UN POET, O CARTE, UN POEM / 3

Din nou?

Vreau să-ți spun că într-o zi vei merge din nou după frezii

și că vei regăsi laptele tău sfânt

și că vei cumpăra din nou verighete de la bijutier.

Te vei zbengui pe miriștea soarelui

învățând încet adierile Domnului

ca înainte de a muri.

Vreau să-ți spun că într-o zi vei reaprinde focurile

să fim văzuți de idei aici pe pământul făgăduit

și că vei îngenunchea în oul dintâi

și că vei bate cu speranța în porțile sfinte

ca să eliberăm din captivitatea lor îngerii

lapidați de păcatele și lăcomia barbarilor.

Și mai vreau să adaug

că toate acestea sunt amăgirile poetului trecut de optzeci de ani

care vrea să-și păstreze calmul.

CĂDEREA PE GÂNDURI

O invitație

Pe când, student, eram bătător de cartier – cu pasul, dar și cu pumnul (uneori)... Pe atunci, în Chișinăul plurinațional, a fi bătător de cartier intra ca și cum în regula jocului și mai că, maică! în subtextele sau printre rândurile constituției Uniunii Sovietice și, implicit, celei obediente a RSS Moldovenești, ceea ce era tot un drac, precum se spune în Moldova Estică (pentru că mai este!); ce intra adică în constituții, dar și în lipsa de constituție a internaționalismului proletar; pe când eram student, cartiere colindam, cu veghea neadormită recitând răspicat, autoritar, din Eminescu. „Fiind băiet păduri cutreieram”, pentru ca să audă și să țină cont de prezența mea „reprezentanții” pluri-minorităților (inter)național(ist)e ale Chișinăului – atenție! Trece indigenul ușor naționalist, adică ușor nemulțumit de starea de fapt, adică – la drept vorbind – de puterea sovietică cu KGB-ul ei cu tot; pe când, student, simțeam cum emigrează țărănașul din mine, în locul lui reinstalându-mă tot eu (…imigrantul în propria românime!), incertul, dar cel necesar de a fi altul, pentru ca Chișinăul și el să devină altul, Chișinăul în care declamam răspicat: „Fiind băiet, păduri cutreieram”, în timp ce mă depărtam de păduri, de sat – încă nesimțind durerea…                        

Azi, la peste câteva decenii de când eram bătător și colindător de cartier, vă invit pur și simplu la Chișinău, în una din capitalele celor două state (încă dezunite…) ale României.

[Uf…  (mai) trăiască uniunea europeană…]

Căderea pe gânduri

Încă din pampers și din alte benefice modernizări ale pelincii în totala indiferență a Cosmosului, filosoful clamoros, ritos retoric,  își înspăimântă atât de tare interlocutorul (adică pe mine), încât nu-mi ia vorba din gură, ci încă din creier mi-o ia, de cum aceasta abia prinde a se zămisli!

Apoi interlocutorul meu cade din nou pe gânduri și eu din nou îi strig disperat: „Ridică-te, domnule filosof! Dumneata ai căzut pe gânduri, cum ar veni, însă, – pe gândurile mele…” –  și toate astea, recunosc, nu mi se par decât niște demente idei avangardist-postmoderne aventuroase, în timp ce acrobatul, emițătorul lor nu e protejat decât de plasa de cuvinte care exprimă (adevărul) chiar aceste idei (și totuși, gândindu-mă ce onorabil era să fi fost negru în... filosofie, un fel de picolo al lui Pico della Mirandola, care nu ar fi exclus să cadă și el pe gânduri – adică pe gândurile mele…).

Doar cu nimic

Cel ce nu numără nimic, dar absolut nimic, însă fiind El Acel ce va face totalul absolut.

Dacă ar număra și El, parcă s-ar face mai frig – de frică – în inimile celor numărați, în atmosfera pământului, sub scoarța pădurilor.

Cel ce știe perfect a număra nu numără defel, chiar dacă odată și odată chiar El va trage linia totalului absolut ca scop în numele căruia sunt jertfiți (alții) toți și unicul scop care nu scuză nici mijloacele și nici mijlocitorii, inclusiv autorii, inclusiv cititorii care jinduiesc de-a valma viitorul, viitorul, viitorul, sacrificându-se în numele propriei, imanentei sacrificări ultime sau, poate, sacrificați în numele sacrificării în presupusa eternitate – cea contemporană atât cu începutul începuturilor, cât și cu sfârșitul sfârșiturilor, după care rămâne contemporană doar cu sine, doar cu nimic…

URSS ȘI LIMBA LATINĂ

Crochiu din verile de la Văratec

Pentru Ioana și Traian Irimia

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.

Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...

La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.)... Mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.

La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)

Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă, scapătă... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...

Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În bătaia lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.

Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apare deplin din ceață statul bradului de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.

Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.

Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.

La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.

La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.

După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.

Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice  – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.

Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

UN POET - FOARTE BUN! - DIN SIBERIA DE ACUM UN SECOL

Traducere de Leo BUTNARU

CÂNTECELE TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI

I

Fruntea ta – lasă-mă să o înfăș ca o bandă frontală!

Mă gudur alintat, precum cercelul prelung se gudură-alintă lângă obrazul smead.

Te voi strânge ca un pieptar cusut meșteșugit cu mărgele albe, sinilii și negre;

Mă voi lipi de tine ca un șorț din crepdeșin chinezesc înflorat;

Cu acest brâu lat dimpreună pieptul să ți-l încingem;

La șorțul tău să fiu de brelocuri zângănitoare,

când tu atingi grăbită pânza iurtei,

îndepărtându-te cu pași ușori și repezi, –

Fă-mă breloc zângănitor la șorțul tău!

II

Ție – celei cu frumoasele icre ale picioarelor! – îți doresc coapsele,

Cum aș mai zbura întru-ntâmpinarea ta

Și cu acest braț încordat să te cuprind și să te sărut, să te tot sărut…

Te-aș înconjura cu iubirea, cum cu plasă-i înconjurat negrul sobol,

Ca o plasă cu clopoței de aramă cu care-i înconjurat scumpul sobol, –

Te-aș înconjura cu dragostea și fericirea.

(1921)

NEOLITIC

(epoca pietrei șlefuite)

Les Hommes de cette èpoque sont des dolichocèpales…

       Ch. Debierre, „L’Homme avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.

Din nou cleștele disperării

Îmi strivește tâmplele.

Nu văd dimineața înflăcăratelor sultănele

Și nicidecum nu mă-mbată primăvăratice iele.

Prisma are atâta nevoie de confortul gotic,

Rămâne fidel zăvorul ruginit.

Viețile în neolitic sunt triste

În triunghiul nasului turtit.

O, adânc întristate dolicocefale!

Eu sunt ultimul vostru strigăt gelos

Și, înclinându-mă, sărut în negre ovale

Un chip lat și fălcos.

Să uităm sulițele de piatră

Și fumul focurilor de rugă ce înălțați.

Noaptea, în peșteri, încântate gemete de muieri

Și plânsetul copiilor speriați.

Acum holbați orbitele coșmarești,

Căscând gurile știrbe, jimbate,

Însă nopțile, știu, voi visați

Bucăți de nefrit, însângerate.

O, adânc întristate dolicocefale!

Eu vă sunt ultimul semănat.

Dimineața avară, în pirostii, din munți

Adună opalul mort, împrăștiat.

(1921)

POEME DE FEDERICO GARCIA LORCA

Girueta

Vântule de miazăzi,

smolit, fierbinte,

tu îmi cuprinzi trupul,

aducându-mi semințe de

priviri luminoase  

frăgezite de sucul

portocalelor în pârg.

Se-mbujorează luna

și plâng

plopii captivi,

însă tu vii prea târziu!

Eu deja am înfășurat sulul cântului,

punându-l în scrin!

În lipsa vântului,

ascultă-mă!, –

rotește-te, inimă,

rotește-te, inimă.

Rece văzduh de nord,

albă ursoaică a vântului!

Aduci peste trupul meu

tremurătoare aurore

boreale,

cu pelerinele de spectre

ale invizibililor căpitani,

și râzi dezlănțuit

de Alighieri Dante.

O, polizor al stelelor!

Însă tu vii

prea târziu.

Scrinul meu e năpădit de mucegai

și am pierdut cheia lui.

În lipsa vântului,

ascultă-mă!, –

rotește-te, inimă,

rotește-te, inimă.

Brizele, piticii și vânturile

ce bat de nicăieri.

Gâzele din trandafirii

cu petale piramidale.

