GENIUL FAMILIEI TARKOVSKI - URME ÎNTRE PRUT ȘI NISTRU...

Arseni TARKOVSKI                                                     (1907 – 1989)

Arseni Tarkovski cu soția

Extrem de talentata familie Tarkovski, care a dat un celebru poet, pe Arseni, și un regizor de geniu, pe Andrei, fiul acestuia, se trage (și) de pe la noi. De prin orașul Bălți. Nu știu dacă acest oraș confuz dintre Prut și Nistru are vreun merit în cazul ăsta, dar de consemnat oricum trebuie de consemnat momentul. Ca și faptul că la Bălți și-a făcut stagiu militar prozatorul Zaharia Stancu, celebrul – de ce nu? – președinte al Uniunii  Scriitorilor din România pe timpul partidului unic și buldog.

Așadar, mama poetului Arseni Tarkovski, viitorul poet, și bunica pe linie paternă a viitorului mare regizor, nepotul Andrei, Maria D. Rocikovskaia, era din orașul Bălți. Tatăl ei a fost director al oficiului poștal din Dubăsari, având gradul de consilier în instanță. Maria Danilovna cunoștea limba română, franceza, ceva germană, poloneză -- se trăgea din pani, totuși. (Genealogia spiței Tarkovski are mai multe branșe presupuse, inclusiv una daghestaneză. Cea mai credibilă însă fiind descendența poloneză.)

Și dacă filmele lui Andrei Tarkovski le puteți viziona sau reviziona pe internet (acesta e plin – și e bune! – de ele), cu poemele tatălui acestuia, Arseni Tarkovski, dragi cititori, sunt sigur că nu v-ați preA întâlnit. Unele din ele vi le propun în traducere.

La început a fost tăcerea. În ce privește (și) creația lui Arseni Tarkovski. Or, ceea ce se știa și „circula” despre acest poet era nesigur, confuz, trist și descurajat de nedreptatea pe care bolșevismul-sovietismul o poate face unui mare artist. Dar, odată cu glasnost’-ul, mai multă populație prinse a afla că, de fapt, cvasi-anonimul de ieri – Arseni Tarkovski – e un autor important ce ține de veacul de argint al poeziei ruse, că destinul a rânduit ca numele său să stea dimpreună cu cele ale lui N. Gumiliov, A. Ahmatova, O. Mandelștam, M. Bulgakov, M. Țvetaeva. Că este scriitorul publicat în SUA și RFG, Franța și Anglia, Italia și Japonia, până și în China, însă nu și în Rusia. Cel puțin, nu  în măsura în care ar fi meritat-o.

S-a născut în Elizavetograd, gubernia Herson, tatăl său fiind funcționar bancar și jurnalist. (În anii ’80 ai secolului XIX, ca unul din organizatorii cercului narodovolnicist, fusese exilat pe cinci ani în Siberia Orientală.) În 1913-1914, viitorul poet frecventează împreună cu tatăl său serile de poezie ale lui I. Severeanin, K. Balmont și F. Solgub. În 1925, este admis la Cursurile Superioare de Literatură de pe lângă Uniunea Poeților, unde îl cunoaște pe poetul și teoreticianul limbajului Gh. Șengheli, care i-a și determinat în mare parte evoluția artistică. Un timp, profesează jurnalismul. Traduce mult din literatura orientală, în special cea a popoarelor asiate incluse cu forța în Rusia-URSS. În ajunul războiului, face cunoștință cu Marina Țvetaeva căreia îi dedică un amplu grupaj de versuri. Este corespondent de război, în 1943 fiind grav rănit și amputându-i-se un picior. În 1945, își pregătește pentru editura „Sovetski pisatel” volumul „Versuri prin ani”, matrițele căruia, însă, aveau să fie distruse în rezultatul nefastelor consecințe pe care le-a avut hotărârea de pomină a CC „Despre revistele Zvezda și Leningrad”. Astfel că prima carte îi apare abia în... 1962!

