ANTAGONISMUL PĂCATULUI

10.VIII.

Iar câte odată dă peste tine superstiţia aia, ca în folclor – „când era să scriu frumos,/ mi-a căzut condeiul jos”… Mamă, mamă, uneori te ia o leşietică intoxicaţie cu de ceea ce ţine de voinţa scrisului, cititului, trebăluirilor literare… Despre ce să scrii? Iată, mai alaltăieri, trec din nou pe lângă blocul nr. 1 de pe strada Igor Vieru şi observ că zarzărul (caisul pentru bucureşteni) „asasin”, de care s-a spânzurat cu lesa nefericitul tânăr, a fost lichidat; zarzărul acela înclinat, pe care ai fi putut, parcă, urca în picioare, păşind pe tulpina lui ca pe o punte; zarzărul de care s-a spânzurat cu lesa câinelui nenorocitul Wether de la Ciocana Chişinăului… Nu-ţi mai vine să-ţi fie bine între, printre cuvinte, în abstracţiuni existenţiale care să te scutească de a trăi acut mizeriile realităţii, concreteţii acestor confuzii prutonistrene.

Şi totuşi… Proiecte, cu editura „Du Style” a Doinei Uricariu, cu o posibilă carte de conversaţii cu Nicolae Breban, cu… Destulă lehamete şi orânduială în toate ale noastre, însă lucrurile ar putea fi cât de cât tocmite, dacă îţi poţi impune să alungi apatia, lehametea, meditând la ce ai de făcut şi cum să faci. E necesar curajul şi voinţă pentru a te suporta pe tine şi pentru a suporta lumea aşa cum este ea.

14.VIII.

În nr. 3-4 al „Vieţii româneşti” Octavian Paler a început să-şi publice „Jurnalul grecesc”, pe care, se întâmpla, şi-l completa chiar sub ochii noştri, în salonul mare al navei „World Rainessance” sau printre ruinele Efesului, Pergamului, la stadionul olimpic din Delphi… După o foarte insignifiantă altercaţie cu maestrul Paler, după ce-i făcuse acestuia aluzie la conştiinciozitatea cu care îşi ţinea Jurnalul, Ioan T. Morar zise aşa, pentru mai multe urechi, dar oarecum cu sfioşenie: „Poate scrieţi şi despre noi acolo…” Zău, mai că dăduse o abureală de roşeaţă peste obraji spiritualului meu coleg de, aproape, generaţie. Dar se va vedea în continuarea publicării din „VR” despre ce şi despre cine (sub iniţiale) va scrie dl Paler.

În abjecta foaie, zisă „Moldova literară”, apar ca protagonişti grafomanii socialismului, visând înrăiţi la bon vieux temps.

Zarzărul înclinat de care se spânzurase cu lesa buldogului nefericitul adolescent a fost tăiat. De asupra ţărânii greblate – doar un trunchi de vreo 10 centimetri înălţime. Flori. Şi un aer de confuzie tragică. O nedumerire sâcâitoare: „De ce, de ce, prostuţule?...”

Esinencu îşi serbează aniversarea de 55 de ani, ca recompensă pentru cea de 50, când el, din anumite motive, sau poate… considerente, a tulit-o din Chişinău. Puzderie de fotografii, în care ne regăsim şi în doi (poză publicată cândva în revista „Basarabia”). Pare-se, am vorbit inspirat pentru radio: despre Esinencu ai ce spune, şi din alea, şi mai bune…

Nu cred ca gloata prutonistreană să fie în stare să înţeleagă parabola biblică a dramaticelor întâmplări şi încercări grele pe care le-au trăit izraeliţii în timpul rătăcirii lor prin deşert, pe când Moise şi cu fratele său Aaron îi scotea din robia egipteană! La un moment dat, greu suportabil în vitregiile pustiului, mulţimea bejenarilor se îmbulzeşte în jurul corturilor celor doi conducători, văicărându-se de viaţă grea, că, vezi, Iahve, mai bine muream de mâna ta în Ţara Egiptului, însă acum stăteam acolo lângă oalele cu bucate şi mâncam cât ne era pofta! Pe când Moise şi cu Aaron ne-au adus în acest pustiu, unde, iată, nu mai avem mult şi vom muri cu toţii.

