joi, 28 iunie 2018

O MARE ȘI NEFERICITĂ POETĂ ITALIANĂ




Cocoșatul

Ca de obicei, abandonând cheiul zilei
eu cuceresc ziua palmă cu palmă:
ziua din apa atât de vineție,
cu o expresie de indiferență deplină.
Ziua pe care o obțin cu atâta greu
între două maluri ce nu rezolvă nimic, –
ceva irezolvabil pentru viață
...și nimeni nu mă ajută.
 Dar uneori vine un cocoșat
pe care-l presupun de simbol al bucuriei
înzestrat cu harul unui ciudat profet.
Și pentru a-și ține promisiunea,
el mă poartă pe umerii săi.


*      *      *

Poeții lucrează noaptea,
când timpul nu-i grăbește,
când e stinsă rumoarea mulțimii
și se termină linșajul orelor.
Poeții lucrează-n întuneric,
ca șoimii de noapte sau privighetorile
ce-și revarsă dulcile triluri,
temându-se să nu-l supere pe Dumnezeu,

însă în liniștea lor poeții
fac mult mai mult zgomot
sub stelara cupolă de aur.


*      *     *

Casa mea este înjghebată din cârpe
nu știu de ce bogăția
încă nu m-a vizitat
de altfel ca și moartea
însă acestea fac vizite imprevizibile
pe care le aștept, mereu


*           *       *

În această noapte cu lună
am aprins focul
pentru a ademeni musafirii
precum fac prostituatele
pe marginea drumurilor
însă nimeni nu se opri să privească,
și focul meu s-a stins.


*      *      *

Vailati care picta pânze oribile
zicea că pentru un sărut mi-ar dărui un „nud” de-al său
însă eu nu l-am sărutat
pentru că din păcate
un tablou urât aduce nenoroc.

vineri, 22 iunie 2018

DIN MINIATURA POETICĂ




Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patria mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le iubim și cărora le credem.
Anna Ahmatova

În traducerea lui Leo BUTNARU



Eduard ASADOV     (1923 – 2004)


Mini-glumă

Cel ce are succes
Cam supără lumea, se știe.
Are mulți prieteni acel
Care nu prea poate să scrie.

Deci, iată dilema, zic,
E complicat, oricum o dai:
Sau să scrii poeme minunate
Sau prieteni să ai.


Adolf AVRUSIN     (n. 1936)


Nictemer

1.     noapte

Pe noapte
orașul își îmbracă pijamaua
cu dungi de ocnaș
trasate de
întuneric și clar-obscuritate.

Se târăște un troleibuz
dibuind cu brațele-i pe sus
în căutarea drumului.

Vântul lovește
în frunte, în față – doborâtor.

Oamenii
grăbesc
spre   
       casă.

2.     ziuă

Zăpada cernută de
pădure
e tupilată la rădăcina tulpinilor.
De altfel
Nu am niciun chef
să plec la Moscova*...
de-ar fi barem să se vopsească asfaltul
în șapte culori...
sau de-ar desenat pe vreun satelit
inima
străpunsă de săgeată.

3.     în general

Mă înțelepțesc.
Devin consistent.
Tot mai acute-s dorințele,
le ascund tot mai adânc.
             _______ 
*Poetul fiind din Leningrad (pe atunci), dă ușor în vileag inconciliantele orgolii ale celor două capitale ruse care nu se prea... suportă una pe cealaltă.


vineri, 1 iunie 2018

FEDERICO GARCIA LORCA

Leo BUTNARU



În tinerețile mele studențești, Federico Garcia Lorca îmi era unul dintre poeții preferați. Am un martor foarte obiectiv, care confirmă acest lucrul – jurnalul „Student pe timpul rinocerilor (1969–1972)”, în care prima referință la marele spaniol e din 4 noiembrie 1970: „Acasă, să citesc Lorca”.
Apoi a doua zi, pe 5: „Ieri, adică și azi, până la orele 3 spre dimineață, l-am «studiat» pe Garcia Lorca. Poezia primilor ani – excepțională. („Greiere!/ Stea sunătoare”; „Buzele tale sub ascunziș de săruturi”; „Murdară de nisip și săruturi” – imagini evocatoare de contexte întinse.)”.

