicaţiile mele peste Prut: versuri la „Cronica” (primul onorariu în lei), la „Timpul” şi un eseu despre Cimpoi la „Ateneu” din Bacău. Sergiu Adam, redactorul-şef la publicaţia bacoviană, e un om excelent. Intenţionează să ne invite pe 6-9 noiembrie la unele manifestări literare.

12-19.XI.1990

Împreună cu soţia Zinovia, spre Bacău luăm trenul de Piatra Neamţ. Vagoane etajate, prost întreţinute. Staţionări frecvente, aflux şi reflux de navetişti. Istorisirea domnului care a lucrat la amidon, apoi la fabrica de bere; sincera sa confesiune că nu se va putea lăsa de consumul lichidului blond: „I-am spus directorului: sunt om primitiv, dar am răspuns la orişicare întrebare”.

După 4 ore de semi-chin, la Bacău suntem întâmpinaţi de excepţionalul coleg şi om Sergiu Adam şi de colegul său de redacţie Iacob Florea. Mai aşteptăm un sfert de oră pe peron, soseşte trenul de Suceava, din care coboară Marcel Mureşan.

De la stânga: Sergiu Adam, Leo Butnaru, Gabriel Dimisianu, Ovidiu Dunăreanu, Emil Galaicu-Păun, Viorel Savin, Mihai Cimpoi, Alexandru Ecovoiu, Alexandru Corduneanu,Eugen Cioclea. Chişinău, august 1997.

La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurenţiu Ulici care îşi uimea confraţii băcăuani prin erudiţia sa literaturologică. Aceştia alegeau, în mare discreţie, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a răspunde doar „da” sau „nu”, ori „nu ştiu”, Ulici identifica scriitorul. Se ghicise chiar şi… pe sine! Băcăuanii insistă să fac şi eu o alegere. O fac, spunându-i numele lui Sergiu Adam. Ulici interoghează. Însă criticul… eşuează! Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literaţi maturi.

Marea surpriză: la Centrul Internaţional „Gorge Apostu” sunt declarat unul din laureaţii premiului revistei „Ateneu” pentru poezie şi publicistică. (Da, am apărut aici cu două eseuri şi un grupaj de poeme.) Primesc distincţia împreună cu reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurenţiu Ulici (critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeaşi zi, împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”. Atmosferă excelentă. Adolescenţi bine instruiţi, curioşi. Cineva citează din poezia… mea. Surprins. Flori şi autografe. Manolescu îmi solicită versuri pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”.

10-14.II.1991

La noi, la Chişinău, vizita de răspuns a colegilor Mircea Dinescu (preşedinte USR), Ana Blandiana, Sergiu Adam, Laurenţiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Elena Ştefoi, Adrian Popescu...

Din program: discuţie anul literar 1990, seară de poezie la USM, semnarea protocolului de colaborare dintre cele două uniuni de scriitori, vizită la Orheiul Vechi, prânz la casa de creaţie de la Peresecina, întâlnire cu elevii şcolii viticole din Stăuceni…

2.IX.1992

Seara – alarmă! Sunt telefonat pe la ora 23,00: Laurenţiu Ulici, Petre Stoica şi Sergiu Adam au pană de motor undeva la 16 kilometri de vama Leuşeni (spre Chişnău). Telefonez la restaurant, la hotel, unde mai rămăseseră cu oaspeţii Cimpoi şi Suceveanu. Ghinion: „Au plecat acum câteva minute”.

În fine, dimineaţa îl văd pe Ulici la micul dejun, el reuşind să vină cu o maşină de ocazie. Supărat, şi pe bună dreptate. Urc în „Volga” USM, mai iau un şofer, câteva sticle cu vin, apă minerală, gustări – şi gonim spre satul Bujor, de unde să-i recuperăm pe Stoica şi Adam. La volan fusese Ulici. Defectul: se spărsese chiulasa.

