joi, 24 decembrie 2015

CONTRASTELE CA NECESITATE (două opinii)



*         *        *

Pentru Leo Butnaru contrastele sunt cu adevărat necesare, ele declanşând acţiunea poeziei sale, care uimeşte prin imprevizibilitate şi deducţii metaforice surprinzătoare. Însă cine e protagonistul, poetul sau filosoful, cel care pune mereu întrebări, urmate sau nu de răspunsuri? În toate, e prezentă dualitatea confirmării sau respingerii ideii, născute undeva în subconştient în urma contactelor cu obiectele sau fenomenele, sau apărute drept rezultat al scrutării în sine însuşi ca într-o lume de cugetări şi fantezii.
Totul se roteşte în jurul unor constante neordonate rigid, ci aflându-se în permanentă alternanţă unele cu celelalte: spaţiul, timpul, trupul, sufletul, începutul, sfârşitul, sfârşitul ca început, cerul, pământul, Universul şi Dumnezeu, în fine – Poezia.

Natalia Lihtenfeld (Moscova),
Deti Ra, Nr. 9, 2015


                                    *      *      *

Volumul de poeme „Contrastele ca necesitate” conţine multe texte eclatante, dens-metaforice. Printre ele şi acesta:

viaţa şi frumuseţea ca incest.

Plurisemantismul frazei/ formulării uimeşte plăcut, cerându-i cititorului să revină şi să cerceteze încă o dată textul.
Asociativitatea paradoxală e una din calităţile forte ale liricului Leo Butnaru, ea se manifestă pregnant în multe pagini. Spre exemplu:

După nebuna seară de dragoste – tu
cu gura însângerată
de parcă ai fi sărutat cactuşi…

            La drept vorbind, tabloul e destul de dur. Însă metafora pasiunii e una superbă, deloc în spiritul modelelor poetice ruseşti. Se simte aici fermentul european.
           O altă particularitate a poeticii lui Leo Butnaru este atenţia deosebită acordată detaliilor. Spre exemplu, cum este recunoscut îngerul care, pe la spate, îţi acoperă ochii cu palmele?

Palmele îţi miros a nori.

