miercuri, 3 aprilie 2019

LITERATURA CA GEN, GENURILE CA LITERATURĂ





1

Azi, literatura de oricare „gen”, mai bine zis – de oricare lipsă de gen, e de fapt o clacă a genurilor pripite, știrbite în secvențialitatea lor, înghesuite, când nu se prea știe de înțelepciune, de filosofie, de măiestrie, de meserie, de geniu. E un fel de întru-ajutorare între ele a cioburilor de genuri alandala, o contribuție a tuturor la îndreptățirea întâmplării a ceva literatură sau doar, pur și simplu, a ceva scris de dragul scrisului în tandem cu lipsa științei artei cuvântului, cu înstrăinare de model, de canon. Azi nu mai e „la modă”, la ordinea zilei și a artei, îndelungata stare de planton asupra unei fraze, a unui poem, a unei proze, spre a le modela, cizela. Pe scurt, spre a le face artă autentică.
E o clacă de genuri pripite, fâțâite, ciobite, de altfel bine intenționate, însă ne-spornice, ineficiente în șubredele lor însăilări de texte, când cel ce scrie nu se gândește la marii maeștri în domeniu – în literatură, filosofia scrisului, – ci e cu gândul la cum să se raporteze mai convenabil față de public, cum să-și potrivească mai „eficient” la gustul acestuia (care, de multe ori, chiar e o lipsă crasă de gust!) ceea ce-i poate oferi întâmplarea până și unui grafoman, unui neșcolit în ale artei scrisului.
...Numai că o atare stare de fapt nu pare a fi nici ea nouă, ci doar ceva reiterat, dacă ne reținem puțin atenția asupra notelor lui Nietzsche din 1874, referitoare la arta și filosofia lui Wagner. În ele parcă s-ar contura unele definiții valabile peste o sută cincizeci de ani, „bune” de raportat la artele din zilele noastre: „Să aplicăm cu o bună măsură valoarea acestui timp care recunoaște în arta lui Wagner, arta sa. Ea este în mod radical anarhică, gâfâitoare, necredincioasă, aridă, informă, nesigură pe temeliile sale, oricând deschisă disperării, dar fără a fi naivă, conștientă (lucidă) până în propria sa măduvă, fără noblețe, violentă, lașă... O monstruoasă tentativă de a se afirma și de a domina într-un timp anti-artistic. Otravă contra otravă!”

2

Și în aceste timpuri poate că post-postmoderniste (cum să le mai zici, odată ce încă nu se știe ce a fost până la ele și dacă chiar a fost ceva distinct sub aspect canonic?), timpuri bune la toate, pentru arte, pseudo-arte, contra-arte; și în aceste timpuri se poate vorbi de excesul de democrație pus în loc de liberalismul lăbărțat până la iresponsabilitate, de pluri-posibilități sau orice posibilități de travaliu artistic, pseudoartistic, antiartistic – poate și ele, aceste timpuri ale noastre, un fel de azil al lui „merge orice”. Dacă sunt acceptate (dar... de cine – de axiologia fără nicio putere de decizie?...) fără împotrivire fitece intenții de posibile configurări artistice, punctele de „control al calității” lipsind aproape cu desăvârșire, în dezlănțuirea sa „merge orice” înaintează/ atacă mult mai departe, până să se cantoneze în lehamitea celebrului principiu deloc pozitiv „lasă-mă să te las” sau al altuia – „treaba ta, fă cum dorești”. De dorit dorește el, dar nu poate să facă. În artă, nu sunt rele democrația și loialitatea învecinării pe picior de egalitate a tuturor formelor și posibilităților înșiruite din adâncile antichități, trecute prin șotroanele și pistele tuturor ismelor; nu e rea această conviețuire gen melanj. Însă doar până în momentul în care ea nu acceptă și deplina confuzie valorică. Până în momentul în care nu bate amical pe umăr veleitatea, amatorismul, grafomania și obrăznicia cinică, rânjitoare, căreia unii, lași sau fără discernământ numai, îi mai zic cuminte ironic canon destructiv al postmodernismului. Nu cred ca arta să ajungă a însemna deplină lipsă de seriozitate, de criteriu. Amalgamul, indeterminarea și incoerența nu pot ajunge tipar de blazon.