Alizeele rătăcite

printre copacii brumați,

flaute în furtună,

lăsați-mă!

Lanțuri grele îmi apasă

memoria

și captivă e pasărea care

cu triluri înfrumusețează

amurgul.

Ceea ce pleacă e de neîntors,

lumea știe asta,

și printre mulțimea vânturilor clare

este inutil să te plângi.

Nu e așa, plopule, maestru al brizelor?

Este inutil să te plângi!

În lipsa vântului,

ascultă-mă!, –

rotește-te, inimă,

rotește-te, inimă.

VII.1920,

Fuente Vaqueros, Granada

STRĂVECHE ÎNTREBARE - CU ZĂPEZILE DE ODINIOARĂ...

...Când se împliniseră exact două mii de ani (ca s-o încep și eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am și eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aștrii Vega și Altair susținuți de aripile clipocitoare ale Constelației Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul își scapără coarnele de cremenea Carpaților sau de gheața Răutului, pe atunci râu încă important.  

O fi fost o iarnă, zisă azi – de demult, tradițională, în toată legea, dar și fărădelegea crivățului. Vânt gonaci, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat cârduri de mistreți grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri deșirându-se până la ceruri. Ca și cum Negurenii noștri ar fi situați undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni (1, 2, 3... 300... 3000...). Părinții se bucurau de abundența nămeților. Cu alte cuvinte, dar în același sens, vorbeau despre doctrina protecționistă a zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46, ’47, dar noi deja eram copiii care citeau povești nemuritoare (de foame). (Nemții Grimm-frații erau... interziși, de parcă minunatele lor basme, acum/ atunci un deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!)

Iarna, vecinul nostru, vânătorul și pescarul Grișa Negruță putea fi considerat... patron de menajerie. Neobosit, parcă, hălăduind prin depărtările moșiilor satului și nu numai, pe la Lebedina, Răut, el dobândea vânat și pește suficient pentru a-și întreține familia din șapte suflete. Însă aducea și vietăți – capturate sau rănite, – astfel că în ograda sa puteai vedea câte un bâtlan care își întrema rana de la aripa ce fusese atinsă de alice când se trăsese în vreun pâlc de rațe sălbatice. Pășea țanțoș vreun cocostârc, care ne întâmpina pe noi, vecinii, când veneam în musafirie, uneori trosnind din castanietele conice ale clonțului său impresionant. În acareturile gospodăriei vânătorești tânjea vreo vulpe spăsită, ce avea botul legat cu sârmă, – rănită și ea, când fusese scoasă din vizuină. Mie unuia îmi era milă de coana vulpe cu botul strâns de duritatea oțelului. Uneori, nenea-zoo ne mai demonstra și enotul, asemănător câinelui, însă cu picioarele scurte, de îți era clar din capul locului că nu ar fi avut prea mare spor în fuga sa. Aceste animale urmau să-și lase blana prețioasă și, dimpreună cu ea, viața...

1967 spre 1968. Studenți urători în Chișinău.
Triunghiul indică spre răspunzătorul la prezenta anchetă a revistei „Apostrof”

Într-o iarnă, de pe urma curiozității mele irezistibile aveam să nimeresc într-o daraveră, ce se lăsă cu ceva sânge, vociferare și multă spaimă... La una din șezători, nenea Grișa ne demonstra un uliu, și acesta cu aripa rănită. Ce pasăre frumoasă! mi-am zis și întinsei mâna spre penetu-i lucios de pe piept. Dar uliul, chiar de era ținut cu ambele mâini de aripi de vecinul vânător, reuși să zvâcnească din prinsoare și, la rându-i, tot din instinct vânătoresc, își înfipse ghearele – vă dați seama, criță, extrem de ascuțite! – în mânuța mea. Doamne ferește! Urletul meu, hărmălaia șezătornicilor din jur, strădania lui nenea Grișa de a descleșta cu dinții ghearele păsării rapace, captive, însă nu răpuse, nu resemnate! În fine, chiar dacă vecinii încercau să-mi oblojească rana – trei-patru găuri de gheare de răpitoare, – eu ieșii și – tiva! spre casă, bocind și lăsând pe pospaiul zăpezii picături de sânge. Din (ne)fericire, rănile nu ținură decât câteva zile, astfel că nu avusesem prea mult timp la îndemână ca să mă laud altor mahalagii cu grozava mea ispravă de a fi... înfruntat un uliu sadea... Poate că era cazul să-mi fi legat mânuța cu o eșarfă, așa, ca pirații, după mari fapte de vitejie în lupte, însă... neșansa, vă spuneam...

