Arseni TARKOVSKI (1907 – 1989)
 |
| Arseni Tarkovski cu soția |
Așadar, mama poetului Arseni Tarkovski, viitorul poet, și bunica pe linie paternă a viitorului mare regizor, nepotul Andrei, Maria D. Rocikovskaia, era din orașul Bălți. Tatăl ei a fost director al oficiului poștal din Dubăsari, având gradul de consilier în instanță. Maria Danilovna cunoștea limba română, franceza, ceva germană, poloneză -- se trăgea din pani, totuși. (Genealogia spiței Tarkovski are mai multe branșe presupuse, inclusiv una daghestaneză. Cea mai credibilă însă fiind descendența poloneză.)
Și dacă filmele lui
Andrei Tarkovski le puteți viziona sau reviziona pe internet (acesta e plin –
și e bune! – de ele), cu poemele tatălui acestuia, Arseni Tarkovski, dragi
cititori, sunt sigur că nu v-ați preA întâlnit. Unele din ele vi le propun în
traducere.
La început a fost tăcerea. În ce privește (și) creația
lui Arseni Tarkovski. Or, ceea ce se știa și „circula” despre acest poet era
nesigur, confuz, trist și descurajat de nedreptatea pe care bolșevismul-sovietismul
o poate face unui mare artist. Dar, odată cu glasnost’-ul, mai multă populație
prinse a afla că, de fapt, cvasi-anonimul de ieri – Arseni Tarkovski – e un
autor important ce ține de veacul de
argint al poeziei ruse, că destinul a rânduit ca numele său să stea
dimpreună cu cele ale lui N. Gumiliov, A. Ahmatova, O. Mandelștam, M. Bulgakov,
M. Țvetaeva. Că este scriitorul publicat în SUA și RFG, Franța și Anglia,
Italia și Japonia, până și în China, însă nu și în Rusia. Cel puțin, nu în măsura în care ar fi meritat-o.
S-a născut în Elizavetograd, gubernia Herson, tatăl
său fiind funcționar bancar și jurnalist. (În anii ’80 ai secolului XIX, ca
unul din organizatorii cercului narodovolnicist, fusese exilat pe cinci ani în
Siberia Orientală.) În 1913-1914, viitorul poet frecventează împreună cu tatăl
său serile de poezie ale lui I. Severeanin, K. Balmont și F. Solgub. În 1925, este
admis la
Cursurile Superioare de Literatură de pe lângă Uniunea Poeților,
unde îl cunoaște pe poetul și teoreticianul limbajului Gh. Șengheli, care i-a și
determinat în mare parte evoluția artistică. Un timp, profesează jurnalismul.
Traduce mult din literatura orientală, în special cea a popoarelor asiate
incluse cu forța în Rusia-URSS. În ajunul războiului, face cunoștință cu Marina
Țvetaeva căreia îi dedică un amplu grupaj de versuri. Este corespondent de
război, în 1943 fiind grav rănit și amputându-i-se un picior. În 1945, își
pregătește pentru editura „Sovetski pisatel” volumul „Versuri prin ani”, matrițele
căruia, însă, aveau să fie distruse în rezultatul nefastelor consecințe pe care
le-a avut hotărârea de pomină a CC „Despre revistele Zvezda și Leningrad”.
Astfel că prima carte îi apare abia în... 1962!
În creația sa parcă s-ar cantona, spre a se estompa,
ecourile avangardismului deja pe cale de
a fi clasicizat (și... uitat, prin interdicțiile ce i s-au tot impus). Printre
alte definiții ce i e potrivesc sau nu prea, Arseni Tarkovski e numit și
„ultimul poet al veacului de argint”, a acelei perioade de fulminantă înnoire a
canonului (canoanelor!) poeziei ruse și de înflorirea ei într-o impresionantă
diversitate de școli, curente, intenții, realizări, aspirații și neîmpăcări.
Mie unuia, Arseni Tarkovski îmi amintește (și) de un Geo Bogza sub lumina
discretă a stelei Orion. Pentru a se convinge și cititorul de eventuala
afinitate a acestor doi poeți și fini intelectuali, să revină la poemul
trakovskian „Taurul, Orion, câinele”. Aceste simboluri prozodico-parțial-zodiacale
pot explica, implicit, și destinele autorilor respectivi, în special pe cel al
lui Tarkovski – izbit de taurul puterii și
încolțit de agonia acestuia. Darnic luminat și ghidat de (pro)eminențele
constelațiilor cerești (și artistice), acest important poet s-a aflat în
fervent proces de (re)definire a personalității și adecvată apreciere
axiologică a creației sale care poate fi considerată a emite și unele din
ultimele protuberanțe ale avangardismului propriu-zis.
 |
| Arseni Tarkovski cu fiul Andrei |
În preajma Mării Azov
Am ieșit spre haltă. Fonta se odihnea
În sfere mari de aburi unsuroși. El era
Rege asirian în ondulările ciorchinilor de cârlionți.
