DIN POEZIA POLONEZĂ CONTEMPORANĂ

Născut în orașul Kętrzynie. Poet, prozator, eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor universitar. A editat cărțile de poeme: „Mesajul ultimului dintre epigoni” (1981), „24 de ore de moarte” (1989), „Mai jos de vis” (1989), „Versuri grafice” (1990), „Nordul cântă tihnit” (1997), „Cântece de dragoste și despărțire” (1999), „Veac nou” (2014), „Timpul grădinilor în flăcări” (2017). Este autorul romanului „Recviem pentru erou” (1989), a volumului de nuvele „Plecarea” (2006) și a mai multor monografii tematice. Om emerit în cultură din Polonia, laureat al unor premii literare naționale și internaționale.

Traducător din creația poeților americani și israelieni. 

Președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii Scriitorilor din Polonia.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Cartea profețiilor

am deschis cartea profețiilor

și viața mea prinse a trece prin paginile ei

însă apa fântânii era încă întunecată

și nu puteam să o termin de scos

acea apă ce vorbi cu glasul trecutului

străini și animale prietenoase o sorbiră

vocile lor fericite le aud până și în somn

vă spun asta după care întind brațele

și beau voce întunecată, cântătoare a nopții

însă nu-mi pot potoli setea

eu am suferit pentru ei

din propria-mi vină am suferit

rămânând în întuneric până când miezul nopții mai cântă

printre mesteceni

eu nu am căutat aceste locuri

mereu rătăcind drumul

am trecut pe lângă crucea

modelată din oțel roșu

împânzit de rugină

condamnată la această formă a

fierului însângerat

în cerul de albul scoarței mestecănișului

la periferiile orașului cenușiu

într-o poiană luminoasă

unde doar scrumul focului stins

mărturisește despre trecutul apropiat

câteva din potecilor celor ce rătăciră pe aici

se întorloacă în mijlocul paraginii

astăzi mai sunt încă păsări

de parcă tradiția

ar putea să se prelungească-n cântecul lor

genetică

parcă mai interesează pe cineva

ce a moștenit de la mama sa

ce ar mai avea din tatăl său

fiii și fiicele sale

câte generații

se întâlnesc sub piele

și se răspândesc în noi

parcă poate tatăl să se sature de preferințele fiului

și oare de la dorințele mamei

fiica ar putea să învețe a visa

dar pe cine-l interesează

de câte ori dragostea

deveni suferință necruțătoare

și buzele se împiedicau de cuvinte

confundând rugăciunea cu blestemul

tuturor florilor răului

tuturor nuanțelor neliniștii tulburi

trosnitoare ca un disc vechi

ca gheața subțire sub picioare

și noi ne afundăm cu încetul

în eterna nirvană

în paradisul in-continuității

identitate

eu

posibil, cât de cât

sunt eu însumi, ceea ce înseamnă

că sunt

imperceptibil înscris

într-o oarecare imaginație de

sine

și

viața mea de asemenea ne-

deplină a

mea

nu viața asta

întreagă

câinele meu de asemenea nu e câine

chiar de are nas negru și coadă

pisica mea apare

într-un întuneric metafizic

exact la amiază

fură din frigider lapte cald

că și acesta îmi aparține

iar visul meu anume

nu dorește să se arate

noaptea cu ziua fac schimb de veșminte

cotidianul e ca sărbătoarea

cotidianul care nu mai e cotidian

pedeapsa celei de-a patra dimensiuni

cuvintele

au evadat din propoziții, din proporții

și-au făcut bivuac sub cerul liber

iar uneori

își schimbă sensurile ca măștile

atare carnaval în timpul pe sfârșite

iar în cer de asemenea nimic, decât bezna

deoarece tot ce există

nu este egal cu nimicul

care îl compune

fiindcă sufletul nostru

e alimentat de inexistență

când în loc de viață nu rămân decât năzuințele

care se împlinesc

ca niște blesteme

albatrosul

deja mă scald în lumina oceanului

corpul meu câștigă spațiu

în imensitatea ideală o bătaie de aripi

acoperind inclusiv domeniul