marți, 2 aprilie 2019

DIN POEZIA POLONEZĂ CONTEMPORANĂ





Născut în orașul Kętrzynie. Poet, prozator, eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor universitar. A editat cărțile de poeme: „Mesajul ultimului dintre epigoni” (1981), „24 de ore de moarte” (1989), „Mai jos de vis” (1989), „Versuri grafice” (1990), „Nordul cântă tihnit” (1997), „Cântece de dragoste și despărțire” (1999), „Veac nou” (2014), „Timpul grădinilor în flăcări” (2017). Este autorul romanului „Recviem pentru erou” (1989), a volumului de nuvele „Plecarea” (2006) și a mai multor monografii tematice. Om emerit în cultură din Polonia, laureat al unor premii literare naționale și internaționale.
Traducător din creația poeților americani și israelieni. 
Președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii Scriitorilor din Polonia.

În traducerea lui Leo BUTNARU


Cartea profețiilor

am deschis cartea profețiilor
și viața mea prinse a trece prin paginile ei
însă apa fântânii era încă întunecată
și nu puteam să o termin de scos
acea apă ce vorbi cu glasul trecutului
străini și animale prietenoase o sorbiră
vocile lor fericite le aud până și în somn
vă spun asta după care întind brațele
și beau voce întunecată, cântătoare a nopții
însă nu-mi pot potoli setea
eu am suferit pentru ei
din propria-mi vină am suferit
rămânând în întuneric până când miezul nopții mai cântă


printre mesteceni

eu nu am căutat aceste locuri
mereu rătăcind drumul
am trecut pe lângă crucea
modelată din oțel roșu
împânzit de rugină
condamnată la această formă a
fierului însângerat

în cerul de albul scoarței mestecănișului
la periferiile orașului cenușiu
într-o poiană luminoasă
unde doar scrumul focului stins
mărturisește despre trecutul apropiat
câteva din potecilor celor ce rătăciră pe aici
se întorloacă în mijlocul paraginii

astăzi mai sunt încă păsări
de parcă tradiția
ar putea să se prelungească-n cântecul lor


joi, 28 martie 2019

CUM JUDECI O CARTE, FĂRĂ A CUNOAȘTE LIMBA DIN CARE A FOST TRADUSĂ?...

Un coleg își exprimă anumite opinii despre volumul „Când omul, când rinocerul”, apărut în traducerea mea la editura „Neuma”. Cu onestitate, recenzentul recunoaște că: „Nu este simplu să judeci un poet prin traduceri, atâta vreme cât nu poți avea în vedere și versiunea originală. Este nevoie să fac această precizare...”; precizarea că domnia sa nu cunoaște limba rusă. Nimic grav, până în momentul în care necunoscătorul de limbă rusă susține că: „Hlebnikov are în vedere mai degrabă potențialul poetic al verbului limbii ruse, mai puțin nuanțat în comunicarea cotidiană, dacă îl comparăm cu gama impresionantă a posibilităților sale de nuanțare în limbile romanice”. Să fim serioși! Hlebnikov, care a practicat verbocreația, din verbul a iubi derivând... 500 de noțiuni afine nu putea să aibă în vedere... inferioritatea limbii ruse, fie și în discursul cotidian! Îndrăznesc să o spun eu, cel care cunosc ce inventiv e cotidianismul limbii ruse. E de-a dreptul uluitor. De inventiv. De creator. O spun eu, cel care mă descurc, de bine de rău, și în câteva limbi romanice. Adică, mai și pot compara una cu alta, cu celelalte.
Din păcate, traducerile mele din marii autori ruși nu au prea avut norocul să fie recenzate de cunoscători ai „limbii lui Pușkin”, cum zice colegul la care mă refer mai sus. Însă curajul lor tineresc i-a făcut pe unii să se dea cu păreri... grave, ferme despre lucruri pe care nu ar fi fost să le ia în discuție. Iar despre aproximativa, ba chiar proasta cunoaștere a limbii ruse de unii traducători români am mai scris. Iată unele adrese... triste:


https://leo-butnaru.blogspot.com/2010/11/marina-tvetaeva-nenorocita-de-o.html


duminică, 10 martie 2019

DESPRE „VITEZA” DE ELABORARE LITERARĂ



Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînțeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximații lirico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ce am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă, Nichita Stănescu nu pare decât un copilaș nevinovat, ce abia gângurește, în comparație cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1.234 de poeme! Le întreținea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeții ruși importanți și poate concura cu brio cu Stănescu și încă nu se știe cine ar ieși învingător. Cu toate că în literatură „competiția” ține de absurd și de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada celor superiori e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.
Viteza de elaborare literară, în speță  poetică, a fost motiv de discuție încă din antichitate. Astfel, poetul satiric roman Lucilius scria extrem de alert, cineva dintre contemporani spunând că respectivul autor era în stare să dicteze cam 200 de versuri într-o singură oră, ba mai mult – făcea asta... stând într-un picior. De unde și maxima Stante pede (Stând în picioare), derivată din singularul Stans pede in uno (Stând într-un picior), pe care o utilizase Horațiu în prima lui Satiră, referindu-se chiar la isprava de campion în versificație a lui Lucilius.
George Coșbuc, însă, pare să fie de altă părere, că nu metoda, ci „productivitatea”, randamentul versificator obținut în timp ce vreun autor stă, bineînțeles, figurat vorbind, într-un picior, pentru ca, în finalul Sonetului, din care extrag exemplul, pare să fie aliatul lui Lucilius („Eu sute de sonete-ți fac de-acum”):
„Și șterg mereu și șterg și merge-ncet.
Opt versuri le-am făcut! așa cu gluma,
Dar
stante pede iată mai un vers,
O, de-aș găsi acum o rimă-numa;
Dar haid! și fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ți fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbițați prin univers”.
Pare-se chiar în ultimul său interviu rostit pe pământ (probabil, este intervievat și acolo, unde a ajuns după…), Mircea Ivănescu se referea la americanul Merrill Moore care „…era un model pentru mine, pentru că își compunea poeziile la chestiunea aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în mașină, în timp ce conducea, și se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporție de cinșpe pe zi, exact așa cum le povestea, și avea acasă la el un fel de garaj în care ținea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că…” 
Cine știe, poate e chiar cazul să ne închipuim că…

vineri, 8 martie 2019

POEZIA APARȚINE POPORULUI, DAR...



Despre apartenență

Poezia aparține poporului
dar
din păcate
poporul nu știe de asta.


Extazul și grotele

I

În creație
ca și la instaurarea libertății
extazul poate face bine
dar și rău.

De unde eterna întrebare:

ce-i de făcut?

Răspuns: să creăm, să
instaurăm libertatea...

Chiar dacă – precum spuneam – extazul...

Chiar dacă
în unele țări
ce frică le e călătorilor
să iasă din transportul public
din gurile de metrou la stația
Piața Libertății...

2

Nu e niciun motiv să ne îndoim:
                                                      cândva
gurile de metrou
galeriile placate cu marmoră, granit
extratereștrii le vor descoperi ca pe niște peșteri
în care se adăposteau un fel de ființe primare,
                                                                         ca
să nu zicem primitive...


luni, 4 martie 2019

CUM MĂ VEDE COLEGA MARIA PILCHIN (...cu ochi buni)



Poezia leonină a unui angajat al „Ministerului Postmodernismului”