Stepa se deschisese și parcă un vârtej al marilor vânturi
Îmi trase-n el sufletul, absorbindu-l.
Și deja în spate dispăruse casa de lut;
În jur, turnurile lunii sau doar înlunite
Se înstăpâniseră până-n marginile lumii,
Noaptea desfășura dintr-o deschizătură în alta
O pânză tare, strâns învălătucită.
Tinerețea mea de mine se-ndepărtă
Și sacul greu mă-ncovoia din umeri.
Desfăcut-am curelele și pâinea am presărat-o cu sare
Hrănind stepa, iar cu a șaptea parte din ea
Am îndestulat răbdătoarea mea carne. Apoi am adormit
Până la căpătâiul meu se răcise
Scrumul regilor și robilor, și-mi stătea la picioare
Cupa plină cu plumburiile lacrimi de Azov.
În vis mi se arătă ce are a mi se întâmpla.
Dimineața mă trezii și pământului pământ i-am spus,
Arșiței expunând-mi încă firavul piept.
* * *
Uimirea ta sau al tău
Căscat de vocale. Ce recompensă
Pentru existența ce se topește!
Și câtă respirație a zilei transparente,
Și câtă înaltă neînțelegere
Se tăinuiesc în tine, se tăinuiesc în mine...
Nu toamna, ci a vocii slabă înfricoșare,
Strălucirea vocalelor în eterul vraiște –
Precum gheața alunecătoare din palme...
* * *
Dacă aș fi, ca altădată, mândru,
Te-aș părăsi pentru totdeauna;
Totul la ce n-ar trebui să renunți nicidecum,
Totul cu ce nu-i greu să ai a face –
Împărăția mea în două împărțind-o.
Eu aș spune:
– Tu iei cu tine
O sută de promisiuni, o sută de
sărbători, o sută
De cuvinte. Astea le poți duce.
Mie-mi rămâne friguroasa revărsare a zorilor,
O sută de tramvaie întârziate și o sută
De stropi de ploaie pe șinele de tramvai,
O sută de ulcioare, de străzi – o sută
Și altă sută de stropi de ploaie
Alergând din urma mea.
(1943)
Grindină pe strada Prima-Mic-Burgheză
Bate orologiul în turn,
Se ridică vântul,
Trecătorii – la intrare
Trosnesc cu ușile,
Pe trotuare aleargă inși desculți,
După ei se-aține ploaia,
Inima bate,
Hainele o încurcă,
Și rozele sunt ude leoarcă.
Grindina
se desfăcu-fărâme
de ramii teiului...
Și totuși
Prind a se întredeschide, a se deschide geamuri,
Caldarâmul întreg este doar solzi de argint,
Copiii rod nuci de gheață.
(1935)
Vânătoare
Vânătoarea-i pe sfârșite.
Pe mine – m-au tot gonit, m-au vlăguit.
Ogarul îmi atârnă încleștat de coapsă.
Capul atât de-adânc mi l-am povârnit pe spate
Încât coarnele mi s-au înfipt în omoplați.
Trâmbițez:
Îmi taie tendoanele.
În ureche mă împung cu țeava armei.
...Cade pe-o rână, cu coarnele aninându-se în nuiele ude.
Eu văd un ochi tulbure de care s-a lipit stebla de iarbă.
Măr negru, încremenit, fără reflexii.
Îi vor lega picioarele printre care vor trece un drug,
Aburcându-l pe umeri...
* * *
În stepa pustie
pe negrul horn de casă arsă odihnește-un vultur.
Deci iată ceea ce mi-e cunoscut
încă din copilărie– arătarea
Romei cezariene –
vultur gârbovit, și nici tu casă, nici tu fum din vatră...
Astfel că tu, inima mea,
suportă și atare soartă.
* * *
Trecuse prin ciur și prin dârmon,
Cucerise pământul întreg, dar ce puțină pâine recoltă;
Cerul întreg îl cuceri – dar cu ce-a fost să se aleagă?
Cu verbele unor stele absurde.
Înrăit e omul, nefericit, zgârcit și – iar înrăit.
(1946)
* * *
Îmi voi pune-un inel de fier,
Voi strânge brâul și-o voi lua spre răsărit.
Lovește-mă, nordicule, trage din carabină,
Exact în inimă, frățâne, cu alicul potrivit.
Aici mă îngroapă sub plop tremurător,
Fața acoperindu-mi cu brocard de licheni,
Să-mi miroase-năbușitor a urină de urs,
A oaie și a ceară de lumânare –
Eu însumi mă pierdui în Rusia ca rus.
