FEDERICO GARCIA LORCA

Leo BUTNARU

În tinerețile mele studențești, Federico Garcia Lorca îmi era unul dintre poeții preferați. Am un martor foarte obiectiv, care confirmă acest lucrul – jurnalul „Student pe timpul rinocerilor (1969–1972)”, în care prima referință la marele spaniol e din 4 noiembrie 1970: „Acasă, să citesc Lorca”.

Apoi a doua zi, pe 5: „Ieri, adică și azi, până la orele 3 spre dimineață, l-am «studiat» pe Garcia Lorca. Poezia primilor ani – excepțională. („Greiere!/ Stea sunătoare”; „Buzele tale sub ascunziș de săruturi”; „Murdară de nisip și săruturi” – imagini evocatoare de contexte întinse.)”.

 

Peste trei săptămâni fără două zile, notam: „Astăzi am primit de la Moscova, prin sistemul cartea prin poștă, un set de cărți de poezie bilingve: Ungaretti, Quasimodo, Lorca, Apollinaire, Eluard”. (Este vorba de setul din cinci poeți, apărut în 1968 la „Editura pentru literatură”, București. Sistemul „Cartea prin poștă” nu fusese afectat de aberantele interdicții de difuzare a presei și a cărții românești în RSS Moldovenească, ajunsă, atunci, un fel de rezervație pentru „aborigeni”: oriunde în alte teritorii ale fostei URSS se putea abona presa și procura cartea românească, numai la noi – niet!).

Pe parcursul altor ani de studenție, am tot revenit la poezia lui Lorca: „Refugiul în lectură ca intenție de a face abstracție de kakiul... aspru (eram militar – n.m.). Lorca: „Castaniete./ Castaniete./ Cărăbuș sonor”; „Copacilor!/ Ați fost săgeți/ din azur căzătoare”; „Fecioară cu crinolină,/ fecioară-a singurătății,/ deschisă ca o imensă/ lalea” (25.VI.1972);

„Lorca despre Don Luis de Góngora: «Pentru prima oară în istoria limbii spaniole el creează o nouă metodă de căutare și plăsmuire a metaforei și în adâncul sufletului său consideră că nemurirea operei poetice depinde de consistența și buna închegare a imaginilor». 

Iarăși Lorca: «Lumea poetului constă din contradicții... Poezia nu are nevoie de adepți, ci de îndrăgostiți»”;

„La mare și la Cetatea Albă, l-am citit pe Jorge Guillén din colecția Cele mai frumoase poezii. Spaniol mare, dar nu ca Lorca sau Juan Ramón Jiménez, de care a fost aproape, însă trăind cu mult mai mult decât ei”.

În 1972, scriam poemul „Motiv hispanic”, care avea de motto versurile lui Lorca: „Ai! Între albii muri hispanici/ negrii tauri ai tristeții!” (din păcate, motto suprimat la apariția primei mele cărți, în 1976), care e următorul:

                   Lăsând toreadorul nemișcat

reuși să fugă din arenă.

Își spunea că la sfârșitul străzii

                                                vor începe

libertatea lui și tihna...

...dar i-apăru în față câmpul roș’-aprins

andaluzul câmp împurpurat

și-nnebunitul taur își înfipse

                                      coarnele-n țărână

aruncând spre ceruri

                                  rădăcini și floare

sângele de maci.

            Imboldul acestor versuri bineînțeles că pornise din creația lorchiană, iar toreadorul nemișcat, îmi amintesc cu toată limpezimea memoriei, în subtextele versurilor mele era Ignacio Sánchez Mejías, prietenul poetului care avea să-l înveșnicească în zguduitorul său „Bocet...”, de la ora cinci a chindiei, când „taurul deja îi mugea peste frunte” bravului matador răpus. Este o vibrație de ecou lorchian-hispanică și într-un alt text din acea carte de debut a mea, „Spinul ca un pumnal”, dedicat unuia dintre prietenii lui Garcia Lorca, poetului Pablo Neruda: „...prea crud/ i-a fost dat să erupă furtunii...// Izbită orbește,/ creanga  își repezi spinul ca pe un pumnal/ în inima privighetorii oploșite/ printre ramurile trandafirilor”.

Inițial, credeam că doar îmi amintesc, pentru că, la o mai recentă răscolire prin mapele arhivei, să constat că, tot pe atunci, în adânci tinereți, chiar tradusesem câteva poeme de Lorca, însă nu am mers prea departe în domeniu. Era ceva similar ce mi se întâmplase cu un alt mare poet, Boris Pasternak, caz expus în eseul „Debutul de traducător și nu numai”, publicat în presa bucureșteană, dar și în volumul meu „Dincolo de suprafață” (2013).

Și iată că, în a doua jumătate a anului de grație 2017, umbra lui Federico Garcia Lorca m-a rechemat în plină-lumină creația Marelui Poet, pe care, cu modestia de rigoare, îl prezint în această carte în versiunea mea, a celuia care l-a citit și l-a admirat într-un uriaș, aș zice, interval de timp, de poezie, de vârstă, de destin – de la 18 la 68 de ani. Și continuă să-l admire. Vârstă, destin de cititor și de scriitor care nu se pot despărți de Federico Garcia Lorca. Sunt sigur, aceasta li se întâmplă nenumăraților cititori și scriitori din lume.

L.B.