            Leo Butnaru este poetul care caută căutarea. Şi în această exegeză a lumii, el nu este preocupat de vârsta omului, ci de cea a poemelor, o preocupare metodică, meditativă. „Bătrâneţea” aleargă mai iute, căci în cazul lui Leo ea este una care experimentează, care grăbeşte pasul – „cu cât îmbătrâneşti mai mult/ cu atât alergi mai iute”. Este o existenţă care scapă dintr-un „imperiu pe moarte” al tinereţii poetului, în care acesta s-a tot salvat din „irealismul socialist”. E acel trecut imediat al ororii, dar şi cel încercat de nostalgia unui paradis de cândva – apa, dintr-un „oraş al păpuşilor-matrioşka” în care locuieşte de fiecare dată „un Hamlet îmbătrânit” care gândeşte la „istorie şi post-istorie/ Homer şi Derrida”. Pe lângă căutare, o altă metodă poetică este meditaţia, gândul la tot şi la toate, căci Leo este un poet cerebral, chiar dacă este vorba de o luciditate vulcanică şi plină de pasiune. O pasiune reprimată de către analiză, dar care este prezentă acolo în poem, care îşi face loc din plin şi izbucneşte, de multe ori, acolo unde nici nu te aşteptai – e pasiunea la pândă.
Când ne referim la textele lui Leo, vorbim şi despre dialogul cu predecesorii şi marea cultură universală. Poetul nu este un ignorant, e unul conştient de ce s-a făcut până la el. Aceste preocupări culturale pornesc din Japonia, trec prin Rusia, Europa şi traversează Atlanticul. Este un dialog plin şi de replicile fireşti ale poetului care scrie într-o lume de după Logos în care cunoaştem deja un „Toma Credinciosul” care poate să exclame: „aruncaţi mărgăritarele porcilor”. „Întoarcerea fiicei risipitoare” este o astfel de replică dată Scripturilor, poemul focalizează o fiică şi nu un fiu, producând, în fapt, pe lângă parafraza biblică, şi un zguduitor cântec al feminităţii şi maternităţii. La fel cum „Portretele de sine ale Fridei” sunt un splendid imn (dar şi bocet) dedicat feminităţii. „Atât de firavă totuşi, Frida, tu, cea cu bara metalică ce ţi-a străpuns corpul [...]/ Frida Kahlo/ cea prinsă în tauromahie cu negrul taur al durerii [...]/ Frida nu e harpie ci – harpă [...]/ ţie nu-ţi place atât să faci/ cât să creezi dragoste” – este „portretul de cuvinte” al artistei, al „cataclismului de sine” al Fridei. Este vorba aici de o empatie umană, dar şi artistică de o calitate poetică şi de o sensibilitate a nuanţelor şi ipostazelor umane copleşitoare. Este femeia-artist în plinătatea dramei sale.

joi, 28 februarie 2019

NUVELĂ DESPRE UN ORAȘ PRE NUME BĂLȚI (și împrejurimile panromânești, probabil)




Leo Butnaru
Balta neagră

Afară cerul era învelit de nori vineți, care se spărgeau deasupra Iașului, cu gând de a-l spăla de glod și de păcate; dar în zadar ei își vărsau sudorile!... Eforia nu încuviințase proiectul lor!
                            Vasile Alecsandri, „Balta Albă”

Cel ce poate fi atent, dar nu pur și simplu atent, ci – acut-atent, paroxistic de scrutător în propria interioritate, cu intimitatea firii poate constata cu oarece surprindere că fundalul duhului său este unul al antonimiei în surdină; aproape deplină, surdina (trebuie să recunosc că aici tandemul surdină/ deplină se oferi parcă de la sine, mai curând dintr-un „moft” de stil, din unul al eufoniei care, zău, nu știu pe efectul cărei impresii acustice plăcute mizează respectiva „succesiune armonioasă de vocale și de consoane”; nu știu, pentru că, de fapt, e foarte greu să-ți imaginezi ce ar fi aia surdină aproape deplină). Pe acest fundal de antonimie care, uneori, poate ajunge la antinomie, senzația, sensul ce se află „la suprafața” conștiinței tale, sensul cu care operezi ad hoc își profilează, vag sau foarte difuz, opusul. Cum mi s-a întâmplat în două rânduri, odată pe când traversam cartierul Balta Albă al metropolei noastre, a doua oară (sau, poate, aceasta fusese prima), când mi-am pus în gând să recitesc jurnalul de călătorie a regelui poeziei veșnic tânăr și ferice, Vasile Alecsandri. Bineînțeles că antonimul, în surdină aproape… deplină, de pe fundalul conștiinței mele, de acolo, de la limita ei, să zic, presupunând, cu inconștiența, poate că intuiția, instinctul, – antonimul, deci, fu – lesne de priceput – Balta Neagră… Însă departe de a fi pur și simplu un antonim „cuminte”, constatativ și atât. Acest sens contrar Bălții Albe se dovedi oarecum… dramatic (agresiv?...), producător de adâncă indispoziție împinsă până la decepție, lehamite și alte senzații contrare binelui și frumosului, cum se spune, ca să nu mai vorbim de bunăstare sufletească, poate chiar – fericire…
 Balta, Cloaca Neagră, ca generic (…de… întuneric…), se referea – la ce credeți? – la rațiunea umană, la modul ei de a emite gânduri, judecăți; se referea la… negre bălți de cugetare… Mai mari sau mai mici, pe alocuri mlaștini sadea… Bălți de „gânduri”  – minciuni ordinare, palavre de același ordin – ordinarissime, bârfe, înjurături, pur și simplu inepții cu marca obișnuitei prostii omenești, scârboșenii cu logouri și… logoruri (drojdii)  politice…
Pentru a fi mai explicit, să o luăm pe pista parabolei, analogiei, simplei comparații. Imaginați-vă că, într-o noapte ploioasă, străbateți o stradă oarecare din metropolă sau din oricare alt oraș românesc, să zicem – Chișinău sau, mai adecvat – ca menit, nu?! – situației și ecuației noastre – orașul Bălți, considerat capitala nordică a Estului Moldovei. Stradă cu asfaltul spart, cu gropi mai mari sau mai mici pline cu apă, în care stropii de ploaie izvodesc-curmă, curmă-izvodesc mărunte răsfrângeri de unde. Pășești, dar, din vreme în vreme, încălțămintea ta nu se afundă în tulburea apă în două cu nămolul diluat al cernoziomului ce se află aproape „la el acasă” pe străzile orașelor prutonistrene ce vine, aluviune, de pe dealurile din jur sau de prin răzoare, de prin parcuri, de prin spațiile neasfaltate dintre blocuri, de pe… Da, asta e! – ai impresia că piciorul ți se afundă într-o baltă neagră, mai mare sau mai mică, de gânduri, de rațiune „inutilă” care, în perversa ei utilizare ce nu servește adevărului, ci, din contră, încercând să-l escamoteze, să-l deturneze, ajunge – rațiunea, gândurile – a forma bălți, mai mari, mai mici, negre. Sunt gândurile ce capotează în vorbăria, în zădărnicia palavrelor ca spor(t) național, se zice. Și tu calci prin aceste bălți sau băltițe negre, de sub tălpile tale erupând mici aripi întunecate de foste gânduri lichefiate, ajunse inutile, ca expresie a murdăriei. Sumbră, lugubră stare de spirit, nu? Deșeurile murdare ale rațiunii băltite prin gropile din asfaltul orașului… Atmosferă modificată – „înviorată”? –  de căderea stropilor de ploaie care, scânteind în lumina felinarelor rare și mioape, par a fi, totuși, scântei de lumină curată… a rațiunii… Pentru că se spune și – lumina minții, lumina rațiunii umane, – nu? Lumină atât de puțină pe aici până și în zile cu soare intens, revărsător, dat fiind că e vorba de lumina cugetului, ziceam…  Și aceste scânteieri de lumină curată, cum par, sunt ademenitoare până la fascinație. Impresia este intensificată tocmai de puținătate lor, a luminoaselor scânteieri de rațiune pură (nu, nu în sens kantian, ci în cel mai direct sens, ce se referă la senzația generală de: curat). Însă tu știi ce murdară e, totuși, apa din aceste băltiri. Băltiri negre de gânduri. Gânduri neadevărate, gânduri surogat, false, răzbind ca viermii din nimfa minciunii; gânduri-nimfe de palavre… Ce incompatibilitate între bălțile negre și stropii de ploaie care totdeauna au fost asemuiți (gândiți) ca extremi de puri, cristal sui generis. Iar gândul tău despre toate astea – ca eșec, ca surogat, ca neadevăr, ca palavre –, gândul ce ar fi trebuit să se înalțe spre misterele sferelor cosmice, în vaga lui implicare „în peisaj”, în cunoașterea stării de fapt, cum s-ar spune, în fine – cade pe asfaltul murdar, în bălțile negre, mai mari sau mai mici. Bălți de gânduri pervertite, puse în serviciul falsității. Bălți ce-și zburătăcesc mici aripi negre de sub tălpile trecătorilor. Și ei, firește, „producători” de gânduri care formează balta neagră  (în general fie spus).