Vladimir Korkunov (Moscova),
Literaturnîe isvestia, 2015/ Nr. 7

miercuri, 23 decembrie 2015

CU GENUNCHII PE ZARURI




Cu un apetit aparte în a scrie literatură, într-o constanţă creatoare remarcabilă, cu o vervă debordantă, Leo Butnaru este prezent, număr de număr, în diverse reviste literare şi culturale din ţară, fie cu poezii proprii, fie cu traduceri (mai ales din avangardiştii ruşi), fie cu eseuri pe teme de actualitate sau cu o memorialistică elevată, probând în totul faptul că integrarea literaturii (culturii) româneşti de peste Prut în spaţiul generos al literaturii (culturii) naţionale este o realitate de netăgăduit. Personalitatea sa se dovedeşte a fi una distinctă iar poezia pe care o scrie are o rezonanţă aparte în ambianţa poetică actuală, nu doar la noi (Din nefericire revistele şi cărţile editate la Chişinău sau în alte parţiale Republicii Moldova se difuzează greu în România, dacă nu cumva ele lipsesc aici, vorba lui Caragiale, cu desăvârşire). Cu un masiv volum de poezii, Cu genunchii pe zaruri (Editura TracusArte, Bucureşti, 2014), 
ce include, într-o construcţie antologică, trei volume cu profiluri tematice  asemănătoare şi elaborate cam în acelaşi timp: Cot la cot, Seminţe de rodii şi Întins de mână, domnia sa se impune ca un poet al metaforei, prin excelenţă („metaforele presupun dezacordul cu realitatea/ spunând lucrurilor pe /alte/ nume” – Negarea negaţiei), translând în vers un întreg univers al trăirilor afective, ideatice sau polemice, în care îşi împlineşte efectiv viaţa de zi cu zi („Uneori/ cad/ pe gânduri/ alteori mi se întâmplă să/ cad/ pe sentimente/ cu gândul la ceea ce uneori e mai mult/ alteori mai puţin decât o idee – sentimentul” – Ceea ce e mai mult). Acest lucru vrea să-l şi evidenţieze faptul că îşi notează cu rigurozitate data scrierii fiecărui poem în parte, începând din 2011 şi până în 2014, ca într-un soi de jurnal liric, fără abatere. E, în general, o poezie ce transfigurează metaforic orice element al realităţii contemplate, supus interpretării. Ca un alt rege Midas (Mitologia antichităţii şi înţelepţii acesteia sunt repere pe care adesea le evocă), pe orice pune mână, înţelegând prin aceasta că orice idee izvorâtă din contemplarea universului, se transformă în imagine poetică:„…cerul senin să-l priveşti când eşti înlăcrimat/ de evlavie/ sau de bucurie – peste retină/ lacrimile tale ca lupa ce măreşte puternic/ încât/ prin ele ai putea distinge chip de înger/ sau poate chiar/ din mare noroc/ a-i putea să-l vezi pe Dumnezeu” (Prin lacrimi). Trimiterile la un soi de transcendent palpabil constituie un segment poetic important în această creaţie nu neapărat religioasă cât pătrunsă de o conştiinţă a fiinţării într-un univers al cenzurii divine:„Printre nori/ abia-abia/ chipul lui Dumnezeu se arăta/ şi zicea:«Ghici ghicitoarea mea».// Dar ştii,/ sigur că ştii, Doamne – chiar asta facem/ de când lumea…” (Abia-abia).
Concentrate aidoma unor aforisme, scurtele sale poeme au alura unor panseuri, a unor meditaţii privind, în regim de exprimare paradoxală, însuşi sensul existenţialităţii eterne:„Dacă moartea ar muri/ nimeni nu s-ar mai isprăvi…// însă veştile sunt proaste/ şi i-aţi gândul de la veşnicie: moartea şi în ceruri/ este vie…” (Veşti proaste).
E subsumat mereu în discursul liric o înclinaţie ludică, poetul mizând mult pe tehnică ingenioasă a paradoxurilor, a contrastelor antinomice prin care dă sens de profunzime însuşi destinului, angajamentului existenţial:„Călătorim cu maşini diferite/ urcăm în trenuri diferite ce merg spre acelaşi punct/ însă la ore decalate/ eu/ şi/ alter ego al meu/ luăm fiecare alt avion la zboruri diferite/ ca să ajungem în acelaşi loc/ unde să ne reunificăm:// bineînţeles/ facem asta din mare precauţie:/ de moare cumva unul în accident/ măcar celălalt să rămână în viaţă” (Cu alter ego în avioane diferite).Toate poeziile lui Leo Butnaru sunt construite în jurul unor nuclee anecdotice, ele însele fiind metafore ale realităţii ridicate astfel la rang de parabolă  existenţială, uneori proiectată într-un halou fantast:„Se făcea că telefonam din vis de nesfârşită noapte;/ telefonam în atât de îndepărtata – chiar de era pe tivul,/ pe faţa pernei – realitate./ De zeci, de sute, de mii de ori încercam/ să răzbat ca dintr-un neliniştitor/ şi adânc abataj,/ de la un moment încolo cuprins de teamă la gândul:/«Dacă nu-mi mai e dat să mă-ntorc?/ Dacă sunt într-un vis fără soroc?»/ – mă întrebam/ tot mai părăsit de curaj,/ însă de fiecare dată, a întâia oară nu auzeam/ decât ucigător de indiferentul ipsofon – încercaţi să discutaţi?/ – care-mi răspundea neabătut:«După al treilea semnal/ lasă-ţi ţie însuţi un mesaj…”// Ţie însuţi…” (Ţie însuţi). Alteori se ambalează într-un soi de evocări narativitate cu poanta la urmă, ce divulgă, insinuat,umorul de rafinament intelectual care se dovedeşte a-i marca, de altfel, stilul poetic:„Michel Petruccini a fost un pianist foarte mic de statură./ Aşa, trup cam a zecea parte din volumul pe care-l are un/ pian./ Virtuos cât şapte, el, italo-francez-american./ Încolo – o ştiţi prea bine: jazman de geniu./ Succes cu carul./ Adorat./ Mort de tânăr.// În 2009 i-am văzut mormântul. Şi am presupus –/ cât de mic era el,/ geniul, a încăput sub capacul pianului/ ca sub capac de sicriu – mare/ aproape cât o aripă de aeroplan. Chiar aşa/ sub capacul negru-eben/ cu trupul scund întins pe strune întinse/ în cimitirul Pèrre-Lachaise/ Petruccini a fost îngropat cu tot cu pian” (Petruccini la Pèrre-Lachaise).
Leo Butnaru e un atent observator a tot ce-l înconjoară, din fiecare detaliu al acestei realităţi materiale sau spirituale ştiind să extragă un sens esenţial de manifestare în existenţialitate pe care îl preria în alchimia din laboratorul său poetic. Scrutând lumea din preajmă el sondează deopotrivă propriul sine, uneori comentând liric o idee alteori abordând-o mai persiflant, mai critic. De aici şi filonul polemic al versurilor sale. Uneori mai dur, mai direct, alteori mai voalat, mai insinuat, oricum însă poezia degajă o atitudine, ceea ce mi se pare deosebit de important pentru un creator care se vrea, prin totul, un rezoner al timpului său:„Născut în URSS – adică/ născut în cămaşă de forţă…// trăind în URSS – adică/ tot în cămaşa de forţă…//… apoi a venit perestroika:/ pe unde scoţi cămaşa?...” (Proverbul –lozincă). 
E o poezie de rafinament intelectual în care adesea apar asimilări din ecouri livreşti care dau notaţiei sale, uşor mucalite, deschidere în orizonturi confraterne. Iată această jucăuşă parafrază, în răspăr cu o celebră poemă a lui Poe:„De fapt/ cucul este şi el un Nevermore// un Nevermore discret/ ceva mai redus/ dar nu cu mult/ decât cel al corbului lui Poe.// (E drept/ nu iese să spui şi/ cucul lui Poe…)” – Corbul şi cucul.
Cinismul poetului e bonom, dacă se poate spune aşa, mai totdeauna. În primul rând datorită melancoliei ce se trădează,subiacentă, întregii acestei poezii ce vrea să pară teribilistă (în înţelesul frumos al unei atari atitudini). Se decantează astfel o caldă reflexie asupra condiţiei elementare a vieţii:„Cu oboseli de lume şi de om/ S-a stins şi azi, obişnuita zi,/ Trăită ca o porţie de moarte./ Vine în loc obişnuita noapte/ Cu alt segment de moarte, ca să-l dorm.// Şi poate-o fi din nou a mă trezi…” (Porţii).

