1
Azi, literatura de oricare „gen”, mai
bine zis – de oricare lipsă de gen, e de fapt o clacă a genurilor pripite,
știrbite în secvențialitatea lor, înghesuite, când nu se prea știe de
înțelepciune, de filosofie, de măiestrie, de meserie, de geniu. E un fel de
întru-ajutorare între ele a cioburilor de genuri alandala, o contribuție a
tuturor la îndreptățirea întâmplării a
ceva literatură sau doar, pur și simplu, a ceva scris de dragul scrisului
în tandem cu lipsa științei artei cuvântului, cu înstrăinare de model, de
canon. Azi nu mai e „la modă”, la ordinea zilei și a artei, îndelungata stare
de planton asupra unei fraze, a unui poem, a unei proze, spre a le modela,
cizela. Pe scurt, spre a le face artă autentică.
E o clacă de genuri pripite, fâțâite,
ciobite, de altfel bine intenționate, însă ne-spornice, ineficiente în
șubredele lor însăilări de texte, când cel ce scrie nu se gândește la marii
maeștri în domeniu – în literatură, filosofia scrisului, – ci e cu gândul la
cum să se raporteze mai convenabil față de public, cum să-și potrivească mai
„eficient” la gustul acestuia (care, de multe ori, chiar e o lipsă crasă de
gust!) ceea ce-i poate oferi întâmplarea până și unui grafoman, unui neșcolit
în ale artei scrisului.
...Numai că o atare stare de fapt nu
pare a fi nici ea nouă, ci doar ceva reiterat, dacă ne reținem puțin atenția
asupra notelor lui Nietzsche din 1874, referitoare la arta și filosofia
lui Wagner. În ele parcă s-ar contura unele definiții valabile peste o sută
cincizeci de ani, „bune” de raportat la artele din zilele noastre: „Să
aplicăm cu o bună măsură valoarea acestui timp care recunoaște în arta lui
Wagner, arta sa. Ea este în mod radical anarhică, gâfâitoare, necredincioasă,
aridă, informă, nesigură pe temeliile sale, oricând deschisă disperării, dar
fără a fi naivă, conștientă (lucidă) până în propria sa măduvă, fără noblețe,
violentă, lașă... O monstruoasă tentativă de a se afirma și de a domina într-un
timp anti-artistic. Otravă contra otravă!”
2
Și în aceste timpuri poate că
post-postmoderniste (cum să le mai zici, odată ce încă nu se știe ce a fost
până la ele și dacă chiar a fost ceva distinct sub aspect canonic?), timpuri
bune la toate, pentru arte, pseudo-arte, contra-arte; și în aceste timpuri se
poate vorbi de excesul de democrație pus în loc de liberalismul lăbărțat până
la iresponsabilitate, de pluri-posibilități sau orice posibilități de travaliu
artistic, pseudoartistic, antiartistic – poate și ele, aceste timpuri ale
noastre, un fel de azil al lui „merge orice”. Dacă sunt acceptate (dar... de
cine – de axiologia fără nicio putere de decizie?...) fără împotrivire fitece
intenții de posibile configurări artistice, punctele de „control al calității”
lipsind aproape cu desăvârșire, în dezlănțuirea sa „merge orice” înaintează/
atacă mult mai departe, până să se cantoneze în lehamitea celebrului principiu
deloc pozitiv „lasă-mă să te las” sau al altuia – „treaba ta, fă cum dorești”.
De dorit dorește el, dar nu poate să facă. În artă, nu sunt rele democrația și
loialitatea învecinării pe picior de egalitate a tuturor formelor și
posibilităților înșiruite din adâncile antichități, trecute prin șotroanele și
pistele tuturor ismelor; nu e rea
această conviețuire gen melanj. Însă doar până în momentul în care ea nu
acceptă și deplina confuzie valorică. Până în momentul în care nu bate amical
pe umăr veleitatea, amatorismul, grafomania și obrăznicia cinică, rânjitoare,
căreia unii, lași sau fără discernământ numai, îi mai zic cuminte ironic canon
destructiv al postmodernismului. Nu cred ca arta să ajungă a însemna deplină
lipsă de seriozitate, de criteriu. Amalgamul, indeterminarea și incoerența nu
pot ajunge tipar de blazon.
felicitari!
RăspundețiȘtergere