POEZIA AVANGARDEI RUSE

În almanahul grupării literare petersburgheze „Mezaninul poeziei”, cu pseudonimul Hrisanf îşi semna versurile şi articolele Lev (Leon) Vasilevici Zak, cel care, peste ani, avea să devină un celebru pictor, scenograf şi sculptor. Atât numele grupării, precum şi două din cele trei almanahuri – „Vernisaj”, „Ospăţ pe timp de ciumă”, apărute în anul 1913, i-au aparţinut chiar lui. Iar cu pseudonimul M. Rossiianski a publicat mai multe eseuri teoretice. V. Şerşenevici susţinea că Zak „târa” grupul spre un futurism „academic”: „În contraponderea simplităţii grupului în fruntea căruia se aflau David Burliuk şi Vladimir Maiakovski, în baza unei ample cercetări lingvistice estetul Zak a dezvoltat teoria „cuvintelor-miros”, sub pseudonimul Mihail Rossiianski luptând aprig cu lipsa de obiect a neologismelor lui Krucionîh. Spre deosebire de cubofuturişti, el nu nega poezia veche, tinzând să edifice futurismul „pe temeiurile depăşirii clasicismului”.

La un moment dat, Hrisanf îşi anunţase editarea volumului de versuri „Improvizaţii pirotehnice” care aşa şi nu a mai apărut.

Din 1920 s-a aflat în emigraţie. În 1970, la München îi apăru volumul „Dimineaţă în interior”, care include atât poemele sale de tinereţe, din perioada „mezaninului”, cât şi pe cele scrise ulterior.

                        CA ŞI INTRODUCERE

Chef de pomină! Negrul, alături,

Străpunge trup după trup, avan.

Disperare, nu-mi devasta ospăţul

Cu arama fanfarei, bătăi de timpan.

Trecutul în genere nu a existat,

În braţe – braţele ce le are lustra!

Nu presăra cu cenuşă

Fărâmele de bacara.

Negrul întemniţă amicii toţi

Masa asta lungă ce rost ar avea?

Chefuiesc pe catifea! Slăvit fii tu,

Cel ce-ai inventat ciuma.

Lămpiţile, Mery, ni le aprinde.

Mery muri, jur.

Să ne ciocnim paharele

Din cristal pur!

Cad stele. Vă salut!

Vii după mine din propria-ţi voie, poftim.

Beau pentru ucigaş – e ceasul tău –

Ciumă, să ciocnim!

Preşedintele încă nu a plâns.

E pentru musafiri tragicu-mi toast,

Pentru focuri de-artificii, făclii

Şi teroare, purpură, patimă, fast!

Ierunci, vale, stridii,

Roze! Garçon, du vinaigre!

Chefuim într-o lustră portocalie.

        Eu, ciuma, insul din ţările negre.

*     *      *

Nu-s eu candelabrul ce ar auri

Cerul în locul stelelor ce s-au stins.

Tot rătăcesc cu şatra omenească,

Pasiuni transformând în cărbuni sau vis.

Vedea-voi azuriul meu tavan

Şi pe cei isprăviţi, urnă cu urnă?

Cine pe coardele inimii mi-ar deştepta

O neagră, smolită nocturnă?

Sus, cine-ar aprinde electricitatea,

Candelabre, lustre bogate, simplă lampă?

Coborî-va spre mine Beatrice

De pe faţa ta, ca de pe o stampă?

Sărutându-mă cu tristeţea, după şatră

Merg şi potrivesc pasienţe, uzanţe.

Dincolo de stinsul, demult, candelabru –

Vântul unor sumbre substanţe.

(1913, Paris)

*     *     *

Inimă de cârpe!

Eu sufăr sub nordica furtună-urgie.

Aceeaşi tristeţe, ce mi se cunoaşte.

Poate că fericirea se află-n beţie?

Sfârşitul tuturor exclamaţiilor,

De roze sfârşit şi de lame, tăiş!

Nu mai au ochii lacrimi.

Treaz, mănânc pietre de pe povârniş.

Disperare! Întoarce-ţi faţa spre mine,

Ia-mi inima, aşa, de mână!

La spânzurătoare cu el, la spânzurătoare

Prin suplicii, pe sub arcade şi lună!

*     *     *

Disperarea o strâng, sufocant,

În mâini, în unghiile-mi vineţii.

Mă cheamă în camera sa

Demonul sinuciderii.

Ilustraţia singurătăţii!

Nefericit simbol, bineînţeles!

Îndată îţi recunosc exclamaţia:

Ritmurile tale, ca rozele, sunt într-ales.

Probabil, voi veni la tine,

Mai ai puţină răbdare!

Inima-mi plictisită adoră otrava ta –

O vei tăia cu cuţitaşul, se pare.

*      *    *

Acum, tu încă nu ai murit,

Dar nu face să te bucuri a fală:

Al destinului umor gânditor

Radiusul îl va preface parabolă.

Nu vei putea prezice încă

Nici un fel de dar tainic, ascuns,

Când făclierii vor prinde-a înălţa

Crepdeşinul doliului la uşi, sus.

Ucigaş-maniac-frizer

Pe toţi ne gâdilă după ureche odată.

Catafalcul! Lagărul cimitirului!

Procesiunea va venit la poartă.

(1913, Paris)

*     *     *

Se goli potirul meu peste zi

Peste pământul nostru căzu noapte,

Sărac în bucurii, cu inima rebegită

Potirul îl voi întinde din nou, poate.

Până când somnul pleoapele-mi va închide

Şi sufletul se va desprinde de realitate,

Lasă-mă să mai beau din viaţă şi speranţă

Din răcoroasele tale fântâni, toate!

Lasă-mă să mă spăl pe ochii ce-mi picotesc

Înainte de somn, pentru o veghe infimă,

Şi să mai ascult în freamătul nopţii

Muzica bătăii tale de inimă!

(1920)

*     *     *

Rânduiala sufletului elegiac,

Indolenta inimă a lumii!

Înscrisuri în acelaşi sistem de cifre

Cu picior de iamb al eterului, lunii!

Al aştrilor mers îngreunat,

Plugurile cosmicităţii tale

Şi al sângelui rapid circuit –

Vocile unei singure fugi muzicale.

Aşadar! Cu această viaţă fatală

Trebuie să fii şi plăcere şi vocaţie

Respirul tăriilor albastre

Să le însoţeşti cu-a ta respiraţie.

(1928)

*     *     *

Greşit-am mult – mai rău – făcui erori

Cu nedreapta-mi, nereuşita-mi inimă,

Mă trădai pe mine şi pe cei de altă credinţă

Dedându-mă tuturor erorilor ce mă oprimă

De parcă n-aş fi ieşit ca mecanism perfect

Din mâinile Creatorului, luminate!

De parcă, de cum am coborât în lume, neamânat

Fost-am mutilat de fiinţare şi finalitate!

Şi îngerului şi fiarei li-s daţi sorţii lor.

Drumul omului e întru mutilare

De-a fi tărâm de oarbe contradicţii –

Şi eu am sorţii mei sub bolta ce dispare.

(1931)

*     *     *

Deschide uşa inimii mele

Deschide şi intră spre-a vieţui în ea

Eu ştersei colbul de ieri şi de azi

Şi pus-am un nufăr la intrare

Cerul uşor de picior va intra după tine

Şi când îngerii

Potopind masa cu surâsul lor

Vor zângăni din veselă

Voi auzi cum murmură Maria:

– E timpul trapezei rabine.

Ia din vin pâine şi soare

Iar eu ca un toiag de pază voi sta

La pragul inimii mele.

(1941)