În creația sa parcă s-ar cantona, spre a se estompa, ecourile avangardismului deja pe cale  de a fi clasicizat (și... uitat, prin interdicțiile ce i s-au tot impus). Printre alte definiții ce i e potrivesc sau nu prea, Arseni Tarkovski e numit și „ultimul poet al veacului de argint”, a acelei perioade de fulminantă înnoire a canonului (canoanelor!) poeziei ruse și de înflorirea ei într-o impresionantă diversitate de școli, curente, intenții, realizări, aspirații și neîmpăcări. Mie unuia, Arseni Tarkovski îmi amintește (și) de un Geo Bogza sub lumina discretă a stelei Orion. Pentru a se convinge și cititorul de eventuala afinitate a acestor doi poeți și fini intelectuali, să revină la poemul trakovskian „Taurul, Orion, câinele”. Aceste simboluri prozodico-parțial-zodiacale pot explica, implicit, și destinele autorilor respectivi, în special pe cel al lui Tarkovski –  izbit de taurul puterii și încolțit de agonia acestuia. Darnic luminat și ghidat de (pro)eminențele constelațiilor cerești (și artistice), acest important poet s-a aflat în fervent proces de (re)definire a personalității și adecvată apreciere axiologică a creației sale care poate fi considerată a emite și unele din ultimele protuberanțe ale avangardismului propriu-zis.

Arseni Tarkovski cu fiul Andrei

În preajma Mării Azov

Am ieșit spre haltă. Fonta se odihnea

În sfere mari de aburi unsuroși. El era

Rege asirian în ondulările ciorchinilor de cârlionți.

Stepa se deschisese și parcă un vârtej al marilor vânturi

Îmi trase-n el sufletul, absorbindu-l.

Și deja în spate dispăruse casa de lut;

În jur, turnurile lunii sau doar înlunite

Se înstăpâniseră până-n marginile lumii,

Noaptea desfășura dintr-o deschizătură în alta

O pânză tare, strâns învălătucită.

Tinerețea mea de mine se-ndepărtă

Și sacul greu mă-ncovoia din umeri.

Desfăcut-am curelele și pâinea am presărat-o cu sare  

Hrănind stepa, iar cu a șaptea parte din ea

Am îndestulat răbdătoarea mea carne. Apoi am adormit

Până la căpătâiul meu se răcise

Scrumul regilor și robilor, și-mi stătea la picioare

Cupa plină cu plumburiile lacrimi de Azov.

În vis mi se arătă ce are a mi se întâmpla.

Dimineața mă trezii și pământului pământ i-am spus,

Arșiței expunând-mi încă firavul piept.

*     *     *

Uimirea ta sau al tău

Căscat de vocale. Ce recompensă

Pentru existența ce se topește!

Și câtă respirație a zilei transparente,

Și câtă înaltă neînțelegere

Se tăinuiesc în tine, se tăinuiesc în mine...

Nu toamna, ci a vocii slabă înfricoșare,

Strălucirea vocalelor în eterul vraiște –

Precum gheața alunecătoare din palme...

LA NOTRE-DAME, ACUM EXACT 9 ANI...

5 aprilie 2010

Notre-Dame care, în 1996, dimineața relativ devreme, când încă nu năboiseră turiștii, îmi părea că tace... nazonat. (Nările lucarnelor? Dar parcă nu are așa ceva, lucarne, pe când nări... poate avea-asemăna, prin alte deschideri arhitecturale.) Nu e cea mai mare catedrală a francezilor ca spațiu arhitectural, dar e cea mai importantă ca arhitectură spirituală. Și, bineînțeles, una dintre cele mai remarcabile pe care a dat-o arhitectura gotică. O dublă capodoperă, să zic, ca să revin: și sub aspect arhitectural, și sub (și în) aspect spiritual.

Acum paisprezece ani, nu am vizitat și trezoreria, în care intru acum. Relicve, pur și simplu, dar și relicvarii (Sfânta Coroană de Spini și un fragment din Crucea lui Hristos). Este posibil să descrii, jurnalier, atâtea obiecte unicat, care se află într-un atare spațiu?... Inefabilitatea – și ea caracteristică omului. Diafanitatea (memoriei) – de asemenea. Pentru că te depărtezi în timp, și contururile se estompează. Însă rămâne sesizabilă perpetuu atmosfera Notre-Dame, în care par imponderabile himerele de pe cornișe. De altfel, multe dintre ele, himerele, rămânând mai mult eterice, pentru că în alcătuirea lor materială sunt foarte deteriorate. Bineînțeles, vor fi recondiționate. În special cele din spatele catedralei, cărora li se vede osatura armăturii. (Ca la un... roentgen ceresc.) Ca să urci spre ele, în turnul catedralei, ar trebui să mai stai cel puțin o oră la coadă.