Auzind aceste gurmande lamentaţii, aceste jalnice doleanţe, Moie pricepu cu sfâşietoare amărăciune, cât de adânc s-a infiltrat în firea conaţionalilor săi spiritul robiei (sătule!), acestora mai scumpe fiindu-le pâinea şi halca de carne, decât Libertatea…

Apoi, post-biblic, a mai spus cineva: cel care schimbă libertatea pe pâine, pierde şi libertatea, şi pâinea.

Însă acest lucru nu este priceput de lamentabila şi pestriţa gloată prutonistreană care se gândeşte la egipteana ei situaţie ex-URSSistă-rusistă…

Doar că milostivul Iahve al izraeliţilor să abată şi spre Prutonistrenia stoluri de prepeliţe care, slăbite de zbor îndelung, să cadă prin curţile cârcotaşilor moldoveni, care să le prindă şi să le pârpălească pe jarul vetrelor… Doar stolurile de prepeliţe i-ar mai putea face să uite de condiţia de rob sovietic ghiftuit cu surogate…

Apoi va cădea mana cerească, cea cu gust de pâine unsă cu miere, şi vor suna optimist trâmbiţele de argint la începutul fiecărei zile din cei 40 de ani necesari pentru a se izbăvi partea aceasta de popor român de robia imperială; zile în care mana va fi pâinea lui cea dată de Dumnezeul Libertăţii.

E mare păcat să nu accepţi libertatea, să nu ştii a o suporta cu toate greutăţile provizorii pe care le presupune ea. E mare păcat. Şi apostoliceşte vorbise cel care afirmase că antagonismul păcatului nu este virtutea, ci libertatea…

În concepţia lui Valili Kandinski, pictor şi poet, arta ar fi rostirea (şi rostuirea, adică, zic eu) tainei prin taine. (Acest verb, a rostui, aplică perfect definiţia literaturii.) Rusul a fost „rudă” cu Blaga, când acesta vorbea de grija de a nu strivi corola de minuni a lumii şi – direct la obiectul care ne interesează şi la care se referi Kandinski: „şi nu ucid/ cu mintea tainele/ (…) dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.

Tandem perfect ruso-româno-germano-francez (Kandinski a fost naturalizat german, apoi francez). Numai că nu ştiu în ce lucrare a scris acest gând pictorul-novator, în „Du spiritual dans l’art” (1911) sau în „Point et ligne par rapport à la surface” (1926). Oricum, ar fi o concomitenţă şi, implicit, o interdependenţă în aceste formulări, „Poemele luminii” ale lui Lucian Blaga fiind publicate în 1919. Poate că aici se reflectă şi un principiu estetic mai general, care preocupa primele două decenii ale secolului în curs (spre final).

http://www.romlit.ro/ere_i_epoci_pe_sponci

POEZIA AVANGARDEI RUSE

În almanahul grupării literare petersburgheze „Mezaninul poeziei”, cu pseudonimul Hrisanf îşi semna versurile şi articolele Lev (Leon) Vasilevici Zak, cel care, peste ani, avea să devină un celebru pictor, scenograf şi sculptor. Atât numele grupării, precum şi două din cele trei almanahuri – „Vernisaj”, „Ospăţ pe timp de ciumă”, apărute în anul 1913, i-au aparţinut chiar lui. Iar cu pseudonimul M. Rossiianski a publicat mai multe eseuri teoretice. V. Şerşenevici susţinea că Zak „târa” grupul spre un futurism „academic”: „În contraponderea simplităţii grupului în fruntea căruia se aflau David Burliuk şi Vladimir Maiakovski, în baza unei ample cercetări lingvistice estetul Zak a dezvoltat teoria „cuvintelor-miros”, sub pseudonimul Mihail Rossiianski luptând aprig cu lipsa de obiect a neologismelor lui Krucionîh. Spre deosebire de cubofuturişti, el nu nega poezia veche, tinzând să edifice futurismul „pe temeiurile depăşirii clasicismului”.