*      *       *

Se naște în localitatea Fuente Vaqueros/ Gganada în familia unui latifundiar. Face studii universitare la Granada și Madrid. În 1918 publică prima sa carte „Impresii și peisaje” (eseuri și proză), urmată de „Carte de poeme” (1921), „Cântece” (1928), „Romaciero țigan” (1928), „Poetul la New York” (1930), „Divanul Tamatit” (1936), „Sonetele dragostei obscure” (1936) ș. a. Scrie piese de teatru, pe care le montează în Spania și În America Latină.

Când în Spania izbucnește Războiul Civil, Lorca refuză să se refugieze în Columbia sau în Mexic, ambasadorii cărora se oferă să-l ajute, intuind că poetul ar putea deveni victima unui atentat.  Pe 16 august 1936 este arestat, iar peste alte două zile cade răpus de gloanțele fasciștilor, corpul său fiind aruncat într-o groapă comună. Cărțile sale sunt arse în Plaza del Carmen din Granada și interzise în timpul franchismului.

Este considerat cel mai de seamă reprezentant al liricii spaniole moderne și o personalitate de primă mărime a poeziei europene a secolului XX.  

Cântec mic

Aripile privighetorii

sunt înrourate,

limpezi stropi de lună

încheagă noian de iluzii.

Marmura fântânii adună

săruturi de buze-nsetate,

visele umilelor stele

Fetele din grădini

îmi spun rămas bun

când trec – și clopotele

la revedere îmi spun.

Copacii se sărută-n

amurg, pe când eu

plângând trec pe drum,

grotesc și fără salvare,

cu tristețea lui Cyrano

și-a lui Quijote,

mântuitor

de imposibile infinituri

cu ritm de ceasornic.

Și văd crinii cum se usucă

la atingerea vocii mele

pătată de lumini sângerânde,

în liricul meu cântec purtând

veșmânt și rimeluri

de clovn. Frumoasă, drăguță

iubirea mi s-a ascuns

sub păienjeniș. Soarele

ca un alt păianjen pe mine

mă ascunde sub picioarele-i aurii.

Nu-mi voi cunoaște norocul,

căci eu însumi dragoste sunt,

cu plânsetul din săgeți

și spaimă în suflet.

Împărți-voi altora totul,

plângându-mi orice pasiune

ca un copil părăsit

în poveste ce s-a sfârșit.

XII.1918,

Granada

Dacă mâinile mele ar putea desfolia...

Îți rostesc numele

în nopți întunecate,

când vin stele

să se adape din lună

și ramurile dorm

în taina frunzișului.

Mă simt golit

de pasiuni și muzică.

Dementul orologiu îngână

vechile ore moarte.

În această noapte întunecată

îți rostesc numele

și el îmi sună

mai îndepărtat ca oricând.

Mai îndepărtat decât stelele

și mai dureros decât ploaie cea blândă.

Te voi mai iubi vreodată

precum atunci? Ce vină ar avea

inima mea?

Dacă ceața dispare,

ce altă pasiune mă așteaptă?

Va fi liniștită și pură?

Ah, dacă degetele mele

ar putea defolia luna!

10.X.1919,

Granada

In memoriam

Plop suav,

plop suav,

înveșmântat

în aur.

Ieri ai fost verde,

verde înnebunit

de păsări

glorioase.

Astăzi ești abătut

sub cerul de august,

precum eu sub cerul

rubiniului meu spirit.

Seducătoarea aromă

a tulpini tale

va intra în inima mea

pioasă.

Bătrâne bunic al luncii!

și noi

ne-am înveșmântat

în aur.

VIII.1920

Un alt vis

Rândunica zboară

atât de departe!...

Flori de rouă

peste visul meu,

și inima mi se rotește

cuprinsă de jind,

ca un carusel în care Moartea

își distrează copiii.

Aș vrea în acești arbori

să mă leg de timp

cu un fir de noapte neagră,

apoi cu sângele meu

să vopsesc băncile galbene din

amintiri!

Câți copii să aibă Moartea?

Toți sunt în pieptul meu!

Rândunica revine

de foarte departe!...

1919

Văzduhul nopții

Mi-e tare frică

de frunzele moarte,

mi-e teamă de pajiști rourate

și de coline.

Eu voi dormi; iar dacă tu

nu mă vei trezi,

inima-mi rece va rămânea lângă tine.

Departe, departe

cine sună prelung?

Bate vântu-n ferestre,

dragostea mea!

Ți-am pus de coliere

a zorilor diamante.

De ce mă părăsești tu

pe drumul acesta străin?

Dacă pleci prea departe,

pasărea mea va țipa

și verdea podgorie

nu va da aromitoru-i vin.

Departe, departe

cine sună așa?

Bate vântu-n ferestre,

dragostea mea!

Nu vei afla niciodată,

sfinx de zăpadă,

ce mult te-aș fi iubit

în această dimineață

plină de larmă,

când plouă abundent

și pe ramul uscat

cuibul se destramă.

Departe, departe

cine sună așa?

Bate vântu-n ferestre,

dragostea mea!

1919

Cuib

Ce păstrez în mine în aceste

clipe de tristețe?

Ah, cine-mi taie pădurile

de aur, înflorite?!

Ce am citit în oglindă

de argint tremurător

că aurora mi se-așterne-n față

dinspre apa râului?

Cât de-nalt e ulmul ideii

în pădurea mea doborâtă?

Ce ploaie a tăcerilor

mă-nfioară adânc?

De mi-aș lăsat dragostea moartă

pe țărmul trist,

ce rugăciuni m-ar ascunde

în lucruri nou-născute?

1919

Traducere de Leo BUTNARU