Apoi te surprinzi că pe aici, prin preajma marelui edificiu înălțat întru slava cerului, vine și vreo ispită interogatoare oarecum în discordanță cu evlavia, cu solemnitatea, încât, iată, mă întreb și eu dacă nu care cumva duhul ateist a prins a intra intens în națiunea franceză încă de la Rabelais încoace, când marele prozator scria că Gargantua i-a inundat teribil pe parizieni, făcând pipi (…pipioi!) de pe creasta catedralei Notre-Dame…

În fine (ca un… început perpetuu) l’Île de la Cité, insula-nucleu a Parisului, te ademenește și cu alte locuri primitoare. Astfel că, după un scurt popas în parcul din spatele catedralei Notre-Dame, – statul la coadă, cam 40 de minute, ca să intru în „triunghiul” Sfânta-Capelă (Sainte-Chapelle).

            15 aprilie 2010

Pomenindu-mă pe insula-nucleu a Parisului dintotdeauna (adică de vreo 2 mii de ani, de pe când se numea Lutèce și era oraș-cetate galo-romană), apoi ajungând la Notre-Dame, îmi zic să nu mai vizitez din nou catedrala (e coadă, totuși, la intrare, cu cercetare de bagaj și de om, în general, ca în aeroporturi, înainte de îmbarcare), ci să vizitez... sub-pavajul, zic eu așa, în franceză – Crypte archéologique du Parvis Notre-Dame, deschis(ă) deja de trei decenii și care prezintă vestigiile antichităților și vremurilor mai noi, din aproape în aproape, descoperite în perioada 1965-1972 (ah, anul pe când terminam facultatea...). Muzeul sub-pământului e fascinant, prezentând evoluția urbană și arhitecturală a Insulei Urbei (L' île de la Cité), inimă istorică a Parisului. Colind subsolul acesta, peste care, prin secole, s-au tot suprapus tot alte și alte soluri – probabil, aici au lucrat revărsările Senei, soliile ei învolburate – de te miri ce sus e astăzi Parisul față de temeliile, ba chiar și... crestele sale de acum două milenii. Ruine antice, peste care sunt suprapuse edificiile medievale, iar peste dărâmăturile acestora – cele ce țineau de epoca clasică, peste care, iată, astăzi, domină Catedrala catedralelor, Notre-Dame. E un mod perpetuu de reconstruire a orașului din sine, peste sine, peste Sena, s-ar putea spune, care, dimpreună cu urmașii iloților ce au întemeiat Lutèce, lupta contra năvălitorilor din triburile germanice, fiind un oraș-cetate strategic(ă) în apărarea Imperiului Roman contra barbarilor. Iar de la prima cărămidă pusă la temelia Catedralei Notre-Dame, în 1163, avea să pornească Parisul mereu reorganizat, reformulat, autotelic, ca să ajungă la ceea ce lumea avea să numească: Orașul Luminilor. (Eu ziceam, undeva în acest text: și al Lumilor, explicând de ce anume).

ESEURI DIN „ROMÂNIA LITERARĂ”

Leo Butnaru

Cititorii mei/ tăi/ lui/ noștri...

Se întâmplă ca vreun jurnalist să mă întrebe cine cred eu că ar fi cititorii mei...

Dumnezeu știe...

Pot spune cu certitudine doar cine nu ar fi cititorii respectivi.

Astfel, cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași de pe timpurile lui Baudelaire sau Eminescu, așa nu citesc poezie nici îm-blugi-ații rufoși de bună voie și „de lux” din zilele noastre.

Cum nu au citit poezie tatuații abundent din triburile din junglă, așa nu citesc poezie nici tatuații-milionari care joacă fotbal sau cei care chiulesc și pilesc pe la terase, prin baruri.

Cum nu citeau poezie papuașii care își puneau belciuge, inele în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe în nas, pe limbă, pe... olimburic sau, se știe, chiar și mai jos de acestea, în locuri intime, s-ar zice, cândva.

Cititorii de poezie niciodată nu au fost prea numeroși. Uneori, doar se credea că ar fi. 

Să fim definitiv convinși că, în fond, poezia, inclusiv capodoperele acestui gen, rămân cunoscute totuși de un număr restrâns de persoane, în primul rând de câțiva exegeți. Credeți că masele largi de cititori au habar de Epopeea lui „Ghilgameș”, de „Iliada”, „Odiseea”, „Maldoror”, „Florile răului”, „Mureșan”, „Odă în metru antic”?... Să fim serioși: în acest caz, masele largi sunt foarte... înguste. Credeți că „Divina comedie” are un număr de cititori pe potriva mediatizării ei literaturologice? Nici pe departe... E aici ceva analog cu muzica grea, clasică. Mai mulți au auzit de Beethoven, Mozart, Enescu etc., însă muzica acestora nu o ascultă decât la țârâiturile scurte ale apelurilor telefoanelor mobile.

Așadar, să nu ne facem iluzie că poezia modernă, oricât de valoroasă, ar putea întruni o aderență a preferințelor, dar mai ales a înțelegerilor multor cititori. Organul societății cititoare care ar trebui să recepteze frumosul, esteticul, metaforicul, artele în general, a rămas, tradițional, nedezvoltat, monocelular, simplist până la primitivism. Oamenii sunt în egală măsură neîncrezători și indiferenți față de posibilele revelații sufletești care ar merge mai departe de gusto-sentimentele pe care le trezesc halba de bere și frigăruile.

Remarcase Sanda Stolojan că, pe la noi, cititorul mediu se află încă la stadiul inculturii comuniste așternute peste opacitate poporului. Însă, după ceva ani trecuți, poate că ar fi necesară o precizare: acel cititor a ieșit din incultura comunistă pentru a trece în incultura facebook-istă, așternută de asemenea peste opacitatea maselor.

E de-a dreptul naiv să crezi că prea mulți cititori sunt preocupați de a-și perfecționa (actualiza, moderniza, contemporaneiza, dacă vreți) metoda sau doar procedeul comprehensiunii literaturii în dependență de particularitățile contextuale ale epocii sau stilisticii legate de școală, curent, viziune, canon etc. Perpetuu, cititorul e mai degrabă un elev nu prea curios, nu prea sârguincios.

Iar câte un poet înțelept, cum a fost Odysseas Elytis, spune, parcă pe sine și pe alți confrați consolându-i: „Nu mi-e milă de poeții care au rămas fără cititori, mi-e milă de cititorii care au rămas fără poeți. Este o pierdere a cărei dimensiune omul neavizat nu o poate aprecia, așa cum un surdomut din naștere nu poate aprecia importanța sunetelor... Oamenii care nu sunt în stare de o mai mare percepere a lucrurilor, ceea ce dă un alt sens vieții, se condamnă singuri la infirmitate voită”.

Mai că boemă, la Chișinău...

Nu știu dacă ceea ce vedeam eu uneori prin mediile intelectuale chișinăuiene s-ar fi putut numi boemă... Cam se știe că, în comunism, tinerii ziariști și scriitori erau oarecum dionisiaci, puține li se permiteau ca expresie și libertate de creație, „deficitul” dânșii compensându-l ușor sinucigaș

ANNA AHMATOVA ȘI MARINA ȚVETAEVA

DOUĂ 
MARI 
POETE 
RUSE

În traducerea lui Leo BUTNARU

Anna AHMATOVA        (1889 – 1966)

Veneția

Hulubărie aurie lângă apa cu unda

Alinătoare, verzuie, tulbur-vetustă.

Un vântișor sărat cu palma

Șterge a bărcilor urmă îngustă.

În mulțime, ce de-a stranii fețe-nduioșate.

În prăvălii – jucării, cu argintiu și ocru,

Pe-o pernă – leu ce ține-n labe o carte,

Cu cartea – leu pe marmură de soclu.

Ca pe o pânză de demult, decolorată-pală,

Albastrul ceresc e răcorit de mata boare.

Dar nu e strâmt în această înghesuială

Și nu-i năbușitor în umezeală și dogoare.

1912

Trei poeme

1

Da, am iubit adunături nocturne, până-n dimineață, –

Pe micuța masă paharele ca de gheață,

Peste cafeaua neagră subțire abur aromat,

A căminului greu și roșu jar de iarnă, ațâțat,

Veselia glumei literare mușcătoare, subtilă,

Și prima ocheadă-a amicului, neputincioasă, umilă.

2

Ispită n-a existat. Ispita în tihnire trăiește,

Ea roade postitorul, preasfințitul îl asuprește

Și în miezul nopții de mai peste jună călugăriță

Țipă istovit precum o rănită vulturiță.

Iar desfrânaților și păcătoaselor amabile-n fiece ungher

Nu le este cunoscută-mbrățișarea brațelor de fier.

3

Oare nu din motiv că lăsând blestemata neseriozitate,

Privesc adânc tulburată la palatele întunecate?

Deja cu înaltele zvoniri preacurate,

Deja judecată după legi pe pământ neumblate,

Eu, ca o criminală, mă târăsc spre acel loc

De execuție îndelungă, arsă de al rușinii foc.

Și văd oraș minunat, și aud glasul celui iubit,

De parcă încă n-ar exista tainicul mormânt,

Unde, lângă cruce, îngenunchind în arșiță și brumă,

Eu trebuie să aștept judecata grea, de pe urmă.

1917

*      *     *

O, parcă știam eu, când în albe veșminte

Muza intră în strâmta mea locuință,

Că mâinile-mi vii se vor lipi, fierbinte

De lira-ncremenită-n eternă suferință?

O, parcă știam eu, când a joacă se dezlănțui

Cea din urmă furtună a iubirii mele de ieri

Că, într-o zi neagră, ochii de vultur va fi

Să-i închid celui mai bun dintre năieri?

O, parcă știam eu, când alintată de succes

Încercam un destin nemaiștiut, divin,

Că oamenii, curând, cu râs crud și pervers,

Îmi vor răspunde la pre-mortale rugă și chin?

1923

Muza

Când aștept venirea ei, târziu, în noapte,

Mi se pare că viața de-un fir de păr atârnă.

Ce sunt onoruri, tinerețe, libertate

În fața musafirei cu flautul în mână?

Și iată intră. Aruncă pledul de pe mine,

Mă privește atent cu ochii ca de zeu.

O întreb: „Tu i-ai dictat lui Dante terține

Despre Infern?” Ea îmi răspunde: „Eu”.

1924

Marina ȚVETAEVA (1892 – 1941)

*      *       *

Versurilor mele, scrise atât de devreme,

Încât nici să știu că aș fi – poet,

Ce erupseră ca stropii din havuz și steme,

Ca scânteile din rachetele-n foc desuet,

Explodând, ca mici diavoli, ființe ciudate,

În sfânt locaș, unde-i vis și tămâiere,

Versurilor mele despre tinerețe și moarte,

– Versurilor necitite-n orice sfere! –

Aruncate prin praful de magazine, oriunde,

(Chiar dacă nimeni nu le-a luat și nu le ia!),

Versurilor mele, precum vinurilor scumpe,

Le va veni timpul, numaidecât, – da.

1913

IN MEMORIAM ION HOREA

                   La vârsta de 89 de ani, ne-a părăsit colegul și prietenul Ion Horea. De câte ori ne-a fost dat să ne întâlnim, mi-a oferit căltura sufletului și lumina atenției domniei sale, om de o blândețe și o înțelepciune rar întâlnite azi.
                   În iunie 1994, în incinta Muzeului de Artă Modernă din Galați, ni s-a întâmplat să conversăm pe îndelete. Republic aici interviul de acum un sfert de veac.

Ion HOREA:

DACĂ NU AM CĂLDURA DIN AFARĂ, TREBUIE SĂ AM COMBUSTIA MEA INTERIOARĂ

– Stimate domnule Ion Horea, iată-ne retraşi în una din sălile Muzeului de Artă Contemporană din Galaţi, muzeu care, în aceste clipe, este colindat cu negrabă de colegii noştri sosiţi din mai multe ţări la Festivalul Internaţional de poezie românească „Zări şi etape”. Mi se pare că anume aici şi acum este momentul propice „să-i aduc aminte” poetului Ion Horea că, decenii în urmă, dumnealui a studiat la Facultatea de belle-arte...

– A fost o încercare de un an de zile, 1948-1949, într-un moment critic al biografiei mele. Am terminat liceul. Fratele meu era în anul trei al Institutul de Arte Plastice la Bucureşti, fosta Academie de belle-arte, pe urmă devenită Institutul „Grigorescu”. Părinţii mei erau ameninţaţi să fie declaraţi chiaburi, iar eu – să intru într-un con de interdicţie a urmării unei facultăţi. Şi era un an de încercare, şi m-am alăturat fratelui meu, eu neavând până în acel moment dovedit un talent plastic, dar vibra ceva în mintea, în condeiul şi capacitatea mea de a configura oarece pe hârtie. Am luat examenele cu „foarte bine” şi am fost un student exemplar. L-am avut pe Dărăscu la desen, pe Medrea şi asistentul lui, Boris Caragea, la sculptură şi eu, dacă aş mai fi rămas, aş fi urmat sculptura.

– Însă aţi urmat... poezia şi aţi rămas în cuprinsurile ei. De unde şi următoarea întrebare, la care v-aş ruga să-mi daţi un răspuns fulger, fără a lăsa timp între ispitirea mea şi răspunsul domniei voastre. Şi, dacă sunteţi de acord să ne autotestăm în acest mod, iată întrebarea: când auziţi cuvântul poezie, care este primul lucru, prima imagine, prima noţiune ce vă vine în minte?

– (...)

– Vom remarca şi pauza, lungul şir de clipe care despart întrebarea de răspuns...

– Da... Trebuie să remarcăm pauza, fiindcă pentru mine este important – şi nu numai după ce mi-am făcut o relativă cultură literară – de a înţelege poezia ca totalitate, ca pe o cuprindere a fiinţei în elementele ei esenţiale, de la cântec la dimensiunile cosmice în scrierea duratei existenţei. Poate că pare fals ceea ce spun şi pare o încercare de a explica, acum, la nevoie, această stare, dar niciodată n-am acceptat să i se spună poezie unui text facil, unui text uşor distractiv versificat, unei lozinci versificate, etc., adică oricărei forme fals literară a unei substanţe cu totul străină de poezie, a unui gest cu totul în afara demersului poetic. Şi înfiorarea lirică, şi acea modificare a propriei tale fiinţe, în minutele, în ceasurile lecturii de poezie, dacă nu se produce, nu realizează termenul de poezie şi nu se configurează nimic în fiinţă. Petru asta spun că încerc să explic prin ceea ce refuz, ca să rămân la esenţialitatea poeziei. Cum să spun? Nu mă sfiesc să văd în poezie treptele tragice ale fiinţei în materialitatea ei, în ceea ce Arghezi dezvăluie cu rigori extraordinare: pe măsură ce creează fiinţa în poezia lui, o şi demontează, o şi dezarticulează, de la intimităţile corporale la gestica socială şi la proiecţiile cosmice. Cam aşa înţeleg eu poezia.

– Recunosc că trăiesc un neobligatoriu moment de dezamăgire, gândindu-mă că aici, în muzeu, în anturajul atâtor pânze de o copleşitoare cromatică, aţi fi putut aduce în prim-planul răspunsului şi exemplul străvechi cu legătura dintre pictură şi poezie, pornind încă de la anticul grec Simonides care susţinea că pictura este o poezie care tace, iar poezia este o  pictură care vorbeşte. Sau, dacă aţi spus că aţi fi putut trece la sculptură... altceva, pare-se un neamţ pre nume Richter, afirma că pitura este mijlocitoarea dintre poezie şi sculptură...

– Nu-i târziu... Nu-i târziu să ne referim la atare exemple, pentru că relaţia între vibraţia culorii şi tot ceea ce ţine de datul natural al existenţei – natura îţi este dată prin formă şi prin culoare – o găsim aicea, în acest loc, sintetizată. E poezie, e poezie în culoare, într-adevăr.

– Destinul unui om de creaţie, lucid, conştient de sine, ar fi un sistem sau ceva ce ţine mai mult de hazard şi imprevizibil?

– Şi de una şi de alta, cred eu, gândindu-mă chiar la propria mea existenţă. Eu am avut, zic, norocul, şi când sunt foarte trist, zic nenorocul, de a fi alături de vărul meu primar, poetul Ioanichie Olteanu, traducătorul lui Esenin. Din anii adolescenţei, acest om, în vacanţe şi în întâlnirile noastre, era prototipul cărturarului, poetului şi intelectualului care, până la această oră, mă intimidează, şi eu în faţa lui sunt acelaşi şcolar de acum patruzeci de ani. El mi-a dezvăluit peisajul literar românesc şi confluenţele cu literatura universală şi mi-a oferit biblioteca lui de la ţară şi mi-a schiţat fişe de lecturi pentru studiul organizat al literaturii şi al poeziei, în special, şi am înţeles punctele esenţiale în evoluţia poeziei româneşti de la bătrânii până la modernii mari poeţi ai limbii noastre şi, concomitent, direcţia spre ceea ce înseamna în timpul războiului, deci la pragul modernităţii pe care am trăit-o ulterior (Baudelaire, Rimbaud, poezia franceză, Esenin; poezia mare europeană, mondială, Whitman în ediţia din „Cultura naţională” a lui Pârvan, traducerea lui Busuioceanu, el mi-a dat-o; mi-a dat reviste, „Gând românesc” a lui Arghezi şi antologia lui Pillat şi Perpessicius; mi-aduc aminte – sunt cărţile de căpătâi ale mele în anii adolescenţei). Deci, e o şansă. Din acest moment, începe modificarea, poate a altor posibilităţi ale vieţii mele. Puteam să fiu un elev de liceu care termină şi studiază comerţul sau mai ştiu eu ce, ca să fie ceva în viaţă. Ei nu, s-a modificat! Sigur că a vibrat ceva în mine, că altfel puteam să fiu indiferent la prezenţa vărului meu în casă sau în sat.

De aici prieteniile literare şi afinităţile şi ambianţa pe care o creezi alături de oameni. Este foarte important. Eu nu am avut parte de un mare noroc, ca să-l duc mai departe, pentru că, precum v-am spus, viaţa m-a forţat să mă izolez. Am fost obligat, după un an de zile, să părăsesc Institutul, căci l-au făcut, totuşi, pe tata chiabur şi era să fiu dat afară cu huiduieli, fratele meu la fel. Am mers la uzinele de la Cugir şi m-am făcut desenator tehnic. Pe dexteritatea mea de desenator am putut să învăţ uşor desenul tehnic şi am fost un excelent desenator tehnic-copist doi ani de zile. Pe urmă m-am dus la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” şi am reintrat în ambianţa culturală...

– După atâtea lecturi solide, pe care vi le recomandase vărul Ioanichie Olteanu, ce mai făceaţi la Şcoala de literatură?

LITERATURA CA GEN, GENURILE CA LITERATURĂ

1

Azi, literatura de oricare „gen”, mai bine zis – de oricare lipsă de gen, e de fapt o clacă a genurilor pripite, știrbite în secvențialitatea lor, înghesuite, când nu se prea știe de înțelepciune, de filosofie, de măiestrie, de meserie, de geniu. E un fel de întru-ajutorare între ele a cioburilor de genuri alandala, o contribuție a tuturor la îndreptățirea întâmplării a ceva literatură sau doar, pur și simplu, a ceva scris de dragul scrisului în tandem cu lipsa științei artei cuvântului, cu înstrăinare de model, de canon. Azi nu mai e „la modă”, la ordinea zilei și a artei, îndelungata stare de planton asupra unei fraze, a unui poem, a unei proze, spre a le modela, cizela. Pe scurt, spre a le face artă autentică.

E o clacă de genuri pripite, fâțâite, ciobite, de altfel bine intenționate, însă ne-spornice, ineficiente în șubredele lor însăilări de texte, când cel ce scrie nu se gândește la marii maeștri în domeniu – în literatură, filosofia scrisului, – ci e cu gândul la cum să se raporteze mai convenabil față de public, cum să-și potrivească mai „eficient” la gustul acestuia (care, de multe ori, chiar e o lipsă crasă de gust!) ceea ce-i poate oferi întâmplarea până și unui grafoman, unui neșcolit în ale artei scrisului.

...Numai că o atare stare de fapt nu pare a fi nici ea nouă, ci doar ceva reiterat, dacă ne reținem puțin atenția asupra notelor lui Nietzsche din 1874, referitoare la arta și filosofia lui Wagner. În ele parcă s-ar contura unele definiții valabile peste o sută cincizeci de ani, „bune” de raportat la artele din zilele noastre: „Să aplicăm cu o bună măsură valoarea acestui timp care recunoaște în arta lui Wagner, arta sa. Ea este în mod radical anarhică, gâfâitoare, necredincioasă, aridă, informă, nesigură pe temeliile sale, oricând deschisă disperării, dar fără a fi naivă, conștientă (lucidă) până în propria sa măduvă, fără noblețe, violentă, lașă... O monstruoasă tentativă de a se afirma și de a domina într-un timp anti-artistic. Otravă contra otravă!”