Cu scuzele de rigoare, cu dulceaţa vinului, repar cumva gafa. Stăm la umbră de nuc cam o oră jumătate. Pornim pe la 12,00. După anumit număr de kilometri parcuşi, se încălzeşte motorul „Volgii” cu care remorcăm „Dacia”. Căldură infernală, aer fierbinte. Ne mişcăm anevoios, din popas în popas. Fierbe apa în radiator. În urma noastră opreşte o altă „Volgă”, cu care este recuperată o altă limuzină. Şoferul ne strigă: „Voi ce faceţi, ceai sau cafea?!” Pentru că apa din radiator clocoteşte…

JURNAL 1995

11.VII.1995

Îmi zic ca la cenaclul „Perpetuum” de la Bibliteca „Transilvania” să lansăm cartea lui Serafim Saka „Basarabia în Gulag”. Îi telefonez autorului, care acceptă ideea: convenim pentru joi, 20 iulie. Bu-u-n… Spre încheierea discuţiei, Serafim mă întreabă dacă am văzut revista „Luceafărul”. Da, am văzut-o.

– Cum iese? Eu vorbesc, dar te publică pe dumneata. Nu că aş avea ceva cu dumneata, zic şi eu, ca un exemplu.

– Păi eu nu am vorbit, dar am dat un text, am scris, adică. Am fost solicitat.

– Dar de ce nu m-a solicitat pe mine? Nu că aş avea ceva împotriva dumitale, dar…

– Nu ştiu de ce nu te-au solicitat.

– Păi, pricep eu cum se face şi „Luceafărul”.

– Eu unul nu prea ştiu cum…

Cam asta a fost mica ciocnire din cauza orgoliului prost mascat al colegului, dar înţelegerea cu lansarea rămâne în vigoare.

Trec pe la maestrul Glebus Sainciuc. Aleg din mape mari materiale şi poze pentru un număr al „Caietelor de cultură”, pe care vrem să i-l consacrăm. Spinei m-a stimulat cu promisiunea că pentru selecţie-regie îmi oferă suta de lei (deja convertibili de 3-4 zile) prutonistreni.

13.VII.1995

Ieri, la Muzeul Naţional de Arte Plastice a fost vernisată expoziţia lui Aurel David, care pe 28 iulie ar fi împlinit 60 de ani. Prima expoziţie personală din viaţa (şi moartea) lui David! Vorbea cine vorbea, chemat şi nechemat, debitând mărturisiri în doi peri, dar eu auzeam, ca într-o surdină de mister, vocea pictorului. Şi abia când M. Cimpoi aminteşte de faptul că „colegul nostru Leo Butnaru a realizat un interviu cu Aurel David etc.”, îmi străfulgeră conştiinţa identificarea frapantei, extraordinarei coincidenţe! – acel interviu a avut loc exact la 12 iulie, cu 11 ani în urmă, dată la care, ieri, a fost inaugurată expoziţia – prima personală a lui Aurel David. Acel 12 iulie 1984 este scris, ca element din autograf, pe stampa „Eminescu-Arbore” (botezată astfel de mine, atunci, în acea zi, lucru atestat de acel interviu) pe care David mi-a dăruit-o după convorbirea noastră.

Era expus şi acel tablou, botezat „Stăpânul”, cu piciul în pielea goală la o poartă de curte ţărănească, lucrare ce-i aparţine lui Spiridon Vangheli. Acesta fabulase o istorie a ei, care diferă oarecum de ceea ce-mi povestise Aurel. Pictorul i-o ceruse lui Vangheli, să o expună undeva. Vangheli însă, din teama că pânza ar putea să nu revină în casa lui, căută fel de fel de motive, pentru ca să n-o cedeze. Soţia sa chiar o ascunsese pe undeva. În fine, după lungi tratative şi asigurări de intenţii curate, David obţinuse lucrarea, însă acesta a fost… refuzată de consiliul de la Ministerul Culturii şi nu mai apăruse în expoziţie. Deh! Câte i-au tot fost refuzate lui Aurel David…

20.VII.1995

Un  orgoliu vizual (al meu…): Emisiunea „Simpozion” (TVR) consacrată dlui Adrian Marino. Mărturisirile maestrului, uneori ilustrate cu imagini din biblioteca sa. La un moment dat, pe o masă este prinsă în obiectiv cartea mea (şi-a altora; e de interviuri cu personalităţi ale literaturii române) „Spunerea de sine”. Probabil, colega Lucia Negoiţă o fi poposit în casa distinsului literat nu cu mult după ce fusesem invitaţi şi noi acolo, cu Cimpoi şi Suceveanu. În fine, trebuie să alcătuiesc chestionarul pentru dialogul nostru. Iar azi, în „LA”, e publicat dialogul cu Adam Puslojić.

La cenaclul „Perpetuum” – lansarea volumului „Basarabia în Gulag” de Serafim Saka şi convorbitori săi.

Acum o săptămână, am perceput „cote” de la Leonida Lari – 20 de dolari pentru ea şi Grigore Vieru – cotizaţii pentru PEN-Centru, în caz contrar, i-am spus colegei, se va pune problema excluderii voastre. (Glumind, fireşte, dar şi cu o doză de adevăr).

22.VII.1995

Mai atenuăm din orgoliul „declanşat” alaltăieri, la miezul nopţii, sau, poate, nuanţăm această deşertăciune infimă?… Dar se făcu că ieri, pe când ieşeam din clădirea US, aflu că unii colegi au văz acut, atent: Nic. Spătaru (era împreună cu Arc. Suceveanu) zice: „Aţi văzut aseară? Într-o emisiune cu Adrian Marino s-a dat şi cartea dumitale…” He! S-a întâmplat să văd. Mai greu ar fi să răspunzi la întrebarea, dacă distinsul hermeneut a şi citit câte ceva din ea. Presupun însă că a frunzărit-o, culegând câte o frază-două din mărturisirile unor personalităţi de care îl leagă diverse interese, dezinteresări, polemici etc.

Logic chibzuind, orgoliul ar trebui să fie şi declanşator şi conţinător de plăcere, pe care un ins sau altul şi-o poate autoproduce/ cauza. Dar iarăşi chibzuind, orgoliul, chiar prin strania plăcere pe care o conţine, nu încântă, ci… încruntă; nu destinde, ci concentrează/ crispează/ schimonoseşte sentimentele bucuriei, satisfacerii etc.

Parcă nu sunt dintre cârcotaşii care pretind despăgubiri de la propriul destin, dar încerc – se întâmplă – unele autotestări şi elucidări de situaţii. Astăzi mi-am zis ceea ce scriu aici, – că, uneori, şi din vina mea, dar nici pe departe doar din acest motiv, succesul şi accentul favorabil de notorietate ba mi-au scăpat, ba mi-au fost „sustrase”, ba calomniate, reîntoarse adică în negativul imaginii lor. O! dar adevărat este: caracterul meu, uneori insuportabil, s-a autoflagelat destul, cauzându-şi pierderi considerabile de… consideraţie… Dar oare e cazul să mă iau la… auto-palme? Sau e mai bine să recitesc „O palmă dată gustului public” a futuriştilor ruşi?

ÎNTINS DE MÂNĂ

Definitiv

Boţul de humă cu ochi

învedera probabil dovada

că omul ar fi fost absolut neprihănit

doar în perioada

de până a se pomeni în rai.

Potcoava

De vezi în praful

sau pe asfaltul drumului

o potcoavă

las-o în pace

iar de ai la îndemână o floare

sau un fir de iarbă

pune-o peste ea ca

peste mormântul norocului…

                                              Poate al tău…

poate al altuia…

Lentile

prunc

pe când

prin străvezimea unghiilor

ca prin nişte lentile

urmăream probabil mişcarea

propriului meu sânge

propriei mele vieţi atât de inconştiente

încât

mai eram aproape ca nefiind… –

                                                          mirare Doamne

tocmai de unde poţi face să pornească un poem – din încă

aproape nefiinţa omului…

PE 24 FEBRUARIE, ACUM CÂŢIVA ANI (2007), A PLECAT POETUL GHEORGHE VODĂ...

OMUL CU ARIPI DE CASĂ, POETUL CU ARIPI CELESTE

La sosirea mea în Chişinău, printre scriitorii pe care i-am cunoscut, bineînţeles – mai întâi şi mai mult de la distanţă, la diferite manifestări literare, culturale sau la şedinţe de cenaclu, la care unii dintre ei apăreau ca protagonişti (eram student abia înmatriculat la Alma mater care, în acea perioadă, prin ciudăţenia cursurilor şi bizareriile unor lectori părea mai curând o Alta mater; deci, eram un învăţăcel şi nu îndrăzneam să mă prea bag în sufletul  condeierilor consacraţi), Gheorghe Vodă mi se arăta – aşa l-am înţeles de la bun început – ca un cavaler autentic, firesc, să zic, în comparaţie cu alţi colegi de-ai domniei sale, care de asemenea nu păreau lipsiţi de distincţia nobleţei comportamentale, însă dânşii arătau, parcă, mai puţin convingător, unii cam scorţoşi şi distanţi, alţii uşor caraghioşi prin băţoşenia lor, un altul – încercând să îmbine prestanţa cu scâncetul, cu lamentaţia păşunistă dusă până la smiorcăială de calicie, cu toate că, se părea, nu ar fi avut nevoie de auto-umilinţă, însă aceasta îi aducea „profit” – simpatia şi căinarea celor din jur. Adică, erau mai multe soiuri de cavalerism, însă Gheorghe Vodă se arăta cel mai conform cu legile şi ţinuta cavalerilor – elegant, uşor pedant, delicat în atitudini, deloc cu nasul pe sus, ca ăilalţi. Mai mult ca atât, Vodă părea un Don Quijote neobişnuit: cam scund (el însuşi îşi permitea să autoironizeze: „Un metru jumătate cu tot cu bască…”), acest cavaler părea să fie, concomitent, sieşi şi scutier, adică, în acelaşi timp – Don Quijote şi Sancho Panza.  Avea un pitoresc al său, într-o combinaţie de nobleţe rustică şi fineţe intelectuală. În acea perioadă, Gheorghe Vodă era în graţiile binemeritate ale mai tinerilor săi colegi, care îi apreciau în mod special anumite poeme din volumele „Ploaie fierbinte” (1967) şi „Aripi pentru Manole” (1969), secundul trebuind să se numească, precum îmi spune mai târziu autorul, „Aripi pentru cădere”, titlu care, însă, a fost respins de cenzura editorială, dat fiind că în URSS doar se înălţa, orice, şi nu cădea nimic. În subtexte vibra o atitudine ideatică temerară, însă cel puţin mie îmi plăcea şi stilistica metaforică a versului liber, căruia, pe atunci, abia de i se permitea să fie cultivat în atât de accidentata prozodie dintre Prut şi Nistru, unde continua să domine versificaţia rudimentară, toxică sub aspect ideologic, pe care mahării de la partid ţineau să o declare culme a realizărilor literaturii sovietice socialiste moldoveneşti. În prim-plan erau scoase bicisnicele, neajutoratele însăilări prozodice ale lui Darienco, Balţan sau Cruceniuc, Istru sau Lupan (acestor doi, care, ici-colea, aveau şi câte vreun text mai de Doamne ajută li se scoteau în evidenţă anume caraghioslâcul altor texte ca „Primăvara în Carpaţi”, „Pohoarnele” sau „Sat uitat” etc.), ba chiar Corneanu – încă! – şi nestăvilitul grafoman Barjanschi. Nu se putea şi fără o doamnă, Irina Stavschi (cu studii la Universitatea din Cernăuţi, însă – curios lucru! – cu optică realist-socialistă atât de partinică pro-kremliniană; e drept, la panegiricele pro-partinice o mai „ajuta” şi colega Agnesa Roşca)… Aceştia şi alţii – oameni buni, dar ca scriitori… Prea neputincioşi, unii, prea alunecoşi, alţii, modelul de şui, în sensul DEX de  – zvelt, subţire; îngust, mic; înalt, mlădios  – reprezentat, mai ales, de Bogdan Istru care, într-adevăr, arăta zvelt, subţire, înalt ca alcătuire trupească, şi îngust, mic, mlădios (în sensul de pliere oportunistă) în scris, din numele dumisale la naştere Bădărău ajungând pentru partinicii poruncitori un fel de Bă-dă-bine… Iar Andrei Lupan chiar părea să creadă în beneficiul prăpăstiilor date de bolşevici drept culmi, piscuri, ceea ce era cu atât mai regretabil, întrucât, în unele pagini, cel numit „Bătrânul Lupan” încă de pe la vârsta-i de 40-50 de ani, parcă ar fi învederat aptitudini poetice demne de atenţie… Dar, din nenorocire pentru autor, propriile aptitudini erau anihilate de propriile-i… atitudini… Oricât ar fi fost lustruite  „meritele operei” acestora, cine mai ştie de ei, de scrisul lor, ca şi de „proza” lui Barschi, Lipcan, Şleahu?...

Astfel că poezia lui Gheorghe Vodă, dar şi cea a lui Ion Vatamanu sau Liviu Damian, venea în răspăr cu sforăitul versificat al tribunilor şi  cumularzilor acelor timpuri. (Da, poezia din acele timpuri… – pentru că, peste ani, au mai cedat şi unii  dintre cei care aduceau pe atunci un suflu înnoitor în stătuta literaturică rssm-istă, înrobindu-se slăbiciunilor de a plăcea sus, de a umbla la teme „etern la modă” – comuniste, comsomoliste, leniniste, de a scrie texte kilometrice care, se ştie, se plăteau din gros; de a încăleca tribune, duduind cu rime clamoroase…)

Uniunea Scriitorilor se afla în actualul edificiu al Muzeului Naţional de Arte Plastice, care încă nu avea construită, adaptată arhitectural, „lipită”, jumătatea ei dinspre Casa Presei. Acolo, într-un birou, consultantul pentru poezie Gheorghe Vodă punea în discuţie manuscrisele pretendenţilor de a debuta editorial, de a păşi pe treapta a treia a promovării în spaţiul unei posibile cariere de scriitor, poate că şi avansarea într-un destin determinat, treapta. De ce a treia? Pentru că prima ar ţine de cele dintâi încercări literare propriu-zise, a doua treaptă – debutul în presă, a treia – debutul editorial. Eram invitaţi şi acceptaţi la şedinţe şi noi, cei ce lăsaseră deja două trepte „în spate”, numele cărora figura ici-acolo în vreo publicaţie periodică. Bineînţeles, presupuneam că, odată şi odată, voi trece şi eu prin acel birou în care poetul, cavalerul Gheorghe Vodă, îmi va pune în discuţie manuscrisul pre-primordiului editorial. Astfel, când a fost să încropesc acea posibilă carte ce ţintea colecţia „Debut”, căreia i se mai spunea şi „De băut”, mă gândeam cum să-mi fac eu curajul să o prezint „la secţie”. Odată, mai bine zis la începutul de toamnă al anului 1974, pe când mă plimbam, făcând turul Lacului din Valea Morilor – azi, al comsomoliştilor – atunci, la terasa cafenelei „Rândunica” din perimetrul EREN (expoziţia realizărilor economiei naţionale), îl văd pe Gheorghe Vodă stând la masă cu soţia sa, actriţa Eugenia Vodă-Mocreac, pe care o cunoşteam din mai multe spectacole la Teatrul „Luceafărul”, mai ştiind că doamna se născuse şi învăţase în satul Vadul lui Leca de pe Răut, ce se află cam la 3 kilometri de Negurenii mei de baştină. În fine, îmi iau curajul să mă apropii şi, cerându-mi scuzele de rigoare, îndrăznesc să deranjez poetul, spunându-i, cam fâstâcit, despre grandioasele mele planuri ne-cincinale: să-i prezint manuscrisul etc. Cavalerul Vodă mi-a răspuns prin distinse şi destinse formule de politeţe, pe care, de altfel, i le ştiam deja fireşti; îmi spune că mă cunoaşte din unele texte publicate în presă şi că nu există nicio problemă şi aşteaptă să prezint manuscrisul la secţia de poezie a USM. În toamnă adâncă, am făcut acest lucru, după care mă pomenesc cu o propunere care mă surprinse: poetul Gheorghe Vodă îmi… cerea îngăduinţa să-mi prezinte în revista „Nistru” un grupaj de versuri, pe care să-l însoţească cu câteva gânduri care, eventual, ar putea intra şi în prefaţa viitoarei mele cărţi de debut, bineînţeles dacă accept etc. Cum să nu accept?! Eram foarte bucuros, dar – de ce aş ascunde-o? – şi măgulit, pentru că iată, unul dintre cei mai buni poeţi, Gheorghe Vodă, se oferă să etc. Grupajul prefaţat de Cavalerul de Văleni a apărut în primul număr al revistei „Nistru” din 1975, incluzând şi poemul „Cuvinte şi anotimpuri”, cu care avea să se încheia cartea mea de debut „Aripă lumină”, publicată în anul următor. Peste vreo zece ani, mai precis – în noiembrie 1984, într-un interviu pe care i l-am solicitat, Gheorghe Vodă, şeful secţiei poezie, care punea în discuţie viitoarele cărţi ale tinerilor, mărturisea: „A citi un manuscris de versuri e mult mai interesant decât o carte gata, pentru că ai în faţă o alcătuire ce nu a trecut prin teascurile tiparniţei şi tu eşti primul care afli tainele scrise ale unui suflet vinovat de poezie. E mult, e puţin, important este să fie prezentă poezia. Când o descoperi, te bucuri. Lumea, văzută cu ochii îndrăgostiţi ai tânărului poet, este totdeauna încântătoare”.