Personalitate distinctă a poeziei româneşti actuale, Leo Butnaru marchează prin angajamentul său literar, o cale de normalitate în conturarea profilului literaturii noastre naţionale, indiferent pe ce meridiane geografice s-ar împlini. 

duminică, 20 decembrie 2015

Un Poet în Algoritm




*     *     *

Mă strădui voi umbla
sufocându-mă
de astmă
cu haina larg descheiată
pe orice timp
cu tainica speranţă
că cineva ar observa
medalia ce mi s-a acordat
pentru apărarea
demnităţii
umane


*      *      *

iar după ce s-a scurs tot nisipul
din clepsidra domnului dumnezeu
el pur şi simplu l-a nivelat
şi făcu
o arenă de circ


*     *     *

întins pe spate
privesc în tavan
urechile mi-s pline cu lacrimi


*     *    *

Îţi adii suflarea prin zulufii copilului tău
Citeşti numele navelor fluviale
Ajuţi o albină să se elibereze din dulceaţa cleioasă –

Prin ce trădare-ai obţinut tu toate astea?

vineri, 18 decembrie 2015

INSTRUCTAJUL SANTINELEI DE SINE, ARCA NR. 11-12



Leo BUTNARU



În noapte de veghe târzie
când sunt în schimbul doi al
cunoaşterii de sine
îmi zic:
încearcă să ţii relele la distanţă

nu lăsa să se apropie prea mult de tine
statul comunismul democraţia
sectarismul lenea trădarea
piatra aruncată în direcţia ta
şi altele de acest soi
pe care trebuie să le ţii la distanţă

inclusiv moartea –
dacă vei fi în stare –
să n-o laşi să se apropie la mai puţin
de zece-cincisprezece paşi...

uite
doar în ce priveşte cuvântul nu are rost să încerci –
nu vei reuşi...