2

Și în aceste timpuri poate că post-postmoderniste (cum să le mai zici, odată ce încă nu se știe ce a fost până la ele și dacă chiar a fost ceva distinct sub aspect canonic?), timpuri bune la toate, pentru arte, pseudo-arte, contra-arte; și în aceste timpuri se poate vorbi de excesul de democrație pus în loc de liberalismul lăbărțat până la iresponsabilitate, de pluri-posibilități sau orice posibilități de travaliu artistic, pseudoartistic, antiartistic – poate și ele, aceste timpuri ale noastre, un fel de azil al lui „merge orice”. Dacă sunt acceptate (dar... de cine – de axiologia fără nicio putere de decizie?...) fără împotrivire fitece intenții de posibile configurări artistice, punctele de „control al calității” lipsind aproape cu desăvârșire, în dezlănțuirea sa „merge orice” înaintează/ atacă mult mai departe, până să se cantoneze în lehamitea celebrului principiu deloc pozitiv „lasă-mă să te las” sau al altuia – „treaba ta, fă cum dorești”. De dorit dorește el, dar nu poate să facă. În artă, nu sunt rele democrația și loialitatea învecinării pe picior de egalitate a tuturor formelor și posibilităților înșiruite din adâncile antichități, trecute prin șotroanele și pistele tuturor ismelor; nu e rea această conviețuire gen melanj. Însă doar până în momentul în care ea nu acceptă și deplina confuzie valorică. Până în momentul în care nu bate amical pe umăr veleitatea, amatorismul, grafomania și obrăznicia cinică, rânjitoare, căreia unii, lași sau fără discernământ numai, îi mai zic cuminte ironic canon destructiv al postmodernismului. Nu cred ca arta să ajungă a însemna deplină lipsă de seriozitate, de criteriu. Amalgamul, indeterminarea și incoerența nu pot ajunge tipar de blazon.

DIN POEZIA POLONEZĂ CONTEMPORANĂ

Născut în orașul Kętrzynie. Poet, prozator, eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor universitar. A editat cărțile de poeme: „Mesajul ultimului dintre epigoni” (1981), „24 de ore de moarte” (1989), „Mai jos de vis” (1989), „Versuri grafice” (1990), „Nordul cântă tihnit” (1997), „Cântece de dragoste și despărțire” (1999), „Veac nou” (2014), „Timpul grădinilor în flăcări” (2017). Este autorul romanului „Recviem pentru erou” (1989), a volumului de nuvele „Plecarea” (2006) și a mai multor monografii tematice. Om emerit în cultură din Polonia, laureat al unor premii literare naționale și internaționale.

Traducător din creația poeților americani și israelieni. 

Președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii Scriitorilor din Polonia.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Cartea profețiilor

am deschis cartea profețiilor

și viața mea prinse a trece prin paginile ei

însă apa fântânii era încă întunecată

și nu puteam să o termin de scos

acea apă ce vorbi cu glasul trecutului

străini și animale prietenoase o sorbiră

vocile lor fericite le aud până și în somn

vă spun asta după care întind brațele

și beau voce întunecată, cântătoare a nopții

însă nu-mi pot potoli setea

eu am suferit pentru ei

din propria-mi vină am suferit

rămânând în întuneric până când miezul nopții mai cântă

printre mesteceni

eu nu am căutat aceste locuri

mereu rătăcind drumul

am trecut pe lângă crucea

modelată din oțel roșu

împânzit de rugină

condamnată la această formă a

fierului însângerat

în cerul de albul scoarței mestecănișului

la periferiile orașului cenușiu

într-o poiană luminoasă

unde doar scrumul focului stins

mărturisește despre trecutul apropiat

câteva din potecilor celor ce rătăciră pe aici

se întorloacă în mijlocul paraginii

astăzi mai sunt încă păsări

de parcă tradiția

ar putea să se prelungească-n cântecul lor