CU GENUNCHII PE ZARURI

Cu un apetit aparte în a scrie literatură, într-o constanţă creatoare remarcabilă, cu o vervă debordantă, Leo Butnaru este prezent, număr de număr, în diverse reviste literare şi culturale din ţară, fie cu poezii proprii, fie cu traduceri (mai ales din avangardiştii ruşi), fie cu eseuri pe teme de actualitate sau cu o memorialistică elevată, probând în totul faptul că integrarea literaturii (culturii) româneşti de peste Prut în spaţiul generos al literaturii (culturii) naţionale este o realitate de netăgăduit. Personalitatea sa se dovedeşte a fi una distinctă iar poezia pe care o scrie are o rezonanţă aparte în ambianţa poetică actuală, nu doar la noi (Din nefericire revistele şi cărţile editate la Chişinău sau în alte parţiale Republicii Moldova se difuzează greu în România, dacă nu cumva ele lipsesc aici, vorba lui Caragiale, cu desăvârşire). Cu un masiv volum de poezii, Cu genunchii pe zaruri (Editura TracusArte, Bucureşti, 2014), 

ce include, într-o construcţie antologică, trei volume cu profiluri tematice  asemănătoare şi elaborate cam în acelaşi timp: Cot la cot, Seminţe de rodii şi Întins de mână, domnia sa se impune ca un poet al metaforei, prin excelenţă („metaforele presupun dezacordul cu realitatea/ spunând lucrurilor pe /alte/ nume” – Negarea negaţiei), translând în vers un întreg univers al trăirilor afective, ideatice sau polemice, în care îşi împlineşte efectiv viaţa de zi cu zi („Uneori/ cad/ pe gânduri/ alteori mi se întâmplă să/ cad/ pe sentimente/ cu gândul la ceea ce uneori e mai mult/ alteori mai puţin decât o idee – sentimentul” – Ceea ce e mai mult). Acest lucru vrea să-l şi evidenţieze faptul că îşi notează cu rigurozitate data scrierii fiecărui poem în parte, începând din 2011 şi până în 2014, ca într-un soi de jurnal liric, fără abatere. E, în general, o poezie ce transfigurează metaforic orice element al realităţii contemplate, supus interpretării. Ca un alt rege Midas (Mitologia antichităţii şi înţelepţii acesteia sunt repere pe care adesea le evocă), pe orice pune mână, înţelegând prin aceasta că orice idee izvorâtă din contemplarea universului, se transformă în imagine poetică:„…cerul senin să-l priveşti când eşti înlăcrimat/ de evlavie/ sau de bucurie – peste retină/ lacrimile tale ca lupa ce măreşte puternic/ încât/ prin ele ai putea distinge chip de înger/ sau poate chiar/ din mare noroc/ a-i putea să-l vezi pe Dumnezeu” (Prin lacrimi). Trimiterile la un soi de transcendent palpabil constituie un segment poetic important în această creaţie nu neapărat religioasă cât pătrunsă de o conştiinţă a fiinţării într-un univers al cenzurii divine:„Printre nori/ abia-abia/ chipul lui Dumnezeu se arăta/ şi zicea:«Ghici ghicitoarea mea».// Dar ştii,/ sigur că ştii, Doamne – chiar asta facem/ de când lumea…” (Abia-abia).

Concentrate aidoma unor aforisme, scurtele sale poeme au alura unor panseuri, a unor meditaţii privind, în regim de exprimare paradoxală, însuşi sensul existenţialităţii eterne:„Dacă moartea ar muri/ nimeni nu s-ar mai isprăvi…// însă veştile sunt proaste/ şi i-aţi gândul de la veşnicie: moartea şi în ceruri/ este vie…” (Veşti proaste).