Peste trei săptămâni fără două zile, notam: „Astăzi am primit de la Moscova, prin sistemul cartea prin poștă, un set de cărți de poezie bilingve: Ungaretti, Quasimodo, Lorca, Apollinaire, Eluard”. (Este vorba de setul din cinci poeți, apărut în 1968 la „Editura pentru literatură”, București. Sistemul „Cartea prin poștă” nu fusese afectat de aberantele interdicții de difuzare a presei și a cărții românești în RSS Moldovenească, ajunsă, atunci, un fel de rezervație pentru „aborigeni”: oriunde în alte teritorii ale fostei URSS se putea abona presa și procura cartea românească, numai la noi – niet!).
Pe parcursul altor ani de studenție, am tot revenit la poezia lui Lorca: „Refugiul în lectură ca intenție de a face abstracție de kakiul... aspru (eram militar – n.m.). Lorca: „Castaniete./ Castaniete./ Cărăbuș sonor”; „Copacilor!/ Ați fost săgeți/ din azur căzătoare”; „Fecioară cu crinolină,/ fecioară-a singurătății,/ deschisă ca o imensă/ lalea” (25.VI.1972);
„Lorca despre Don Luis de Góngora: «Pentru prima oară în istoria limbii spaniole el creează o nouă metodă de căutare și plăsmuire a metaforei și în adâncul sufletului său consideră că nemurirea operei poetice depinde de consistența și buna închegare a imaginilor». 
Iarăși Lorca: «Lumea poetului constă din contradicții... Poezia nu are nevoie de adepți, ci de îndrăgostiți»”;
„La mare și la Cetatea Albă, l-am citit pe Jorge Guillén din colecția Cele mai frumoase poezii. Spaniol mare, dar nu ca Lorca sau Juan Ramón Jiménez, de care a fost aproape, însă trăind cu mult mai mult decât ei”.
În 1972, scriam poemul „Motiv hispanic”, care avea de motto versurile lui Lorca: „Ai! Între albii muri hispanici/ negrii tauri ai tristeții!” (din păcate, motto suprimat la apariția primei mele cărți, în 1976), care e următorul:
                   Lăsând toreadorul nemișcat
reuși să fugă din arenă.
Își spunea că la sfârșitul străzii
                                                vor începe
libertatea lui și tihna...

...dar i-apăru în față câmpul roș’-aprins
andaluzul câmp împurpurat
și-nnebunitul taur își înfipse
                                      coarnele-n țărână
aruncând spre ceruri
                                  rădăcini și floare
sângele de maci.
            Imboldul acestor versuri bineînțeles că pornise din creația lorchiană, iar toreadorul nemișcat, îmi amintesc cu toată limpezimea memoriei, în subtextele versurilor mele era Ignacio Sánchez Mejías, prietenul poetului care avea să-l înveșnicească în zguduitorul său „Bocet...”, de la ora cinci a chindiei, când „taurul deja îi mugea peste frunte” bravului matador răpus. Este o vibrație de ecou lorchian-hispanică și într-un alt text din acea carte de debut a mea, „Spinul ca un pumnal”, dedicat unuia dintre prietenii lui Garcia Lorca, poetului Pablo Neruda: „...prea crud/ i-a fost dat să erupă furtunii...// Izbită orbește,/ creanga  își repezi spinul ca pe un pumnal/ în inima privighetorii oploșite/ printre ramurile trandafirilor”.
Inițial, credeam că doar îmi amintesc, pentru că, la o mai recentă răscolire prin mapele arhivei, să constat că, tot pe atunci, în adânci tinereți, chiar tradusesem câteva poeme de Lorca, însă nu am mers prea departe în domeniu. Era ceva similar ce mi se întâmplase cu un alt mare poet, Boris Pasternak, caz expus în eseul „Debutul de traducător și nu numai”, publicat în presa bucureșteană, dar și în volumul meu „Dincolo de suprafață” (2013).
Și iată că, în a doua jumătate a anului de grație 2017, umbra lui Federico Garcia Lorca m-a rechemat în plină-lumină creația Marelui Poet, pe care, cu modestia de rigoare, îl prezint în această carte în versiunea mea, a celuia care l-a citit și l-a admirat într-un uriaș, aș zice, interval de timp, de poezie, de vârstă, de destin – de la 18 la 68 de ani. Și continuă să-l admire. Vârstă, destin de cititor și de scriitor care nu se pot despărți de Federico Garcia Lorca. Sunt sigur, aceasta li se întâmplă nenumăraților cititori și scriitori din lume.
L.B.
*      *       *
Se naște în localitatea Fuente Vaqueros/ Gganada în familia unui latifundiar. Face studii universitare la Granada și Madrid. În 1918 publică prima sa carte „Impresii și peisaje” (eseuri și proză), urmată de „Carte de poeme” (1921), „Cântece” (1928), „Romaciero țigan” (1928), „Poetul la New York” (1930), „Divanul Tamatit” (1936), „Sonetele dragostei obscure” (1936) ș. a. Scrie piese de teatru, pe care le montează în Spania și În America Latină.
Când în Spania izbucnește Războiul Civil, Lorca refuză să se refugieze în Columbia sau în Mexic, ambasadorii cărora se oferă să-l ajute, intuind că poetul ar putea deveni victima unui atentat.  Pe 16 august 1936 este arestat, iar peste alte două zile cade răpus de gloanțele fasciștilor, corpul său fiind aruncat într-o groapă comună. Cărțile sale sunt arse în Plaza del Carmen din Granada și interzise în timpul franchismului.
Este considerat cel mai de seamă reprezentant al liricii spaniole moderne și o personalitate de primă mărime a poeziei europene a secolului XX.  