UN ALT MESAJ CARE FACE BINE LA ÎNCEPUT DE ZI. ȘI TOTDEAUNA...

Mulţumesc mult pentru calda ta receptare.

E o mare bucurie să descopăr în tine un suflet deschis să comunice şi să impartăşească din experienţele, din cărţile scrise/trăite, din pelerinajul acesta auster, dar plin de revelaţii prin realitatea ficţiunii.

E o mare dărnicie, pentru alţii, zădărnicie... să porţi în ziua de azi corespondenţe literare.

Pentru mine este o onoare şi o bucurie, aproape copilărească, acceptul tău de a împărţi (şi cu mine) reflecţiile-retrăirile atât de precis proiectate pe ecranul alb (bunicii îi spuneau tavanului cerime) înrămate în cinemateca cerului unei copilării, cum altfel, decât edenică.

Mulţumesc frumos pentru carte. Şi pentru postarea pe fb. Ce surpriză mi-ai făcut!

Nu mai ştiu cum a început corespondenţa noastră. Adică de unde.

Îmi amintesc însă, un mesaj pe care ţi l-am trimis, într-o vară, dintr-o grădină, în care stam cu o carte pe piept, cu ochii la cer și spuneam în gând o poezie a lui Emily... Ce fericită-i pietricica /Hai-hui, ce n-are de nimica.../a cărei cafenie haină e-un univers întreg de taină... Stăteam şi mă gîndeam la poemele tale, la modernitatea lor, la lăuntrica lor simplitate vie, ca şi a celor scrise de E.D. Şi la cât de greu se lasă descoperit lăuntrul, intrinsecul poeziei...

Îţi spuneam, în acel mesaj, cred, că azi este o ruşine să scrii poezii... Da, lumea e uşor circumspectă cu cei care scriu şi nu sunt de meserie poeţi, ca să zic aşa.

Odată am adus o revistă în care publicasem nişte poeme, să o dăruiesc unei mai tinere colege. Vrând să facă pe dura, probabil, mi-a spus ceva, cam aşa: nu ştiam că eşti poiată...cred că i s-a părut o glumă bună. Zic: (să ies din penibilul situaţiei dânsei), deci, am disimulat bine...

Sigur, nu puteam să îmi iau cuvântul înapoi, revista i-am dat-o, dar spusele m-au durut multă vreme. Voi fi mai atentă, mi-am spus, cu ce, cui dăruiesc.

În timp ce îţi scriu, la televizor, regele Mihai se întoarce la palat pentru ultima oară... Se intonează Imnul regal...

Trăiască regele în pace şi onor... cântat, firesc, cu fior. Emoţionant...

Apoi, clopotele din Dealul Patriarhiei, largi ecouri străbătînd norii, descriind o coroană sonoră, fugace, pe alpina simplitate a unui suflet ridicat la Cer. A DIEU, Majestate!

Şi totuşi, dragă Leo, cred că avem în comun atâtea lucruri adevărat-cunoscute din istoria noastră, prin grija unor părinţi, ori/şi dascăli, ori cărţi, încă din copilărie. Acestea sunt lucruri, la fel cu catehizarea, care te construiesc interior, te consolidează. E ca un sîmbure care nu poate fi spart, cu toate încercările de care poţi avea parte. E asemeni codului hermeneutic al subconştientului.

Şi, pentru a-ţi întoarce într-un fel, darul de vrajă al iernii noastre, un mic poem (...)

Şi o zi de iarnă de Jurnal, din Clujul viu, un reportaj din Biserica iezuiţilor de lângă Poşta Mare, unde odată, cândva, un alt poet, făr` să ştie că e văzut, cu o evlavie aproape copilărească, îngenunchiind, îşi spunea rugăciunea. Se numeşte Adrian Popescu. (El nu ştie că eu ştiu. Dar eu ştiu, că el ştie, că eu sunt).

Ataşez fila. Cum ar veni computerograma.

Inchei aici, voi citi poemele tale din memorii. Îţi doresc să îţi fie bine şi să ai dispoziţia potrivită pentru orice lucru.