E subsumat mereu în discursul liric o înclinaţie ludică, poetul mizând mult pe tehnică ingenioasă a paradoxurilor, a contrastelor antinomice prin care dă sens de profunzime însuşi destinului, angajamentului existenţial:„Călătorim cu maşini diferite/ urcăm în trenuri diferite ce merg spre acelaşi punct/ însă la ore decalate/ eu/ şi/ alter ego al meu/ luăm fiecare alt avion la zboruri diferite/ ca să ajungem în acelaşi loc/ unde să ne reunificăm:// bineînţeles/ facem asta din mare precauţie:/ de moare cumva unul în accident/ măcar celălalt să rămână în viaţă” (Cu alter ego în avioane diferite).Toate poeziile lui Leo Butnaru sunt construite în jurul unor nuclee anecdotice, ele însele fiind metafore ale realităţii ridicate astfel la rang de parabolă  existenţială, uneori proiectată într-un halou fantast:„Se făcea că telefonam din vis de nesfârşită noapte;/ telefonam în atât de îndepărtata – chiar de era pe tivul,/ pe faţa pernei – realitate./ De zeci, de sute, de mii de ori încercam/ să răzbat ca dintr-un neliniştitor/ şi adânc abataj,/ de la un moment încolo cuprins de teamă la gândul:/«Dacă nu-mi mai e dat să mă-ntorc?/ Dacă sunt într-un vis fără soroc?»/ – mă întrebam/ tot mai părăsit de curaj,/ însă de fiecare dată, a întâia oară nu auzeam/ decât ucigător de indiferentul ipsofon – încercaţi să discutaţi?/ – care-mi răspundea neabătut:«După al treilea semnal/ lasă-ţi ţie însuţi un mesaj…”// Ţie însuţi…” (Ţie însuţi). Alteori se ambalează într-un soi de evocări narativitate cu poanta la urmă, ce divulgă, insinuat,umorul de rafinament intelectual care se dovedeşte a-i marca, de altfel, stilul poetic:„Michel Petruccini a fost un pianist foarte mic de statură./ Aşa, trup cam a zecea parte din volumul pe care-l are un/ pian./ Virtuos cât şapte, el, italo-francez-american./ Încolo – o ştiţi prea bine: jazman de geniu./ Succes cu carul./ Adorat./ Mort de tânăr.// În 2009 i-am văzut mormântul. Şi am presupus –/ cât de mic era el,/ geniul, a încăput sub capacul pianului/ ca sub capac de sicriu – mare/ aproape cât o aripă de aeroplan. Chiar aşa/ sub capacul negru-eben/ cu trupul scund întins pe strune întinse/ în cimitirul Pèrre-Lachaise/ Petruccini a fost îngropat cu tot cu pian” (Petruccini la Pèrre-Lachaise).

Leo Butnaru e un atent observator a tot ce-l înconjoară, din fiecare detaliu al acestei realităţi materiale sau spirituale ştiind să extragă un sens esenţial de manifestare în existenţialitate pe care îl preria în alchimia din laboratorul său poetic. Scrutând lumea din preajmă el sondează deopotrivă propriul sine, uneori comentând liric o idee alteori abordând-o mai persiflant, mai critic. De aici şi filonul polemic al versurilor sale. Uneori mai dur, mai direct, alteori mai voalat, mai insinuat, oricum însă poezia degajă o atitudine, ceea ce mi se pare deosebit de important pentru un creator care se vrea, prin totul, un rezoner al timpului său:„Născut în URSS – adică/ născut în cămaşă de forţă…// trăind în URSS – adică/ tot în cămaşa de forţă…//… apoi a venit perestroika:/ pe unde scoţi cămaşa?...” (Proverbul –lozincă). 

E o poezie de rafinament intelectual în care adesea apar asimilări din ecouri livreşti care dau notaţiei sale, uşor mucalite, deschidere în orizonturi confraterne. Iată această jucăuşă parafrază, în răspăr cu o celebră poemă a lui Poe:„De fapt/ cucul este şi el un Nevermore// un Nevermore discret/ ceva mai redus/ dar nu cu mult/ decât cel al corbului lui Poe.// (E drept/ nu iese să spui şi/ cucul lui Poe…)” – Corbul şi cucul.

Cinismul poetului e bonom, dacă se poate spune aşa, mai totdeauna. În primul rând datorită melancoliei ce se trădează,subiacentă, întregii acestei poezii ce vrea să pară teribilistă (în înţelesul frumos al unei atari atitudini). Se decantează astfel o caldă reflexie asupra condiţiei elementare a vieţii:„Cu oboseli de lume şi de om/ S-a stins şi azi, obişnuita zi,/ Trăită ca o porţie de moarte./ Vine în loc obişnuita noapte/ Cu alt segment de moarte, ca să-l dorm.// Şi poate-o fi din nou a mă trezi…” (Porţii).

Personalitate distinctă a poeziei româneşti actuale, Leo Butnaru marchează prin angajamentul său literar, o cale de normalitate în conturarea profilului literaturii noastre naţionale, indiferent pe ce meridiane geografice s-ar împlini.