Cântec mic

Aripile privighetorii
sunt înrourate,
limpezi stropi de lună
încheagă noian de iluzii.

Marmura fântânii adună
săruturi de buze-nsetate,
visele umilelor stele

miercuri, 30 mai 2018

O PLAGIATOARE, CHINDEA...



Pe site-ul https://gumilev.ru/verses/138/ sunt reproduse câteva din traducerile mele din Nikolai Gumiliov, însă respectiva plagiatoare a găsit că e în puținele sale puteri să deformeze nițel doar cele șase rânduri din „Rugăciune”, nefăcând altceva, decât să pună un sinonim – rugă în loc de rugăciune, să schimbe ordinea unor cuvinte și semnând cu nerușinare furtul. Hala „traducătoare”-hoțomană!

Rugăciune

Soare furios, soare ameninţând
A Domnului faţă înnebunită,
Plutind prin spaţiu;

Soare, arde prezentul
În numele viitorului,
Dar fii milostiv cu trecutul!

Traducere Leo Butnaru

Rugă

Soare furios, soare ameninţând
A Domnului, prin spaţiu plutind,
Faţă înnebunită,

Soare, arde prezentul
În numele viitorului,
Dar fii milostiv cu trecutul!

„Traducere” Maria Elena Chindea

Vezi grupajul de poeme tradus de L.B. din Gumiliov:

https://scriitoristraini.blogspot.com/…/nikolai-gumiliov-av…

duminică, 27 mai 2018

UN POET IMPORTANT DIN SLOVACIA



Privatizarea sufletelor

Deja au început să ne retrocedeze
propriile noastre suflete naționalizate
prinse în cooperația socială.

De azi încolo va trebui să învățăm
a fi compatibili cu ele
a viețui cu ele.

În sfârșit ele vor respira
după ce
la urma urmelor
noi le vom expira.


Le poéme de luxe

După promenada prin imperturbabila grădină franceză
urmează vizita în parcul englez.
Apoi cu câteva minute înainte de prânz
în castelul stil barocco
pe masa stil rococo pe care stă un telefon Tesla
un stilou Sunpreal
pe reversul meniului eu scriu nume de scriitori cehi
un poem slovac.

Dincolo de geamurile secundei jumătăți a secolului optsprezece
pe șoseaua asfaltată fâșâie șuierător anvelopele automobilelor
iar atelajul cu cai bate pasul pe loc.


Contract despre împăcarea sufletului cu trupul

Mă gândesc la amintirea isprăviților măcelari
și ucigași ai meșteșugarilor.
Mă orbește moartea lor alb-zăpadă, igienică
desăvârșită sub aspect profesional.
Sufletele lor fără pelicule și oase
amintesc de lampioane
modelate din respirațiile copiilor
și curcubeu, învăluind
cuvinte atât de duioase
rostite șoptit în
văzduhul geros.

Eu mă gândesc la amintire isprăviților
taximetriști și chelneri.
Mă emoționează destinul lor de răscumpărători
ai acestei lumi ce nu se vinde.
Sufletele lor abstracte
codificate complicat, cu parolă
și dividende de patru procente.
Sufletele lor câștigătoare
și convertibile,
ce se înmulțesc, sporesc
în urma contractelor de virament.

Mă gândesc la amintirea isprăviților
turnători și prostituate.
La ochii lor credincioși, limpezi
ușor speriați
la absolutul lor auz parabolic
și modul electromagnetic de a memoriza.

Suflețelele lor rebegite tremură în
muzica albăstrie a
luminii de lună.

Prin sticlele mele interioare
se prelinge spirtul în flăcări.
Eu am pierdut cheia de la propria mea ființă.
Și acum urmăresc extrem de atent
cum în firea mea se stinge
insuportabilul suflet al cuiva –
fără sens și strălucitor
ca orașul nocturn.


joi, 17 mai 2018

ALTE COSMOGRAME


Leo BUTNARU

Oscilație

Nu ai ce ascunde – poezia e o artă străveche cu reputația destul de instabilă, mai mult decât oscilantă, de la odă cântată lui Platon până la darea ei de către acesta afară din cetate, până la darea afară din conștiință, unde să rămână cât mai mult loc pentru filosofie – dar, de obicei, ca un dar imprevizibil, filosofia, pomenindu-se în largul ei, degradează sau se înalță până la condiția de poezie sau chiar de contopire cu aceasta care, vă spuneam, este o artă străveche cu reputația destul de... – ce să mai vorbim – oscilantă...

Cutie cu pudră

Spațialitate, sălbăticia singurătăților inconștiente de sine, goluri umplute cu – bineînțeles – materie, spre exemplu – pudră de chinină, nimic fastuos – ordinarisimă, plată în tot ce se petrece ca în tot ce s-a întâmplat deja – anonimă emisie de sensuri.
Insectele luminii, poți să spui, și cele rudimentare – ale prafului te învăluie ca într-un magnetism nefuncțional cu atracțiile și respingerile în repaos – stare de pre-haos, și el inactiv, în cumpăna așteptării indecise ca un monstru difuz în condiția de prezumție.
Se încearcă necesare clape, butoane, claviatură, tastatură, orgă sau orgie spre a emite sensuri îngerește sau păcătoase psihedelic-pidosnic în circuit direct sau sofisticat, în cyberspațiu și cerber-spaimă cu departajări de inerție și depărtare de ură, ceva să se închidă, altceva să se deschidă ca un  bordei sau ca o piramidă sau, în bătaia vântului, – ca o cutie de pudră pe care, din neatenție, o deschide doica greoaie, colosală, aidoma Uriașei  lui Baudelaire – vlăguită mumă universală.

joi, 26 aprilie 2018

UN IMPORTANT POET FRANCEZ: GUILLEVIC




Monștrii


Există monștri care-s foarte buni
Ce stau în fața ta cu ochii mijiți de tandrețe
Pe încheietura mâinii tale
Punând laba lor păroasă

Într-o seară
Când în univers e totul violet
Când stâncile își reiau traiectoriile nebune

Ei se trezesc.

 

Vântul


Aceea nu era
O aripă de pasăre.
Era o frunză
Bătută agitat de vânt.
Numai că în acea zi
Vântul nicicum nu se trezi.


*      *      *

În pomul lipsit de fructe și de frunze
Deja obosit

Cu ramurile ce joacă pentru ca să nu vadă
Apusul soarelui

Printre crengi
A rămas un măr.

Și roș de strigăt
Plânge pe marginea timpului.