HALOUL LUNII ŞI CEARCĂNELE

1

Pin geamul casei vechi
se poate spune – chiar părăsite
priveşti fascinantul halo al lunii.

Înainte de somn
când perdeluieşti fereastra
din faldurile draperiei se desprind două-trei molii
care parcă ar trece prin
celestul halo multicolor.
                                       (În
tinereţea ta de poet
prin aureola lunii treceau
gâştele haikuurilor japoneze…)

2

…din nenorocire
cândva
luna va ajunge nu doar poluată
ci şi poluantă precum
un Cernobîl cosmic...
                                  În fapt de noapte
pe fundalul ei vânăt-auriu
atât de liricele gâşte din poezia japoneză
se vor proiecta-vedea ca la röntgen:
                                                          nişte
biete schelete în zbor...


DIFERENŢE DE NUANŢĂ

în ţara nesfârşitelor stepe
suicidul prin alergare
prin goană
                 prin gâfâit
prin asfixiere
              prin (pri)goană de sine
e de o mie de ori mai frecvent
decât în ţara celor o mie de lacuri
în care
suicidul prin înec e de o mie de ori mai des întâmplat
decât suicidul prin ultim zbor în ţara celor o mie de zgârie-nori
sau chiar zgârie-talpa-Lui-Dumnezeu
de pe crestele cărora se poate întrezări
ţara stepelor nesfârşite cu mici trâmbe de praf
ridicate de disperaţii alergători
(pri)gonitori de sine
şi ţara celor o mie de lacuri cu răsfirarea undelor produsă de
nenorociţii ce se aruncă în apele albastre
uneori – cu câte un poem de gât
în gât
â


RĂSCRUCE

Din păcate
la intersecţia destinelor omeneşti – niciun semn rutier…


POEZIA ŞI MINISTERELE

1

bineînţeles
80 la sută din personalul ministerului culturii
habar nu are ce ar fi să fie
tanka
hokku
adică e ceva rău înţeles

iar din cele 20 de procente rămase
80 la sută a personalului chiar de ştiu – vag – că ar fi totuşi vorba
de poezie
nu este exclus să considere că
tanka e un gen de poezie a tanchiştilor
iar hokku – versuri despre hocheişti...

2

Din păcate
ministerul economiei a înţeles neadecvat spusa lui Eminescu
poezie – sărăcie
iar ministerul sănătăţii rămâne în continuare absolut indiferent
la starea sănătăţii literaturii în ţara noastră
apoi – colac peste pupăză – veni
şi această noutate trăsnet: cică
undeva în Transilvania
sau poate în Pennasylvania
un om cumsecade pur şi simplu a murit
din cauza unei doze prea mari de poezie…

3

În fine
fiind aspru criticat
ministerul culturii globului pământesc a anunţat
campania de răspândire a poeziei
la sat...

Iar ministerul economii l-a finanţat.

Dar
să fim totuşi realişti:
                                 pentru ţăran
pasărea-paradisului e
cocoşul din zeamă...

sâmbătă, 12 decembrie 2015

VISÂND LA NORMALITATE




– Întrebarea „Apostrof”-ului (dar şi apostroful întrebării, probabil) m-a(u) găsit la Bacău. Am venit de la Iaşi, unde avusesem deja un prolog al acestui răspuns, să zic aşa, cu un grup de colegi participând la acţiunile din cadrul programului „Scriitori în şcoli” (binevenit şi bine gândit), întâlnindu-ne cu elevi şi profesori din licee, cu publicul telespectator. Spun asta, pentru a se înţelege că mai multă lume, în special tinerii, au nevoie de literatură. Să sperăm şi să credem asta. Dar, să şi… verificăm, tocmai prin legăturile directe cu publicul, cu eventualii cititori.
Iar aici, la Bacău, privind prin geamul hotelului „Decebal”, peste drum văd celebra statuie a lui George Bacovia (ce inspirat fusese sculptorul Constantin Popovici!). Cam la cincizeci de paşi de Bacovia, pe strada Luminii, vizavi de primăria oraşului, se află monumentul maiestuos al altui genius loci, Vasile Alecsandri.
Aşadar, până a trece la răspunsul propriu-zis, să ne întrebăm ce ar însemna Bacăul fără Alecsandri şi Bacovia. Bineînţeles, s-ar şti ceva despre acest oraş, însă lucruri mai puţin definitorii pentru el. Fără aceşti înaintaşi care au servit pe cinste scrisul românesc, Bacăul nu ar avea aura de măreţie şi de lumină spirituală care-l face vizibil în istoria şi cultura noastră.
Apoi, fără moştenirea pe care ne-au lăsat-o Alecsandri şi Bacovia, lucrurile nu ar merge exact cum ne-am dori în teritoriul vieţii literare româneşti, – ca să revin la o formulă din întrebarea ce pare a fi pusă de un visător. Întrebare ce predispune la vise. (Cine ştie?... – Poate că vis din vis se face realitate…)
Eu unul visez la timpurile, când va fi posibil să se... re-întâmple unele lucruri, unele stări de fapt şi de faptă, pe care le-a cunoscut Uniunea Scriitorilor. Să amintesc câteva din ele.
Un sediu, la vedere, al instituţiei noastre, precum îl meritată nu doar breasla scriitoricească, ci prestigiul culturii romane în general, însăşi România.
Situaţia financiară relativ bună, pe alocuri foarte bună, de acum câţiva ani a USR.
Excelentul festival internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun, care avea participaţi şi premianţi de prestigiu internaţional.
Va fi rezolvată problema timbrului literar, ceea ce ar contribui în mare parte la ameliorarea situaţiei profesionale a scriitorilor, la evoluţia şi manifestarea plenară a literaturii.
Se va optimiza funcţionarea (astăzi ca şi inexistentă, sau anemică şi ineficientă) a circuitului: carte (scriitor) – editură – bibliotecă. Şi nu doar pe o parte sau cealaltă a Prutului, ci într-un mod integrat, pentru ca ediţiile celor mai buni scriitori români să ajungă în circuitul bibliofil panromânesc, de la Dunăre la Nistru.
Juriile USR nu vor avea, aproape exclusiv, calitatea de a premia traduceri venite doar pe filieră engleză, cum se întâmplă ani la rând deja, ci şi traduceri realizate din alte limbi. E drept, pentru aşa ceva trebuie cunoscuţi şi mari scriitori care au scris sau scriu în respectivele – alte – limbi…
 Să mai visăm. De obicei, visurile sunt nişte filmuleţe scurte, nu scenarii după „Iliada” şi „Odiseea”. Ar fi bine ca poporul român să conştientizeze că în existenţa, destinul, istoria, prezentul său există mult mai mult decât se ştie din contribuţia scriitorilor din toate timpurile. Iar scriitorii din secolul XXI contribuie şi ei pentru ca el, iubitul nostru popor, să arate ceva mai săltat în oglinda spiritualităţii lumii.
Iar poporul… dă şi cititorul bun, foarte bun (unul ideal probabil nu există), care ştie „să includă” literatura/ lectura în propria viaţă, modelând-o în conformitate cu idealuri mai speciale decât cele ale omului necititor. Prin urmare, ar fi bine ca mâine numărul cititorilor să crească, nu? În acelaşi context, de ce nu am visa şi la (re)înmulţirea librăriilor? Pentru că, se pare, pe timp ce trece, ele sunt tot mai puţine, iar din unele localităţi, chiar cu statut urban, pur şi simplu ele au dispărut fără urmă.
Când majoritatea administraţiilor judeţene (toate ar fi imposibil, pentru că trebuie să existe şi oi negru, plus că nu se află pădure fără secături... pardon, uscături) vor înţelege, precum o fac, exemplar, cele din Iaşi, Alba Iulia, Cluj, că scriitorii sunt, într-un fel, porta-vocea a ceea ce poate spune spiritul, cultura, alfabetul, literatura etc. în spaţiile respectivelor meleaguri care, sigur, prin secole, au ridicat mari figuri ale literaturii, istoriei, unităţii româneşti,  iar scriitorii contemporani, la rândul lor, sporesc onoarea pe care o merită locurile din care s-au ridicat, în care creează. Mulţi, puţini, foarte talentaţi sau doar talentaţi, scriitorii timpurilor noastre pregătesc, implicit, apariţia pe lume a viitoarelor genii ale naţiunii, nu exclusiv în literatura, ci în toate domeniile de existenţă şi afirmare umană. Scriitorul,  profesorul, învăţătorul, bibliotecarii sunt educatorii din grădiniţa la care, poate ca în grupa mica, se afla deja viitorul geniu, care va face cinste României. Iar un atare răspuns ar fi indicat să nu-l citim în cheie patetică, ci cu luciditate, asumat, precum ne îndeamnă experienţa existenţială a unei naţiuni, care se tot caută prin neguri de vremi şi pe unde se găsesc, înainte de toate, scriitorii care, demult, se numeau cronicari.
  Un răspuns pe atât de visător, pe atât de, uşor, patetic, mai ales spre final, unde speranţa, dar şi nedumerirea cresc în intensitate, nu poate să nu conţină şi el o întrebare, poate că retorică: Pe când vedem noi un nou sediu pentru Muzeul Literaturii Române, acum, acesta, camuflat prin tranşeele nepăsării şi anonimatului metropolitan bucureştean? Încât nu poţi să nu constaţi că nu doar viitorul, ci şi trecutul scrisului românesc este oarecum incert…
P.S. Aşadar, răspund din Bacău, unde sunt la Zilele Centrului de Cultură „George Apostu”, oraş în care, pentru prima oară, timp de un sfert de secol, nu-l întâlnesc  pe minunatul om şi poet Sergiu Adam, un priceput şi generos animator al vieţii literare panromâneşti, pe care, din an în an, a jalonat-o şi cu Zilele Revistei „Ateneu”. Aici, la Bacău,  pentru prima oară l-am întâlnit pe Laurenţiu Ulici, şi el naiv incorigibil care nu înceta să creadă în beneficul efect al literaturii în viaţa unui popor, rămânând mereu un animator-protagonsit de evenimente ce întruneau scriitorii, cititorii, bibliotecarii, editorii, revistele.

P.P.S. Ce poate face o simplă întrebare... visătoare! Pur şi simplu, te trezeşte din visare! Deci, este important ca, în literatura romană, cineva să aibă mintea de a pune întrebări adecvate.

luni, 7 decembrie 2015

UNUL DIN ULTIMII POEŢI AI AVANGARDEI RUSE




 CALUL

Zile-fetişcane,
aţi plecat, drăguţelor,
mie numai cuvinte mi-aţi lăsat, –
şi în vis eu calul roibuleţ
pe buzele lui mari l-am sărutat.

Îl scărpinam după urechi,
botul îi mângâiam
şi-i priveam în triştii ochi adânci.
De tine-alături, de obicei, mă aflam,
dar nu ştiam ce-aşi fi putut să-ţi vorbesc atunci.

Nu ştiam că pe lume sunt şi alţi cai,
cai de fier, netemători, de foc...
Dar tu, preabunule, nu m-ai fi-nţeles
pe mine – un altul deja, la nou soroc.

Vorbeam despre arături, despre trecut,
cum, în câmp, în luciu de sapă, oţelit,
în pajişti fragede şi necosite
versurile mele ţi-am citit...

Atât de scump şi de drag îmi este
să-mi amintesc iubite vremuri duse,
cum, râzând, îţi băgam între buze
pâinea pe care mama mi-o dăduse.

De aceea tu nici n-ai să-nţelegi, nu, fierul
pe care uzina satului i l-a menit,
cu care-i bine să hăcuieşti pământul,
dar cu care nu se poate de vorbit.

Amurguri-băieţandri,
aţi plecat, drăguţilor,
mie numai cuvinte mi-aţi lăsat, –
şi în vis eu calul roibuleţ
pe buzele lui mari l-am sărutat.

(1925)


TANGAJ PE MAREA CASPICĂ

Dincolo de pupă – apa densă –
sărată, verzuie la culoare,
pe neaşteptate înălţându-se
ea fantastic de înalt nărăveşte-a cabra
şi, clătinătoare, trec valuri după valuri
din Baku spre Mahacikala.

Deja noi nu mai cântăm, nu discutăm,
apa atenţia ne aţine –
umblă-se-preumblă caspice talazuri
de neimaginată înălţime.

Iar pe urmă –
apele se potolesc –
noapte caspică,
moartă acalmie;
înfăţişând frumuseţea naturii,
stele risipiră o spuză măiastră;
de la Mahacikala
până spre Baku
luna multiplicată pluteşte pe-o coastă.

Iar eu stau, calmându-mă,
surâzând ironic, ochii mi-i mijesc –
Marea Caspică nu mi-ar veni
decât cam pe la brâu –
vă asigur,
o trec
ca pe un pârâu.

Pe pământ noi cunoscurăm tangaj şi mai sălbatic,
ne-a tot învârtejit prin otova-ntunecata lume –
zdruncinatul – pe mare-şi are începutul,
dar decade-n nelegiuire pe pământ anume.

Ne-a tot bălăbănit în şeile căzăceşti,
de ne îngheţa sângele-n vine,
noi iubeam fetişcane ticăloase, viclene,
căci ne clătina dragostea, vecine.

Să mai trag vreo vodcă, ceva?
Şi vodca –
spirt fierbinte,
verde-vânăt în răutatea-i mare –
ce ne mai clatină cu chefuleţe, vai, –
pe-o parte, pe alta,
apoi – ne coseşte de pe picioare...

Doar stelele mai mitraliază
cu gloanţe de lup
şi-mi spun:
„Pleacă de te culcă...
Să vezi ce vei visa...”
Clătinându-se, casa-mi vine-n cale,
tu însuţi te clatini, naiba să te ia...

Se răceşte sarea
celui de-al nouălea rând de sudori
pe pielea spinării în saramură,
iar tangajul muncii mă zdruncină
mai abitir ca spirtul, războiul
şi altă băutură.

Ce mi-i marea?
Ce treabă am eu
cu această primejdie vierzuie-ciudată?
Sarea greului, doborâtului corp
mai sărată e decât apa mării, toată.

Ce mi-i (vă întreb), dacă
dinţii noştri
sunt albi, ca spuma –
şi se clatină cântecele noastre
de la Baku
până la Mahacikala?

(1930)

sâmbătă, 5 decembrie 2015

NE-A PĂRĂSIT POETUL ION MILOŞ (16.II.1930 - 5.12.2015)

     
Doamna Catinca Agache din Iaşi mi-a dat trista veste că, din fiordurile nordice, s-au înălţat spre stele sufletul şi harul poetului Ion Miloş. A fost prietenul nostru. A fost generosul interlocutor al cititorilor săi din România, Serbia (acolo s-a născut) şi Suedia, ţară în care se stabilise deja de mai multe decenii, unde şi-a scris propria literatură, dar a tradus-o şi a propagat-o şi pe cea a multor confraţi români. Inclusiv prin panorama/ antologia "VID TYSTNADENS BORD" ("La masa tăcerii"), publicată în anul 1998 la Stockholm, care inserează mostre din creaţia a câtorva zeci de poeţi români.





Ne-am întâlnit de multe ori pe ambele maluri ale Prutului, în multe oraşe şi biblioteci, la întrunirile scriitorilor de la Neptun. În august 1992 am dialogat, iar conversaţia am publicat-o în volumul "Spunerea de sine". O vibrantă, pe alocuri dramatică mărturisire de om şi poet, pe cât de aproape de ai săi, pe atât de înstrăinat. 

Reproduc aici imaginile cu textul acelui dialog. 
Dumnezeu să-l aibă în pază pe fratele şi confratele nostru Ion Miloş.