La un moment dat, Hrisanf îşi anunţase editarea volumului de versuri „Improvizaţii pirotehnice” care aşa şi nu a mai apărut.

Din 1920 s-a aflat în emigraţie. În 1970, la München îi apăru volumul „Dimineaţă în interior”, care include atât poemele sale de tinereţe, din perioada „mezaninului”, cât şi pe cele scrise ulterior.

                        CA ŞI INTRODUCERE

Chef de pomină! Negrul, alături,

Străpunge trup după trup, avan.

Disperare, nu-mi devasta ospăţul

Cu arama fanfarei, bătăi de timpan.

Trecutul în genere nu a existat,

În braţe – braţele ce le are lustra!

Nu presăra cu cenuşă

Fărâmele de bacara.

Negrul întemniţă amicii toţi

Masa asta lungă ce rost ar avea?

Chefuiesc pe catifea! Slăvit fii tu,

Cel ce-ai inventat ciuma.

Lămpiţile, Mery, ni le aprinde.

Mery muri, jur.

Să ne ciocnim paharele

Din cristal pur!

Cad stele. Vă salut!

Vii după mine din propria-ţi voie, poftim.

Beau pentru ucigaş – e ceasul tău –

Ciumă, să ciocnim!

Preşedintele încă nu a plâns.

E pentru musafiri tragicu-mi toast,

Pentru focuri de-artificii, făclii

Şi teroare, purpură, patimă, fast!

Ierunci, vale, stridii,

Roze! Garçon, du vinaigre!

Chefuim într-o lustră portocalie.

        Eu, ciuma, insul din ţările negre.

*     *      *

Nu-s eu candelabrul ce ar auri

Cerul în locul stelelor ce s-au stins.

Tot rătăcesc cu şatra omenească,

Pasiuni transformând în cărbuni sau vis.

Vedea-voi azuriul meu tavan

Şi pe cei isprăviţi, urnă cu urnă?

Cine pe coardele inimii mi-ar deştepta

O neagră, smolită nocturnă?

Sus, cine-ar aprinde electricitatea,

Candelabre, lustre bogate, simplă lampă?

Coborî-va spre mine Beatrice

De pe faţa ta, ca de pe o stampă?

Sărutându-mă cu tristeţea, după şatră

Merg şi potrivesc pasienţe, uzanţe.

Dincolo de stinsul, demult, candelabru –

Vântul unor sumbre substanţe.

(1913, Paris)

*     *     *

Inimă de cârpe!

Eu sufăr sub nordica furtună-urgie.

Aceeaşi tristeţe, ce mi se cunoaşte.

Poate că fericirea se află-n beţie?

Sfârşitul tuturor exclamaţiilor,

De roze sfârşit şi de lame, tăiş!

Nu mai au ochii lacrimi.

Treaz, mănânc pietre de pe povârniş.

Disperare! Întoarce-ţi faţa spre mine,

Ia-mi inima, aşa, de mână!

La spânzurătoare cu el, la spânzurătoare

Prin suplicii, pe sub arcade şi lună!

METAFORA ABSOLUTĂ

Unii exegeţi consideră că, la răspântia secolelor XIX-XX, caracterul metaforei a început să se modifice, culminând cu creaţia expresioniştilor germani, în special Trakl şi Heym, însă venind, ca sorginte, dinspre marii francezi Baudelaire şi Mallarmé. Eu însă îndrăznesc să susţin că respectiva schimbare de optică şi structură metaforică vine de mai departe, iar pentru a ajunge acolo, să pornim de la un exemplu celebru, familiar mai multor cititori de poezie, – cel cu sonetul „Vocale” al lui Rimbaud („A negru, E alb, U verde, O de-azur” etc.). În comparaţie cu acest spectru definit explicit, expresioniştii, în special cei germani, şi-au modelat (altfel) şi şi-au anunţat modul diferit de a înţelege culorile în câteva aspecte esenţializate pentru arta lor. Conform acestora, în primul rând, culoarea încetează să mai ţină de sfera receptării vizuale a obiectului. Secundo: metafora coloristică poate apărea chiar ca antipod al reprezentării nemijlocite a culorii sau a calităţii noţiunii determinate. Tertio: importanţa/ semnificaţia cromatică se subiectivizează în mod radical, culoarea fiind saturată cu diverse afecte, încât metafora cromatică se raportează la fenomene şi procese care ies din limitele receptării sensibile. Printr-un atare gen de metaforizare este exprimată maxima înstrăinare dintre subiect şi lumea obiectuală. Drept rezultat, apar imagini de genul: „pianul albastru”, „lapte negru” (Else Lasker-Schüler), „respiraţie liliachie”, „răsunet negru” (Georg Heym), „râset albastru”, „strigătul auriu al războiului” (Georg Trakl) etc., paradoxal vorbind, toate astea înfăţişându-se sub „Soarele negru al melancoliei”, ca să ne amintim de francezul Gérard de Nerval, mort în 1855, însă creaţia căruia a avut o influenţă de neglijat în afirmarea de mai târziu

UN POET AVANGARDIST

STEARINA CĂRUNTĂ

Versurile militare ale expresionistului

Ştiu sigur că mâine cu obraznic cinism,

Pudrat de trivialitate nu eu, nu însumi, adică,

M-oi deda caraghioslâcurilor, unor „izme”,

Tăinuind a sufletului cicatrice adâncă.

ÎNCOACE

Se desfac obuze ca perciuni-mproşcaţi cu bobi de  mazăre...

Trezeşte zâmbetul, zău! „Stelele – nuferii în heleşteu...”

Aşa ceva-i posibil când cu limba, precum cu dopul,

Prin spumă i se-nchid şampaniei respiraţiile

Şi degetele înaintează târâş ca minerii în căutarea minereului.

Iar aici priveliştea tirului solar

E totuna cu mina luminată de soare şi cântată de val.

Faţa Rusiei e în pistruii şi în ţiparii dezertorilor.

„E nevoie de metamorfoze – metamorfoze de culoare albă”.

Pe potecile taliei, pe valul umărului aciuarea mâinilor e mai tandră ca însăşi Crimeea.

Hărţuiala-n salt deja mai insistentă ca chiulul de-o săptămână.

Auziţi?! Pe front noi ne liniştim doar atunci când,

Cu aripi de columbe vineţii de fum, semnele exclamării

Sunt puse pe punctele-guri ale ţevilor de armă.

Iar când pe grunzurosul, ca luna-n fotografie,

Pergament al peretelui tencuit

Ca paraşute de păpădie vor tresălta gloanţele,

Se vor săpa, se vor descoperi noi strâmbături, grimase.

Este firesc de a te despărţi de culi ce veni din China,

Deoarece ai jucat excelent moneda lovită de perete.

(1919)

HOHOTE

Există hohote, hehote, hahoţele,

Există huhute cu frunte-ngustă ce s-a-ncruntat.

Vălurează obrajii, ca sub pluguri brazdele

Şi sar ridurile cum copilul pe arcuri de crivat.

Perciunii genelor doar ca piureul pe obraz,

După care hohotesc-chicotesc pe perete.

Dacă ai mustăţi, ca un popă biat, cu inel de topaz,

Ele se bălăcesc în canalul gurii indiscrete.

Există din cele care, ca pe uscate coji de pâine,

Rumegă buzele vineţii într-o doară,

Alegând ruşinate ansambluri de riduri străine

Direct sub dansatoare vederi cu dinţii afară.

Duduie trupuri, ca samovare înşiruite.

Cad în bulion lăcrămos ochii bondarilor de mai.

Ca mici bucăţele de slană, plutesc pupile obosite,

Frânghiuţele genelor trag în sus cearcăne ditamai.

Sar pe masă pentru un dans aparte. Sunt gingiile.

În odaie parcă-i numai drojdie de cvas în fermentare.

Şi fiecare din cei de după uşă ştiu că chindiile

Vor multiplica cearcăne ca pe nişte colaci de salvare.

(V.1919)

BUNAVESTIRE cu SCRIPTOR(I)

* In perioada 24 – 26 martie 2015: Scriptor – ediţia I, Bunavestire – ediţia XX

Invitaţi: Sorin Alexandrescu, Ioana Diaconescu, Doina Popa, Liviu Ioan Stoiciu de la Bucureşti; Vasile Tărăţeanu, Marin Gherman – Cernăuţi;  Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu – Chişinău; Aurel Pantea – Alba Iulia; Ioan Moldovan – Oradea; Daniel Daian – Deva; Ioan Pintea – Bistriţa; Hristina Doroftei –  Târgu Mureş;  Gruia Novac – Bârlad; Nicolae Corlat – Botoşani; Constantin Hrehor- Suceava;  Adrian Alui Gheorghe – Piatra Neamţ.

PROGRAM

Marţi, 24 martie 2015

Ora 17.00 Aula „Mihai Eminescu” de la BCU (Fundaţiunea Regele Ferdinand) Prelecţiunea „Junimea azi” (III); Sorin Alexandrescu: Cartea – obiect de artă
Ora 18.00 Semnale editoriale. Prezintă Viorel Dumitraşcu („Colecţii” noi la „Junimea”), Adrian Alui Gheorghe – Editura „Conta”, Piatra Neamţ,
Colecţia „Buzunarul cu poezii”)
Ora 18.20 Prezentarea revistei „Scriptor”, nr. 1-2 şi 3-4. Redactor şef: Liviu Apetroaie
Orele 18.30 – 20.00 Dezbaterea „Presa culturală între print şi internet”
Invitaţi: Al. Călinescu de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Arcadie Suceveanu din Chişinău, Liviu Ioan Stoiciu – Revista „Viaţa Românească” Bucureşti; amfitrioni: Bogdan Cretu – Institutul de Filologie „Al. Philippide” Iaşi, Lucian Vasiliu – Editura Junimea

Miercuri, 25 martie (Bunavestire)

La Aula „Mihai Eminescu” de la BCU (Fundaţiunea Regele Ferdinand)

Orele 10.00-12.00 (cu pauză) Atelier dedicat presei culturale în general, presei studenţeşti şi presei şcolare în special. Invitaţi: Mihaela Apetroe (Inspectoratul Şcolar Iaşi), Cristina Chirprian (Colegiul Naţional „G. Ibrăileanu”), Leo Butnaru (Chişinău), Adrian Alui Gheorghe (Revista „Conta”, Piatra Neamţ) Gruia Novac (redactor şef al revistei „Baaadul literar”). Amfitrioni: Liviu Apetroaie (redactor şef al revistei „Scriptor”), Daniel Condurache (Facultatea de Jurnalism – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Orele 17.00 – 19.00 Bunavestirea Poeziei (ediţia XX). Loc de exprimare: Parcul cu statuile voievozilor (Palatul Copiilor – Casa Studenţilor).
În caz de timp nefavorabil: Aula „Mihai Eminescu” de la BCU (Fundaţiunea Regele Ferdinand). Vor rosti poeme: Leo Butnaru (Chişinău), Nicolae Corlat (Botoşani), Daniel Daian (Deva), Ioana Diaconescu (Bucureşti), Hristina Doroftei (Târgu Mureş), Marin Gherman (Cernăuţi), Constantin HREHOR (Suceava), Ioan Moldovan (Oradea), Aurel Pantea (Alba Iulia), Ioan Pintea (Bistriţa), Liviu Ioan Stoiciu (Bucureşti), Arcadie Suceveanu (Chişinău), Vasile Tărăţeanu (Cernăuţi). Amfitrion Lucian Vasiliu

Joi, 26 martie 2015

Ora 17.00 Joia Junimii, ediţia a XV-a (Sala „B. P. Hasdeu”, Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu”)
Invitat: Nicu Gavriluţă – decanul Facultăţii de Filozofie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi) Prelecţiunea „Junimea azi” (IV): Manipularea politică a sacrului. Cazul „Charlie Hebdo”. Amfitrioni: Liviu Apetroaie, Liviu Papuc

Horia Zilieru, Lucian Vasiliu şi Arcadie Suceveanu

Sorin Alexandrescu - mereu în atenţia presei

Trei cernăuţeni: Arcadie Suceveanu, Marin Gherman şi Vasile Tărâţeanu

Sorin Alexandrescu, Nicoleta Dabija, Lucian Vasiliu

ALTOI DE... NOI

7.VIII.1995

Nu, personajul din proza vieţii, pe care l-am numit Ţarafim, e cam  mult (spre bine) şi inexact/ inadecvat caracteristicilor celui pe care îl am în vedere. Merge mult mai adecvat parafraza-anagramică Parafum, acest para dând un plurisemantism care se pretează aici: para – ban, para – ca element de compunere ce înseamnă: foarte, tare, puternic – întocmai ce crede despre sine personajul în cauză (că e foarte mare şi puternic în deşteptăciune flecară…).

Apoi cealaltă para, ce participă la formarea unor noţiuni cu sensul de: contra. Parafum e cel mai contra coleg, fiind de acord doar cu propria fandoseală.

E drept, merge şi sensul de „a para” (vreun atac). Cu toate ale lui, uneori Parafum e un bun parator.

Dar Ţarafum? Aici, elementul de bază ţară mă scoate din polemică şi printr-o subtilă asociaţie, care nu-mi e clară până în nuanţe, îmi dezgroapă din ţărâna memoriei o zicere a lui Kazantzakis despre ţăranii get-beget, aplecaţi peste ţărână, lipiţi cu mâinile de ţărână, cu picioarele în ţărână, robacii de ei, până şi cu mintea plină de ţărână… Cam aşa e şi cu prutonistrenii noştri, pe care ni i-am dori ceva mai curăţaţi de ţărână, mai cu băi în sate, în curţi, în case; mai luminaţi, după spălarea ţărânii, şi la chip, şi la minte. (Da, accept să li se spele creierul/ mintea de tâmpenia comunistă, colectivistă; de înfricoşare până la cretinism şi indiferenţă criminală – şi faţă de propriul lor destin, şi faţă de destinele altora, şi faţă – indiferentă! – de istorie, limbă, patrie şi faţă de ziua noastră de mâine şi dintotdeauna.

E mult dramatism neputincios (deocamdată?) în această totală înţărânare a săteanului nostru; înţărânat –  e una, dar şi îndrojdiat de… fecale alcoolice, de putoare borhotului. Satele noastre râgâitoare de damf în amestec cu transpiraţia grea a trupurilor cu porii bătuţi cu ţărâna umilinţei până la îndobitocire…

Unica speranţă a salvării acestui pământ românesc e şansa de a se întâmpla ca în pilda biblică ce spune despre altoirea măslinului sălbatic pe cel rodnic, adică – întru înnobilarea sălbăticiunii.

Şi noi admitem, cei purtători de conştiinţă şi de înaltă ştiinţă naţională, că, la origini, am fost altoiţi pe vigoarea acestor măslini sălbatici, ţăranii care ne-au dat viaţă, apoi – pâine şi bănuţi pentru a învăţa; am profitat de seva dulce extrasă prin rafinarea sudorii lor. Aşa e. Şi le suntem recunoscători, chiar dacă mulţi dintre noi, inclusiv eu, – slavă Domnului, am tot scurmat prin ţărâna ogoarelor. Oricum, dar pentru a se salva, ţăranul nostru înţărânat, cu porii blocaţi de praf şi transpiraţie, acest măslin sălbatic trebuie să fie altoit, la rându-i, pe măslinul de rod de elită al neamului… Altoit pe conştiinţa şi ştiinţa intelectualului adevărat. Intelectualului recunoscător pentru rădăcinile de unde şi-a sorbit sevele, dar nu într-atât de laş şi de lipsit de responsabilitate, pentru ca să nu dezvăluie şi să nu deteste răul ce ne macină ţăranii, satele, populaţia aceasta care nu se vrea ceea ce este, sau trebuie să fie, prin dat divin şi istoric: românime.

Şi fi-vor măslinii sălbatici altoiţi pe cei rodnici, spune Evanghelia…

P.S. Sper să nu fi căzut în blasfemie cu înţărânarea noastră. Cred că e o realitate, pe care n-aş dori-o fatală, perpetuă, permanentă până la degenerarea în animalitate. Deci, sper să nu se găsească blasfemie în cele spuse mia sus nici atunci, când păcătoasele mele cuvinte omeneşti se vor înfăţişa, supuse întru judecată, Cuvântului care a fost la început şi care, tot el, va fi şi la Sfârşit.

Une vie ne vaut presque rien, mais rien ne vaut une vie! – Cine ştie dacă Malroaux a avut sau nu dreptate…

La adunarea generală PEN, sunt vizaţi şi mai că blamaţi deschis „patrioţii” ţării şi ai literaturii basarabene care s-au dus, totuşi, şi au întins mâna către Moţpan (o atare mână devine îndată labă!), care le-a pus în pălărie sau în poală /(posibil şi sub) câte 50 de lei. S.S. a tăcut… Mai cu zile în urmă, mie îmi spusese că dânsul… n-a ştiut, dar s-a dus fiica sa şi – de ce nu? – a luat acel ajutor pentru revigorarea patriotismului scriitoricesc. Vasilache: „Da, am fost. Dar ştiţi de ce am fost? Pentru ca să-i dau fostei mele soţii 45 de lei, că ea are o pensie (spune suma mizeră) şi vreo 5 nepoţi. Iar 5 lei i-am dat mătuşii Tatiana, o vecină cerşetoare de lângă mine care, săraca…”

Asta e… Ceilalţi? Mândâcanu?... I-a pomenit cretinul de Hro. într-un  context ruşinos, în bătaie de joc, că, chipurile, să vezi, marii opozanţi de la US n-au refuzat mila PDAM, ci chiar erau bucuroşi să o primească…

Mda, caractere, rezistenţă… şi ghilimele…

Ca formulă comportamentală, E. e de caracterizat ca unul dintre cei care urmează principiul de viaţă „profesională” a clovnului, a măscăriciului: colegul „Fosi.”, cu foarte puţină ştiinţă de carte, îşi dă tâmpeniile debitate, bădărănia şi mojicia, lipsa de bun simţ şi pălăvrăgeala abominabilă, fără noimă şi mereu împuţită de damf – deci, tot acest jeg comportamental şi-l prezintă conform principiului paiaţei, înregistrându-şi-le, adică, drept izbânzi ale profesiei sale, nevinovate, intenţionate şi suportabile, chiar…necesare, crezând naivul, că astfel le-ar putea lua şi cei din jur… Lamentabilă rătăcire.

Jurnalul intim nu ajunge niciodată a fi chintesenţa (captată-exprimată) al unui destin, al destinului celui care scrie. De regulă, Jurnalul e un fel de reportaj despre sine în sine, despre sine printre ceilalţi, despre sine în lume, şi rar de tot şi foarte pe alocuri, e o filosofie despre viaţă, om şi cosmos. Autori de jurnale! Fiţi modeşti, şi continuaţi! 

OPINII DESPRE "CU GENUNCHII PE ZARURI"

Fascinant acest titlu al volumului de versuri al lui Leo Butnaru apărut, în anul 2014, la Editura Tracus Arte din Bucureşti. Fascinant şi derutant, totodată. Titlul, şi nu numai titlul, ci şi o parte din poeziile cuprinse în volum te duc cu gândul la traumele din copilărie. Astfel de traume aparţin, desigur, unor vremuri vechi, apuse, când elevii, dintr-un capriciu al dascălului, erau trimişi stea în genunchi pe coji de nuci sparte, nu departe de catedra pe care se aflau catalogul, bagheta, rigla, creionul, creta, cârpa de şters tabla, cartea de citire, cea de aritmetică şi alte instrumente de tortură din 

bestiarul profesorilor, bestiar a cărui simplă amintire îţi îngroaşă sângele în vene, făcând inima să se revolte… Aşezat la catedră dascălul răsfoieşte agale catalogul, oprindu-şi ochii asupra unui nume, care, numai ochi şi urechi, stă ca pe ace tremurând în bancă. Profesorul mai răsfoieşte o filă, iar micul elev răsuflă uşurat fără să-şi desprindă ochii de pe degetele învăţătorului: azi, iată, a scăpat! În clasă domneşte o linişte desăvârşită: nu se aude nici o muscă. Deodată învăţătorul închide catalogul şi, rotindu-şi ochii peste bănci, îşi opreşte crunta sa privire tocmi asupra elevului care a tremurat mai mult. Mata cum te numeşti?!, întreabă el cu un glas dubitativ. Şi tot el: Ionescu, deci? Ei, cum de-am ghicit? Ia treci, mata, la tablă, Ionescule şi spune-mi câte secole au trecut de când a răposat Ştefan cel Mare!? Patru, zice tremurând elevul. Patru?, întreabă învăţătorul. Nu cumva deja s-au făcut cinci? Cinci, repetă elevul. Cinci sau patru?, zice dascălul înaintând cu paşi de dans spre tâmpla lui. Nu ştiu, zice Ionescu, lăsându-şi ochii în podea. Dar ce, exclamă dascălul, eu ţi-am zis că ştii?! Şi tot el: v-am spus sau nu, de atâtea ori, că neştiinţa se plăteşte?! Învăţătorul îşi roteşte ochelarii peste clasă, cercetând cu privirea fiecare bancă, în care stau elevii tremurând de frică ca nişte potârnichi. Cu ochii năpădiţi de teamă, micuţii strigă în cor: Se plăteşte! I-auzi, Ionescule, zice dascălul, cică se plăteşte. Cum?!, întreabă el. Avem de ales între riglă şi cojile de nuci. Prin urmare, ce alegeţi, dragi copii? Cojile de nuci!, strigă elevii. Ei, bine, acum ne-am înţeles. Deci, dragă Ionescule, clasa s-a pronunţat. Acum îţi ofer posibilitatea să-ţi alegi singur pedeapsa. Deci: cojile sau linia?! Linia, spune elevul întinzând mânuţa tremurândă înspre dascăl. Nu, zice dascălul, linia umflă palma, iar mata ai de scris. Marş, până la sfârşitul lecţiei, pe cojile de nucă! Cam aşa decurgeau lecţiile în şcolile de-altădată; în fiecare şcoală se găsea câte un zbir, cum, de altfel, se găsesc şi astăzi o mulţime, exercitându-şi teroarea cu metode în ton cu tranziţia e care o trăim.

Mărturisesc că personal nu am avut parte de astfel de suplicii. Le cunosc din povestirile părinţilor şi bunicilor, care au îndurat şi patimi mult mai crunte. În vremea copilăriei mele, învăţătorii şi profesorii, pentru a-şi arăta superioritatea în faţa micilor elevi, trecuseră deja la trucuri mai subtile, cum ar fi răsucitul urechii până ce lobul lua forma cochiliei de melc sau ciupitul prin intermediul pensetei de perciuni şi ducerea elevului neascultător din bancă la catedră şi de la catedră înapoi în bancă. Nu e de mirare, deci, că-n vis îmi apar adesea dascăli cu urechi de cârpă.