luxurianței verzi a pământului

și întinsele colonii de alge crescute pe corpul bărcilor

din canalele înguste ale vechiului port

în care zvâcnirea mea e neașteptată ca cea a cuvântului

la fel de solară precum cuvântul

la fel de perfectă precum acesta

însă există și prădători

cu care îmi împart

ultima cină a trupului

zorii ce s-au dovedit a fi amurg

parcă o astfel de dimineață așteptai tu

când sângele se transformă în vin

iar pânzele cenușii ale ziarelor zboară pe străzi

într-un oraș necunoscut, într-un timp străin

parcă o astfel de învierea-a însemnat viața noastră

care dispăru fugitiv în umbra marilor realizări

lăsând în urmă fumul amintirilor, o grămăjoară de gunoi

îndoieli, imagini, cuvinte, relații deloc simple

strânse între paranteze pătrate

undeva în adâncul memoriei este un peisaj al

unui vis de copil, o liberă cădere în neființă

primele nume, date de o seriozitate ucigătoare a

clipitelor ce se împrăștie dintr-un exces de speranță

gestul interdicțiilor, refuzului și spaimei

peste zațul unei informații deosebit de importante

privirea acestor ochi

se afundă voluptos în trecut

ca un tren de noapte ce se îndepărtează

ca un detaliu în plus

eu îmi scriu istoria pe zăpadă

iar mâine se va încălzi și va adia vântul cald dinspre sud

ce va împrăștia în fine răbdarea mea

și va fi bine, odată ce marile fapte

nu au nevoie de cuvinte

la drum

la drum fără scop și fără motive

gonim pe lângă lumea

de după geam, iar lumea pe lângă noi

însă mai rămâne timp, gonesc câmpurile înflorite

programul nu se încheie, eterna revenire

și fiece floare de câmp întoarce căpșorul

și iată că deja pădurile surii se afundă în noapte de iarnă

zăpadă albă, brazi argintii, hârtia gălbenește

stalactitele lichenilor privesc urmele din jur

tu îți amintești, totul poate fi distrus și împrăștiat

ca niște boabe pe care le fură păsările

ca luminile orașelor din depărtare

mii de mere se rostogolesc prin noapte

și totdeauna cineva plânge, altcineva râde

pretutindeni aflându-se ceva nu prea mare

între astea două – ceva și mai mic

sub fiece fir de iarbă

ceva se naște și moare

din oarece blestem

graba ne presează sentimentele

cineva privește de la o parte, altcineva rămâne în urmă

cineva nu s-a spălat pe mâini, altcineva e cu conștiința pătată

totdeauna rămâne o iubire oarecare sau o tristețe

iar între ele deloc spațiu gol

chiar dacă asta ar sugera-spaima

marea noastră prietenă

întâlnirea

îmi întinzi palma rece

e ora întâlnirii oficiale

arătând într-o formulă corespunzătoare

zâmbetului amabil

ca la aranjamente politice sau imobiliare

și nicicum nu vorbim de ce ar fi demn de atenție

ambii dorind să aflăm predestinația

barem cu câteva clipe mai înainte

în viitorul când ne explodează nerăbdarea

calendarului dispersat, reține totuși

întâlnirile, promisiunile, termenii

inimile noastre se mai rețin în umbra

cotidianului lumii, în fine ținându-ne minte

generațiile următoare

și oare chiar atât de neînțelese ar fi motivele

întâlnirii palmelor noastre

mi se rupe vocea, nedorind să încerce frigul

și oare chiar din acest motiv

ar privi neliniștit în jur

iar seara de iarnă îmi ghicește gândurile

sera vernală îmi șoptește la ureche taine

de care nu se poate afla din timp

eu vin cu trandafiri albi

eu vin în mână cu trandafiri albi

păsările îi zic cantata rodniciei

privesc în ochii tăi și văd

propriile-mi vise le văd

îmi văd propria-mi sete

însă mai există și vecia

de cum întorc capul văd cum

după geam gonește nervos timpul

îți aduc proaspeți trandafiri albi

petalele lor se pliază în noapte

păsările tac, timpul încetinește cursul

oprindu-se la o jumătate de pas

și-mi zic că deja ar fi târziu

stăm în doi și respirăm

iar noaptea trece printre noi

cu tot ce depinde de noapte