Pițigoii
În zăpadă, sub albastra boltă,
și printre ramuri verzi
stăteam și așteptam
daruri, colo-n margini de potecă.
Zburară simțivară*
c-un sunet inexplicabil
pe care l-ar produce parcă
clinchetul de lingurițe
în vreo cafenea ateniană.
Putea să ți se pară
că de undeva, de aiurea
vine, năboit, albăstreala marină
parcă peste alba piatră a țărmului,
și dintr-o dată parcă din mână
slujnica prăpăstui vesela
și, înjurând, stăpânul adună de sub masă
lingurițele zângănitoare.
______
*Simțivară – numele pițigoiului
în unele regiuni.
Taurul, Orion, Câinele
Grandoarea arhitecturii nopții!
Îngerul muncitor răsuci cupola,
Pe încoronări de arbori rotitoare
Și printre crengi par să apară
Negre deschizături, ca-n negre biserici,
Uitate de lume și de Dumnezeu.
Însă acolo
Răsăriră Pleiadele mele diamantine,
De ele Safo atârnă șapte strune
Și spune:
Răsărit-au Pleiadele mele,
Însă eu de una singură sunt în pat.
Însingurată-n așternut!!
Mai jos și-n stânga,
În a piersicului fierbinte strălucire,
Ca jertfă de altar – coarnele de aur
Ale Taurului
Și ochii lui, arzând
Printre stupii de foc ai tauridelor
Ca-n Vechiul Testament
O nouă trăsătură-n Tabla Legilor.
Timpul trece,
Dar ce mi-e timpul?
Eu sunt prea răbdător,
Pot să aștept.
Până răsări-va după Taurul jertfelnic
Inimaginabila minune – Orion,
Ca un fluture dement, cu cristelnița
În lăbuțele-i de sârmă scârțâitoare,
În care fost-au botezate
Și Pământ și Soare.
Voi aștepta,
Până-n raze sticloase
Însuși Sirius răsări-va,
Înălțându-și, din cealaltă lume
Egipteanul cap de câine.
Mie mi-a mai fost o dată dat
Să văd acest prosop scânteietor,
Dumnezeiasca grindă-a fericirii,
Și orice-ar fi să spună oamenii –
Voi ajunge să trăiesc atât,
Încât să număr stea cu stea întregul
Catalog astral, citindu-le pe toate
În a nopții carte.
* * *
Ce de-a frunze-au troienit... Aceștia ar fi
plămânii copacilor noștri – pustiite, turtite
bășici de oxigen. Acoperișurile cuiburilor de păsări,
suportul cerului de vară,
aripile fluturilor chinuiți, ocrul și purpurul speranței
la o viață neprețuită, la învrăjbiri și împăcări.
Pieziș cădeți spre pământ, ardeți în ruguri, mocniți,
Bărcuțe-ale prostuțelor silfide, chiar sub picioarele noastre.
Iar copiii păsărilor nordice se călătoresc spre sud,
fără a-și lua rămas bun de la cineva.
Frunzelor, surorile mele, dați-mi un semn cumva
că peste, să spunem, câteva luni schimbul vostru verde
va înveșmânta copacii golași. Frunzelor, surorilor,
insuflați-mi necurmată încredere în
puterea mea, în vederea-mi binefăcătoare și
în celelalte simțiri toate,
frunzelor, surorilor, întăriți-mă întru-această viață,
frunzelor, surorilor, rămâneți pe ram
până-n fapt de ninsoare.
Portretul
Nu mai e nimeni cu mine.
Portretul – pe perete.
Pe ochii orbi ai bătrânei
Se plimbă muște,
muște,
muște.
Ar fi bine – întreb –
Sub sticla raiului tău?
Pe obraz coboară musca,
Îmi răspunde bătrânica:
– Dar ție în casa ta
Bine-ți este de unul singur?
Daghestanul*
Stăteam întins pe creasta munților,
Eram înconjurat de pământ.
Meleagul vrăjit din adânci defileuri
Pierduse toate culorile, în afară de două:
Albastru-deschis,
Albastru-palid, acolo,
Acolo, unde pe piatra azurie scrisese pana lui Azrail.
De jur-împrejurul meu se întindea Daghestanul.
Parcă puteam presupune atunci
Că pentru ultima oară
Mai citesc litere arabe pe pietrele mândrului pământ?
Cum de îndrăznisem oare să schimb,
Pe parul și imparul dragostei,
Rarefiatul văzduh de munte?
Pentru ca aici
Într-o linguriță să topesc
Argintul daghestanez?
Să cânt:
„Acolo la pârâu trăiam,
În apa ca gheața spălând
Simplele mele veșminte”?
_________
*Genealogia spiței Tarkovski are mai multe branșe presupuse, inclusiv
una daghestaneză. Cea mai credibilă însă este descendența poloneză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu