În 1977, o parte din colegii din redacţia ziarului "Tinerimea Moldovei". De la stânga la dreapta, sus: Ion Şcerbina, Nicolae Vieru, Valeriu Rogozencu, dl Alexandru-paginatorul, Leo Butnaru, Ioanichie Stadnicov; primul rând - Pavel Cristea, redactorul-şef, dna Maria, şefa secţiei scrisori.
DEVREME...
Carnea i se întoarse în
pământ, sângele în apă, răsuflarea în vânt, lumina din ochiul stâng în Lună,
lumina din ochiul drept în Soare, mesajul cunoscut în tărâmul murmurelor.
Ioan Petru Culianu
Ne‑a părăsit, însingurându‑ne şi mai mult, un prieten
minunat, confratele Nicolae Vieru (1947–1995) sau chiar fratele nostru Enkidu
cu care unii dintre noi au vânat leii himerelor şi ai iluziilor, cu care, la
nenumărate şi nu prea încrâncenate partide de şah, am consemnat iroselile sau
izbânzile deşertăciunilor. Rânduind ibricul cu cafea, ne adunam dimpreună
solitudinile, pentru a le face astfel mai suportabile fiecare pe a sa.
Ne‑a părăsit şi ne‑a însingurat minunatul prieten cu
care, ca ieri (acest ultim Ieri fiind ziua de 2 martie din primăvara
anului 1995), Logosul, ca spirit întrupat de Divinitate, ne mai făcea încă
dimpreună părtaşi ai făgăduinţelor întru dezvăluire de tainică entropie ce ar
putea să ne fie oferită şi în întâmpinarea căreia trebuia să ieşim şi noi prin
strădanie de îngrijire a harului, prin osteneală de înfăţişare lumii a acelor
revelaţii, câte şi cum ar fi fost să le avem... Ne‑a părăsit, ne‑a însingurat,
lăsând pe masa lui de lucru una din dureroasele sale frământări, pe care a
intitulat‑o: Absurdul şi literatura...
* * *
În acea nefericită şi nenorocitoare dimineaţă de 3 martie
stăteam copleşit de nedumerire în biroul lui Nicolae, în acea cameră spaţioasă
a apartamentului unde, la filtre şi filtre de cafea, am tot filtrat veninurile
existenţei, el – de un scepticism lucid, calm, abătut, eu de un oarecare altfel
de pironism, ce îmi era din când în când „fisurat” de scurte efuziuni de
optimism şi speranţe de mai bine. Din când în când, mă apropiam de masa lui de
scris, „inventariind” vizual ibricul cu încă ceva cafea în el, pachetele de
ţigări, bricheta, pixurile..., toate plasate ca într‑un şah al hazardului
printre cărţi de Albert Camus: Caiete‑le, Străinul, Împărăţia
şi exilul, Eseuri‑le... Curând, sosiseră şi colegii Vladimir
Beşleagă, naşul literar al lui Nicolae Vieru, şi Valeriu Babansky, unul dintre
nu prea numeroşii, dar devotaţii săi prieteni. „Ce o fi acolo, vreun început de
proză?” întrebă dl Beşleagă, arătând doar cu privirea spre filele de manuscris
de pe birou. Mă apropii şi le cercetez. Deasupra topului de hârtie se afla
pagina 13 a
unui manuscris neterminat. Ultimul rând, ajuns cam la sfertul al treilea al
filei, este luat din Caiete‑le lui Camus: „Sunt un om mediu plus o
experienţă”. De sub topul celor 12 file o extrag pe prima, care conţine şi
titlul manuscrisului: Absurdul şi literatura.
Absurdul şi literatura... (Sună ca o avertizare, nu?)
(Existenţialismul camusian şi cel prutonistrean... Arvuna speranţelor, dar
poate a iluziilor sau, posibil, arvuna zădărniciei pe care nu dorim sau, pur şi
simplu, nu avem curajul să o recunoaştem ca posibil final al orândei noastre
jertfite cuvintelor. Absurdul, literatura şi existenţa... (Sună ca o prevenţie,
nu?) Şi nişte autori încă relativ tineri care să înţeleagă nici la 50 de ani
împliniţi că, până la urmă, rând pe rând, destinul suprem îi împinge (şi pe ei)
în singura întunecime de temut, dar în care, de fapt, nu mai există nici teamă,
deoarece, rând pe rând, nu mai existăm noi, cei izbiţi în hăul omniprezent al
neantului.
Absurdul şi (nu numai) literatura...
*
* *
Ba nu, nu Absurdul şi literatura a fost ultimul
manuscris al confratelui nostru. Mai exact spus, a fost unul din ultimele,
deoarece alături de aceste glose la opera camusiană se mai afla un text ce
poartă titlul Efectele mioritismului (2). Una din puţinele fraze pe care
reuşise să le scrie Nicolae aici e următoarea: Opriţi‑vă, oameni buni!
În revista Quo vadis? colegul nostru publicase anumite reflecţii
ce purtau acelaşi titlu, articolul respectiv fiind retipărit şi de o revistă
românească editată în Statele Unite ale Americii.
Se întâmpla că, uneori, chiar pe o durată de 2–3 ani,
Nicolae să nu publice nimic. Nu trecea atât prin crize de creaţie, cât prin
chinuitoare decepţii existenţiale. Apoi, brusc, se relansa în impulsiva sa
pasiune de jurnalist. Iarna trecută se dovedi a fi pentru el tocmai perioada în
care a căutat şi a aflat multe momente de incandescenţă şi spontaneitate în
confesiune, momente din care un fel de gen gazetăresc, plasat între articolul
frust, eseu şi proză, se descojea, devenind act de creaţie. În ultimele
luni, a publicat frecvent în revistele Basarabia, Contrafort, Quo
vadis?. La unele din ele, ca şi la revista Moldova, depusese
materiale în avans.
Ca în răstimpurile cele mai propice harului său, ajuns la
pârgă doveditoare de profesionalism, în iarna trecută Nicolae Vieru reuşise să
obţină (de la sine însuşi) putinţa de mobilizare întru meditaţie, cumpănire,
descumpănire, înflăcărare, potolire – toate puse în serviciul scrisului. Era
ostenitorul exemplar îngăduit şi miluit de limba şi conştiinţa română să le fie
slujitor şi ca atitudine civică, şi ca îndeletnicire prin care îşi câştiga
modesta soldă, dar, mai presus de ea, – molcuma satisfacţie a datoriei
împlinite.
*
* *
Albert Camus a fost unul din autorii săi preferaţi,
dimpreună cu Faulkner, Hesse, Thomas Mann, Dostoievski... Brusc, acolo, în
biroul confratelui nostru, mă străfulgeră gândul că el, Nicolae Vieru, a trăit,
exact ca şi marele prozator francez, doar 47 de ani. Ambii sunt născuţi în
prima săptămână a lunii noiembrie, unul în a 4‑a, altul în a 7‑a zi. Alăturate,
acest 4 şi acest 7 dau nefasta cifră la care s‑au curmat anii lor
încă tineri: 47. Evident, nu fac şi paralele de situare valorică, nu le pun în
balanţă scrisul. Camus este uriaş ca prozator şi filosof, însă în preajma
umbrei sale poţi avea curajul de a constata că Nicolae Vieru este cu adevărat
un prozator interesant, ajuns partener egal oamenilor evoluaţi în ale artei,
culturii şi inteligenţei.
De ce recitea mereu Străinul, Exilul şi
împărăţia, Mitul lui Sisif? Posibil şi din motivul că descurcarea
lui prin toate ale destinului, în special în primele tinereţi, a fost, uneori,
camusian de frământată şi neclară, ruinătoare de entuziasm şi de ocazională
bucurie. Unii dintre prieteni şi colegi ştiu că junele Nicolae Vieru ajungea
câteodată la deznodăminte dramatice, sfâşiate ca de nişte ţipete de pescăruş de
pe un ţărm furat, ca Euxinul basarabean... (Nu este exclus că, dacă Nicolae ar
fi citit ultima frază, proptită în deschiderea acestei paranteze, ar fi folosit
o fină infuzie de ironie sau autoironie. Zicând asta, e cazul, cred, să ne
amintim că amicul nostru uneori izbucnea într‑un hohot de râs eclatant, sonor,
limpede şi deschis, precum al unui învingător binevoitor.)
*
* *
În dimineaţa zilei când prietenul nostru avea să plece la
cele eterne, ne aflam în acelaşi spaţiu de muncă, singurătate şi sacramentală
intimitate a frământărilor prin care trecea tăcutul nostru confrate; ne aflam
acolo cu aceiaşi colegi Vladimir Beşleagă şi Valeriu Babansky. Dintr‑o dată,
răsună un pocnet sec, reprodus de două difuzoare, două boxe, plasate sus, pe
rafturile bibliotecii. Cu absolută uimire constatăm că, brusc, ca de la sine,
se pusese în mişcare discul picupului. Să fi stat picupul în priză încă de
vineri‑seară până în acea dimineaţă de duminică? Ce muzică a ascultat pentru
ultima oară interiorizatul nostru coleg?
Era discul cu 8 fugi şi preludii de Bach...
*
* *
La unul din balcoanele apartamentului – calupuri din
metal tipografic. Valeriu ne spune că acele câteva kilograme de metal lui
Nicolae i le adusese Boris Covaci, redactorul tehnic al revistei Basarabia.
Prietenul nostru vroia să‑şi pună în bună ordine lansetele, undiţele, să le
prindă greutăţi. Pescar pasionat şi incoruptibil (pentru alte îndeletniciri tip
hobby), Nicolae a petrecut noian de vremuri pe malurile Căinarului molcom
căinător acolo, lângă Bezenii săi de baştină. În adânci şi îndârjite
singurătăţi, a vegheat vremuri şi vremuri pe maluri de râuri, lacuri, simple
iazuri sau felurite bălţi. Şi, dacă una din cărţile sale poartă titlul Omul
din oglindă, sunt sigur că acest roman, ca şi cel intitulat Râul şi
frunza, au fost concepute, meditate, gestate în faţa oglinzilor apelor,
care numai ele îl puteau răpi din biblioteca din biroul său, din cosmicitatea
muzicii marilor compozitori ai lumii. Nicolae Vieru a fost unul din
insaţiabilii melomani ai aşa‑zisei muzici serioase.
*
* *
De repetate ori, ca într‑un dublu act autodevorator,
singurătatea îi hrănea neliniştile şi incertitudinile, iar neliniştile şi
incertitudinile îi hrăneau, la rândul lor, singurătatea. Muzica şi lecturile
reuşeau să‑l scoată din atare transe, trecându‑l în alte registre sufleteşti,
diversificându‑i, în cvasi‑taină, existenţa. Faţă de existenţa altor colegi,
existenţa lui sugera vagi pale de mister şi neordinar, creându‑ţi impresia că
persoana sa, a scriitorului Nicolae Vieru, discretă şi ne‑expusă lumii, avea un
contur abia tangibil. Şi eu cred că, de s‑ar întâmpla să revină ca prin minune
printre noi, Nicolae nu s‑ar supăra, dacă cineva, cu vocea de peste decenii a
marelui sonetist Mihai Codreanu, i‑ar spune că (şi el) e un „visător haotic”
care, când scrie, se trezeşte „din somnul său hipnotic”.
*
* *
În clipe de restrişte existenţială, Nicolae găsea
înţelegere şi consolare şi în familia dnei Rozalia Pelerman, stilizatorul
materialelor noastre de început, pe care, acum un sfert de secol, le publicam
în ziarul Tinerimea Moldovei. O săptămână până la fatalul deznodământ,
Nicolae fusese pe la dna Rozalia, bău o cafea, discutară ce discutară, ca la
plecare să‑i spună venerabilei sale amfitrioane că el a venit să‑şi ia
rămas-bun, pentru că foarte curând... va muri!
La 47 de ani o atare presimţire?... Oricum, mitul
povesteşte că prietenul Enkidu, cu care unii dintre noi au vânat leii
himerelor, după o victorie decisivă, zăcu de o boală ciudată 12 zile, tulburat
de vise oraculare care‑i prevesteau moartea...
*
* *
În duminica în care corpul colegului nostru fusese depus la Uniunea Scriitorilor ,
de unde el, Nicolae Vieru, cel trecut din realitatea fizică în realitatea
spiritului şi a amintirilor, avea să plece creştineşte spre Împăratul
Veacurilor, mi‑am dat seama că şi aşa‑numita noastră generaţie a ajuns la
jalonări existenţiale când nu mai are timpul de partea ei. Precum ar fi zis un
poet francez, pentru fiecare dintre noi moartea nu mai este ceva care îl
priveşte doar pe altcineva... După speranţe şi iremediabile iluzii, la diverse
etape de avansare a lor, intervine absurdul sau accidentalul, care spulberă
orice posibilitate de încropire a unei... matematici a destinului.
Avem tragice motive să fim neconsolat de trişti...
L.B. martie 1995
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu