10.VIII.
Iar câte odată dă peste
tine superstiţia aia, ca în folclor – „când era să scriu frumos,/ mi-a căzut
condeiul jos”… Mamă, mamă, uneori te ia o leşietică intoxicaţie cu de ceea ce
ţine de voinţa scrisului, cititului, trebăluirilor literare… Despre ce să
scrii? Iată, mai alaltăieri, trec din nou pe lângă blocul nr. 1 de pe strada
Igor Vieru şi observ că zarzărul (caisul pentru bucureşteni) „asasin”, de care
s-a spânzurat cu lesa nefericitul tânăr, a fost lichidat; zarzărul acela
înclinat, pe care ai fi putut, parcă, urca în picioare, păşind pe tulpina lui
ca pe o punte; zarzărul de care s-a spânzurat cu lesa câinelui nenorocitul
Wether de la Ciocana Chişinăului
Şi totuşi… Proiecte, cu
editura „Du Style” a Doinei Uricariu, cu o posibilă carte de conversaţii cu
Nicolae Breban, cu… Destulă lehamete şi orânduială în toate ale noastre, însă
lucrurile ar putea fi cât de cât tocmite, dacă îţi poţi impune să alungi
apatia, lehametea, meditând la ce ai de făcut şi cum să faci. E necesar curajul
şi voinţă pentru a te suporta pe tine şi pentru a suporta lumea aşa cum este
ea.
14.VIII.
În nr. 3-4 al „Vieţii
româneşti” Octavian Paler a început să-şi publice „Jurnalul grecesc”, pe care,
se întâmpla, şi-l completa chiar sub ochii noştri, în salonul mare al navei
„World Rainessance” sau printre ruinele Efesului, Pergamului, la stadionul
olimpic din Delphi… După o foarte insignifiantă altercaţie cu maestrul Paler,
după ce-i făcuse acestuia aluzie la conştiinciozitatea cu care îşi ţinea
Jurnalul, Ioan T. Morar zise aşa, pentru mai multe urechi, dar oarecum cu
sfioşenie: „Poate scrieţi şi despre noi acolo…” Zău, mai că dăduse o abureală
de roşeaţă peste obraji spiritualului meu coleg de, aproape, generaţie. Dar se
va vedea în continuarea publicării din „VR” despre ce şi despre cine (sub
iniţiale) va scrie dl Paler.
În abjecta foaie, zisă
„Moldova literară”, apar ca protagonişti grafomanii socialismului, visând
înrăiţi la bon vieux temps.
Zarzărul înclinat de care
se spânzurase cu lesa buldogului nefericitul adolescent a fost tăiat. De asupra
ţărânii greblate – doar un trunchi de vreo 10 centimetri
înălţime. Flori. Şi un aer de confuzie tragică. O nedumerire sâcâitoare: „De
ce, de ce, prostuţule?...”
Esinencu îşi serbează
aniversarea de 55 de ani, ca recompensă pentru cea de 50, când el, din anumite
motive, sau poate… considerente, a tulit-o din Chişinău. Puzderie de fotografii,
în care ne regăsim şi în doi (poză publicată cândva în revista „Basarabia”).
Pare-se, am vorbit inspirat pentru radio: despre Esinencu ai ce spune, şi din
alea, şi mai bune…
Nu cred ca gloata
prutonistreană să fie în stare să înţeleagă parabola biblică a dramaticelor
întâmplări şi încercări grele pe care le-au trăit izraeliţii în timpul
rătăcirii lor prin deşert, pe când Moise şi cu fratele său Aaron îi scotea din
robia egipteană! La un moment dat, greu suportabil în vitregiile pustiului,
mulţimea bejenarilor se îmbulzeşte în jurul corturilor celor doi conducători,
văicărându-se de viaţă grea, că, vezi, Iahve, mai bine muream de mâna ta în
Ţara Egiptului, însă acum stăteam acolo lângă oalele cu bucate şi mâncam cât ne
era pofta! Pe când Moise şi cu Aaron ne-au adus în acest pustiu, unde, iată, nu
mai avem mult şi vom muri cu toţii.
Auzind aceste gurmande
lamentaţii, aceste jalnice doleanţe, Moie pricepu cu sfâşietoare amărăciune,
cât de adânc s-a infiltrat în firea conaţionalilor săi spiritul robiei (sătule!),
acestora mai scumpe fiindu-le pâinea şi halca de carne, decât Libertatea…
Apoi, post-biblic, a mai
spus cineva: cel care schimbă libertatea pe pâine, pierde şi libertatea, şi
pâinea.
Însă acest lucru nu este
priceput de lamentabila şi pestriţa gloată prutonistreană care se gândeşte la
egipteana ei situaţie ex-URSSistă-rusistă…
Doar că milostivul Iahve al
izraeliţilor să abată şi spre Prutonistrenia stoluri de prepeliţe care, slăbite
de zbor îndelung, să cadă prin curţile cârcotaşilor moldoveni, care să le
prindă şi să le pârpălească pe jarul vetrelor… Doar stolurile de prepeliţe i-ar
mai putea face să uite de condiţia de rob sovietic ghiftuit cu surogate…
Apoi va cădea mana
cerească, cea cu gust de pâine unsă cu miere, şi vor suna optimist trâmbiţele de
argint la începutul fiecărei zile din cei 40 de ani necesari pentru a se izbăvi
partea aceasta de popor român de robia imperială; zile în care mana va fi
pâinea lui cea dată de Dumnezeul Libertăţii.
E mare păcat să nu accepţi
libertatea, să nu ştii a o suporta cu toate greutăţile provizorii pe care le
presupune ea. E mare păcat. Şi apostoliceşte vorbise cel care afirmase că antagonismul
păcatului nu este virtutea, ci libertatea…
În concepţia lui Valili Kandinski,
pictor şi poet, arta ar fi rostirea (şi rostuirea, adică, zic eu) tainei prin
taine. (Acest verb, a rostui, aplică
perfect definiţia literaturii.) Rusul a fost „rudă” cu Blaga, când acesta
vorbea de grija de a nu strivi corola de minuni a lumii şi – direct la obiectul
care ne interesează şi la care se referi Kandinski: „şi nu ucid/ cu mintea
tainele/ (…) dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Tandem perfect
ruso-româno-germano-francez (Kandinski a fost naturalizat german, apoi
francez). Numai că nu ştiu în ce lucrare a scris acest gând pictorul-novator,
în „Du spiritual dans l’art” (1911) sau în „Point et ligne par rapport à la
surface” (1926). Oricum, ar fi o concomitenţă şi, implicit, o interdependenţă
în aceste formulări, „Poemele luminii” ale lui Lucian Blaga fiind publicate în
1919. Poate că aici se reflectă şi un principiu estetic mai general, care
preocupa primele două decenii ale secolului în curs (spre final).
http://www.romlit.ro/ere_i_epoci_pe_sponci
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu